Mircea Dorin Istrate - ,,Întristată toamnă,,

 

Mircea Dorin  Istrate

 

POEZII  PENTRU  SÂMBĂTA  SEARA

 

,,Întristată toamnă,,

 

 

 

~*~

 

CULORILE  TOAMNEI

 

Motto:  ,, Toamnă, pentr-un strugure,

cu aripi de fluture

Arămit-ai cele vii

şi livezile târzii’’

 

Se-ngălbeneşte toamna-n cucuruze,

În perele şi merele creţeşti,

În rotofei dovleci şi-n ploi de  frunze

Se-acoperă grădinile domneşti.

 

Se arămeşte toamna-n cea pădure

Şi-n lăstărişul tânăr din ponoare,

Un strop de negru pune-n rug de mure

Să strălucească-n razele de soare.

 

Se îndulceşte toamna-n deal la vie

În strugurii ce-n iarnă fi-vor vin,

În pruna-mbietoare, vineţie,

În boabele din tufa de afin.

 

Şi-apoi, cum noi o ştim, pe negândite

Lăptoasă pâclă varsă peste humă,

Şi din răcori, în dimineţi grăbite

Pe toate  pune  grabnic, cuib de brumă.

 

***

Eu întristat spun vorbe de ocară,

Ea-mi picură pe suflet nostalgii,

Şi-n glas mieros încearcă să îmi ceară

Să îi mai scriu vre-o două poezii.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

CEŢOASĂ  ZI  DE  TOAMNĂ

 

Din  Dealul Crucii, înspre vale,

Mergând pe şerpuit părău,

Cuprinde ceaţa-nbrăţişare

Cărări cotite, vechiul tău.

 

Ce-a beznă lipicioasă, udă,

Opreşte razele de soare,

Iar miezul zilei îl ascunde

Făcându-l  timp, de înserare.

 

Nimic nu mişcă, nu vibrează,

E totul parcă-ncremenit,

Urechea, ochiul, mintea trează

De veghe stau, neliniştit.

 

Se pune parcă-n picurare

Ascunsă teamă, suferinţă,

Iar sufletul în supărare

În rugi se cere şi-n căinţă.

 

Ca mâine vine iarna rece

Şi pune-n suflet întristare,

Speranţă e, că ea va trece

Şi mâine fi-va, doar uitare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

CĂRAREA  ÎNTOMNATĂ

 

E-o ziuă stâmpărată, de toamnă obosită

Cu mângâieri de soare pe Coasta petecită,

Cu ruginiu pe frunze, cu galben arămiu

Pe trista mea pădure ce de copil o ştiu.

 

De-abia ghicesc cărarea ce merge spre departe,

Pe care-odinioară, frăguţe-nmiresmate

Mă îmbiau cu dulce, şi-n roşul sângeriu

Îşi revărsau arome, chemându-mă să viu.

 

Acum,  doar colilia mai tremură în vânt

C-o nalbă lângă dânsa ce-i ţine de urât,

Nu sar din iarbă greieri, nu se umbresc de soare

Şopârle sperioase, când văd pe cer cocoare.

 

Eu trec pe ea cu grijă, cătându-mi din priviri

Să îmi trezesc din vremuri trecutele-amintiri

Şi clipa adormită din cea copilărie

Când prăduiam cu alţii, în râs şi-n bucurie

 

Pomiştea popii toată şi nucii întomnaţi

Şi via-mbătrânită cu struguri îmbrumaţi,

C-a noastre erau toate ce nici visam în gând,

Stăpâni eram pe lume, pe ape şi pământ.

*

E-o toamnă întristată, la fel ca altădată,

Veni-vor ploi şi vânturi ce Coasta o să-mi bată,

Dar pân-atunci, cu gândul, pe-un braţ de colilie

Mă rog doar vară fie de-acum până-n vecie.

 

Şi-aici cu mine fie, toţi care-am fost odată

Prădalnici hoţi de raiuri, ce noaptea înstelată

Vindeam un pumn de stele pe-o dulce sărutare

Şi-apoi cerşeam la ceruri, ne ierte cu-ndurare.

**

Cărarea şerpuită şi toamna cu cocori

S-or tot lungi o vreme, noi, veşnic trecători

Ne-om rândui cu toţii în pururea uitare

În ţintirim sub cruce,  acol’, pe Coasta Mare.

 

Rămân-or alţi-n urmă s-o ia de la-nceput,

S-o ducă-n trudnicie cât s-o putea de mult,

Dar şi de ei râmâne-o-n vecie Coasta Mare

Şi colilii în tremur, sub cârduri de cocoare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

LA  SFINTELE  MORMINTE

 

Un vânticel subţire de toamnă întristată

Mai poartă peste dealuri o frunză-ntârziată

Şi-aduce din ponoare mirosuri îmbrumate

Să ştim că duhul iernii nu-i chiar aşa departe.

 

Împovărat de multe păşesc pe cea cărare

Ducând spăşit în cârcă păcatele amare

Ce le-am făcut în viaţă şi-acuma-s adunate

În cartea vieţii mele, să fie judecate.

*

Mai lungă e cărarea ce duce-n ţintirim

Acum când ani vieţii s-au înmulţit puţin,

Şi când mă bate gândul că ziua o să vie

Când şi eu, ca şi ceilalţi, aici voi fi, vecie.

 

E mult de când pe-aicea, o ceată de copii

Ne hârjoneam în voie prin ’nalte colilii,

Cătând frăguţe coapte prin ierburile ’nalte

A noastre find atuncea pământ şi ceruri, toate.

 

De-atunci, pe dealul ăsta sau înmulţit la cruci,

Plecatu-mi-au părinţii, ce-mi odihnesc sub nuci,

Şi fraţi şi veri şi neamuri cu nume neştiute

Şi alţii mulţi de-acuma, cu toţii, pe tăcute.

 

Am pus cu drag o floare la sfintele morminte

Şi-un fir de lumânare de-aducele aminte

La-i mei păriţi ce-aicea vecii vor nemuri

Şi-n ceruri a lor suflet avea-vor bucurii.

 

În gând le fac o rugă mă ierte fiecare

De le-am greşit cât fost-am pe-a vieţi lor cărare,

Că multe le greşit-am, dar ei sunt iertători

Şi-s plini de bunătate acolo-n lumea lor.

 

Şi mă mai rog la Domnul le deie câte-şi toate

Ce-n lumea lor pe-aicea n-avut-au bună parte

Şi ţină-mi-i Măritul pe-acol’ până venim

Că pe aici smerelnic mereu îi pomenim.

 

Apoi, din al meu suflet, în taină şi fierbinte

O lacrimă dau vamă cum dau la cele sfinte

Şi-n fumul lumânarii la cer aş vrea să urce

Smerenia din mine, ca jerta de pe cruce.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ÎN  SAT  LA  MOŞU

 

Am fost în astă toamnă din nou, la mine-n sat,

Să văz la câţi se gată cea viaţă în necaz

Şi câţi din neamul nostru mai sunt pe-a vieţii cale

Din cei ce-au fost de-a valma pe lunga ei cărare.

 

Mi-a zis odată moşu, era la supărare,

Că m-am domnit de-o vreme şi lui aşa îi pare

Că am uitat de dânşi, de neamuri, de vecin,

De când pe la oraşe prea mândru eu mă ţin.

 

Aşa c-am fost pe-acasă smerit şi-n pocăinţă,

Să fiu cu ei o vreme, că suntem toţi de-o viţă,

Să-mi mai aduc aminte de timpul cel trecut

Când am mijit pe lume şi-aici am încăput.

 

Am fost la toţi, cu rândul, să nu fac supărare,

Cinstitu-m-au  şi dânşi cu ce au fost în stare,

Ne-am tot adus aminte de una şi de alta

Şi toţi băgară seamă că  semăn mult cu tata.

 

Mi-au zis de câte toate necazuri au pe lume,

De boli, de dări, de viaţa cu-a sale rele, bune,

De-a lor copii ce încă nu au un viitor

Şi căte şi mai câte de-acol,’ din lumea lor.

 

Am pus o lumânare la sfintele morminte

La toţi de care încă adusu-mi-am aminte,

Şi-n ruga spusă-n taină cerut-am îndurare

La Domnul şi la Maica, le de-a a Lor iertare.

 

Mai toţi mi-au spus că viaţa e grea acum la ţară,

Că munca preţ nu are, batjocură-i, ocară,

Că azi, din coada sapei nu-i chip a mai trăi

De-acee-acum hotarul mai mult s-o pustii.

 

La crişmă-am fost pe seară, puhoi era de lume,

Parşiva băutură îi îndemna la glume,

Şi mi-am adus aminte, că-n vreamea din-napoi

Puhoi era la sapă, la crişmă, locul gol.

 

Cu moşu-am stat de vorbă la urmă, pe-ndelete,

I-am spus de ce văzut-am cu ură şi cu sete,

Şi i-am mai spus că astea n-au fost când eu pe-aici

Eram copilul mamei, cu alţi vre-o doi mai mici.

 

El a oftat a jale şi în cuvinte-amare

Mi-a zis că a lui suflet îi plânge şi îl doare

Că munca nu-i mai muncă şi cinstea nu-i curată

Cum fosta înainte, în lumea lui, odată.

 

Prea multe zile n-are pe-aicea de trăit,

Dar simte cu durere cum lumea s-a-nrăit,

Şi asta nu-i a bună în vremea ce-o să vină

Că sufletul şi mintea spurcatu-s-au cu tină.

 

Iar dac-o fi să fie, să piară mâine satul,

Cu el se duce lumea, că-mi piere şi curatul

Şi cinstea cea puţină ce-a mai rămas de-acum,

Credinţa şi speranţa la omul cela bun.

 

Eu doar să duc în lume, pe unde vieţuiesc,

Tot ce mi-au dat părinţii şi Domnul din ceresc

Şi satul din născare, aşa cum eu îl ştiu,

Nu ce-l care-i acuma, cu sufletu-i pustiu.

 

Apoi mi-a zis la urmă mâhnit şi întristat:

-Nepoate, eu de-acuma îs gata de plecat,

Ca toţi din satul ăsta pe-a Domnului cărare

M-oi înălţa la ceruri, vegheat de-o lumânare.

 

Atâta duc de-aicea acolo sus, cu mine,

Clipita de pe urmă şi-o dulce amintire

A locului în care o mumă m-a născut,

Şi  clipa de vecie ce-aicea mi-a trecut.

Mormântul să mi-l sape în vârf de ţintirim,

La groapă vină dară doar noi care ne ştim,

La cap să-mi puneţi încă o salcă plângătoare

Şi un melin sălbatic să-mi crească la picioare.

 

Îmi spuneţi la plecare atâta: Iartă-l Doamne!

Şi-oi sta cu voi aicea în nesfârşite toamne,

Şi nu uitaţi că viaţa n-i dată s-o trăim

Şi că, de când ne naştem, începem a muri.

 

Când am plecat, în urmă lăsat-am satul care

Luatu-l-am cu mine în bob de lăcrimare,

Iar  sufletul în taină a sărutat ţărâna

Şi-n plecăciune sfântă, la moşu încă mâna.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

SMERITE  ICOANE

 

Tot trec de milenii, veniţi din vecie,

Ciobanii cu turme prin sfântul Ardeal

Şi-n mers de talangă, spre cea veşnicie

Smerite icoane-s pe-a timpului val.

 

Ei vin din istorii, şi-acolo s-or duce

Să-şi facă menirea şi cel împlinit,

În mersul prin lume tot vrut-au s-apuce

O clipă ferice pe drumul sortit.

 

Mereu în rotire din timpuri străbune

Ei fost-au pe-aicea păscând veşnicii,

Din slova-ndoinită făcut-au minune

Să fie rostită din tată în fii.

 

De-aceea ciobanii, băciţa şi-o turmă,

Cu stâna bătrână din vârful de deal,

Clipite-s de timpuri şi urmă din urmă,

Din prea-răbdătorul, smeritul, Ardeal.

 

Ei sunt începutul din vremuri uitate,

Răbojul durerii, speranţa, credinţa,

Pământul şi cerul şi sfânta dreptate

Şi jalea-ngânând Mioriţa.

 

De ele s-or duce pierind în uitare

Sărac va fi veacul şi sufletu-mi greu,

De-aceea Mărite-n a Ta îndurare

Mai ţine-mi ciobanii pe-aicea mereu.

                      Mircea Dorin Istrate

 

 

Toamno! Pentru-n strugure,

Cu aripi de fluture,

Arămit-ai cele vii

Și lăsatu-le-ai pustii.

 

 

~*~

&&&