„Eşuatul” Klaus Iohannis şi interviul
„de operetă” al Angelei Gheorghiu
Petru Romoşan
07 Octombrie 2021
Este
România un „stat eşuat”, aşa cum, hazardat, inadecvat s-a exprimat Klaus
Iohannis, care este vremelnicul şi perisabilul ei preşedinte? În nici un caz.
Noţiunea de „stat eşuat” (rogue state, État voyou) a fost lansată de
Administraţia Ronald Reagan în anii ’80 şi se referă cu precădere la statele
care nu-şi pot plăti la timp datoriile sau la cele care produc instabilitate
regională. Şi mai ales la cele care nu înţeleg să se alinieze, să respecte pax
americana.
România
nu se încadrează în nici una dintre rubricile care ar caracteriza „statul
eşuat”. Deşi a făcut datorii enorme şi neexplicate populaţiei în ultimii doi
ani, sub Klaus Iohannis, prin prim-miniştrii Ludovic Orban şi Florin Cîţu şi
prin ministrul de Finanţe Florin Cîţu, deocamdată, România îşi plăteşte
regulat, la timp datoriile. Rezerva BNR e mereu în creştere, cu toate că a
trebuit să achităm şi şapca primită de preşedintele român de la Donald Trump.
Atâta doar că, sub acelaşi Klaus Iohannis şi sub eternul şi fascinantul
guvernator BNR, Mugur Isărescu, aurul României nu a fost repatriat, aşa cum s-a
întâmplat recent cu aurul altor ţări din UE. Iar România păstrează în memorie
ca o rană tezaurul pierdut în Rusia. Nici Marea Britanie, unde e depozitat azi
aurul românesc, nu mai e puterea stabilă care a fost odată.
Ce
muscă l-a pişcat pe tăcutul şi inexpresivul preşedinte din România ca să se
exprime atât de nepotrivit despre ţara noastră din Germania, de la Aachen, unde
primea Premiul „Carol cel Mare”? Calitatea consilierilor poate fi întotdeauna o
explicaţie la îndemână. Dar această săritură peste cal a lui Klaus Iohannis
are, poate, şi motivaţii mai adânci. Oamenii politici importanţi de azi -
preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, ambasadori - nu mai sunt nici regii de
altădată, nici principii şi nici oamenii de stat, care, în mod evident, sunt o
specie pe cale de dispariţie.
Klaus
Iohannis a fost ales de statul subteran din România (la sugestia „sociologică”
a lui Vasile Dâncu?) pentru că amintea de departe de Carol I de Hohenzollern.
Era un fel de german, un sas, nu aparţinea „clanurilor” statului subteran, şi
deci putea apărea ca un arbitru. Aşa cum prinţul Carol nu făcea parte din
familiile boiereşti domnitoare. De-a lungul ultimilor şapte ani, ideea alegerii
fostului primar de Sibiu (ales nu de români, ci de statul subteran) se
dovedeşte a fi din ce în ce mai hazardată. Mai inadecvată. Deşi iniţial, în
2014, părea să împace interesele puterilor „suzerane” cu interesele statului
subteran român. La fel ca Ion Iliescu în anii ’90, Iohannis e şi el un
„emanat”. Exact aşa cum Ion Iliescu nu a fost emanatul „revoluţiei”, nici
Iohannis nu a fost doar emanatul alegerilor democratice.
Şi
ar mai fi de făcut o observaţie de fond. După cum ziariştii suferă de tentaţia
de a le da ordine politicienilor, şi politicienii, inclusiv preşedintele, sunt
tentaţi să devină comentatori, analişti politici. Şi, în general, calcă în
străchini. „Marionetele”, politicienii, îşi joacă rolul din ce în ce mai
improvizat. Aproape peste tot, începând cu SUA şi cu alte ţări importante,
Franţa sau Italia, de exemplu, preşedinţii şi prim-miniştrii sunt desemnaţi de
oligarhie, de marele capital, de „Big Pharma”, de „Big Tech„, folosindu-se de
institutele de sondaje şi de presă, de „Big Media”. Foarte mulţi comentatori
reputaţi din SUA îşi desemnează preşedintele între ghilimele, „Joe Biden”.
Klaus
Iohannis nu e la prima afirmaţie eronată şi va continua să iasă din rol din ce
în ce mai des. Simetric, ameninţările cu suspendarea se fac mai precise, mai
consistente. România nu e în nici un caz un stat eşuat, resursele ei sunt
considerabile. Dimpotrivă, comparată cu Polonia şi Ungaria, suferă chiar de
prea multă „stabilitate”. O stabilitate care, fără îndoială, e de-a dreptul
morbidă. În schimb, Klaus Iohannis seamănă din ce în ce mai bine cu un
preşedinte eşuat.
Într-un
interviu halucinant, megaloman, Angela Gheorghiu încearcă fără vreo urmă de
succes să-i dărâme de pe soclu pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Dinu
Lipatti şi Maria Tănase. Efortul de cancel culture vizează pe ansamblu
demolarea culturii româneşti - nu e nici prima şi nici ultima tentativă de
distrugere a valorilor identitare pentru ca ţara să devină mai uşor de digerat.
Despre Dinu Lipatti Angela Gheorghiu spune că nu ar prea avea operă pentru că,
din nefericire, a murit tânăr. O prostie, ca să nu spunem un act de incultură.
Dinu Lipatti este un nume de referinţă în panteonul pianiştilor din secolul XX.
Despre agresiunile ratate ale sopranei (o interpretă) asupra lui George Enescu
şi Ciprian Porumbescu nici nu merită să vorbim, atât sunt de hazardate, de
inadecvate, aberante. Lupta cu miturile naţionale fondatoare e întotdeauna
pierdută dinainte, ridicolul şi penibilul sunt asigurate pentru cei care se
pretează la un asemenea exerciţiu. Globaliştii contemporani şi propaganda lor
se fac sistematic de râs. Oricum, Angela Gheorghiu nu o va egala niciodată pe
Maria Tănase în galeria de icoane a românilor.
Interviul
sopranei a fost publicat pe platforma apăsat globalistă contributors.ro. Un
comentator care semnează „Expatriat”, autentic meloman, o plasează pe această
interpretă pe un loc minor în performanţa lirică : „În vremea Mariei Callas, a
Renatei Tebaldi, ar fi fost folosită de regizori în roluri secundare, de
subretă, în operele lui Kalman. (Nimic insultător în asta, nu e uşor să cânţi
bine nici repertoriul de operetă. Din păcate, penuria de voci remarcabile care
a început în anii ’80 a promovat voci mai subţiri în preluarea unui repertoriu
de mare dificultate, care cere tehnică mare şi „proiecţie” sonoră impecabilă).
Cuvântul care se impune în aprecierea mea este
„mic”. Un repertoriu mic în comparaţie cu starurile veritabile ale trecutului
operatic glorios. Câteva, puţine opere, care se repetă din nou şi din nou. O
voce mică. Înregistrează bine, pentru că soprana, cel puţin în vremurile bune
(anii ’90), controla bine talentul real care i-a fost dat. Pe viu abia se putea
auzi, fiind acoperită deseori de orchestră, chiar în pasajele relativ
transparente. În discul „EMI” cu „Recviemul” de Verdi se poate decela cu uşurinţă
că în condiţii de concert nu ai fi putut auzi vocea. Din fericire, „butoanele”
moderne, de care nu beneficiau cîntăreţii extraordinari din perioada
gramofonului, ca şi tehnicile de editare pot săvârşi minuni de „iluzionism”
(Expatriat - „Interviu cu soprana Angela Gheorghiu. „În România am învăţat o
falsă istorie a muzicii, fabricată şi comandată” (contributors.ro, 5.10.2021).
Atât
Klaus Iohannis, cât şi Angela Gheorghiu sunt nişte „voci mici”, apărute după
1980, „de operetă”, care nu pot ţine locul marilor interpreţi de altădată, cum
au fost, într-adevăr, Maria Callas sau Renata Tebaldi pentru operă sau cum au
fost în politica germană Konrad Adenauer sau Helmult Kohl. Pentru că
referinţele lui Klaus Iohannis nu par să fie româneşti. Modul în care puterile
„garante” îşi impuneau interesele şi oamenii în secolul al XIX-lea nu a fost
foarte diferit de cel al „partenerilor strategici” actuali. Doar „interpreţii”
de azi sunt de o calitate inferioară.
Aranjament
grafic - I.M.
https://www.art-emis.ro/analize/esuatul-klaus-iohannis-si-interviul-de-opereta-al-angelei-gheorghiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu