Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic - 170 de ani de la naşterea Românului Absolut, Mihai Eminescu

 

Printr-un efort încununat de succes, pornit din gândul de a onora cu sfinţenie trecutul cultural al zonei Văratic, prin generozitatea unui ideal asumat ca datorie de a fi, într-o benefică colaborare cu dl. primar Neculai Adrian Nastasă și Consiliul Local al Primăriei Agapia s-a editat albumul omagial:

 

Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic

170 de ani de la naşterea Românului Absolut, Mihai Eminescu

 

The seasons of Eminescu's poetry at Văratic

170 years from the birth of the Absolut Romanian, Mihai Eminescu

 

Les saisons de la poésie d'Eminescu à Văratic

170 ans depuis la naissance du Roumain Absolu, Mihai Eminescu

 

Albumul a fost tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului TEOFAN Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

Prefaţa: academician Ioan Aurel POP

Coordonator proiect: Stavrofora Iosefina GIOSANU

 

Albumul cuprinde texte semnate de: IPS IOACHIM,  Iosefina GIOSANU, Mihai CIMPOI, Ilie BĂDESCU, Nicolae GEORGESCU, Emilia ŢUŢUIANU, Theodor CODREANU, Veronica BALAJ, Dan Toma DULCIU, Petruş ANDREI şi Gheorghe SIMON

 

Ediţie îngrijită şi coordonată, concepţie grafică, realizare album: Emilia ŢUŢUIANU, Dorin DOSPINESCU, Victor RONCEA

 

Fotografii: Cristina NICHITUŞ RONCEA, Dorin DOSPINESCU

Redactor: Dorin DOSPINESCU

Grafica: Constanţa ABĂLAŞEI

 

Considerație și recunoștință, Doamnei Europarlamentar Maria Grapini, pentru sprijinul financiar acordat tipăririi albumului!

 

Mulţumiri Maicii Stavrofora Iosefina Giosanu, stareţă a Mănăstirii Văratic, Consiliului Mănăstirii Văratic şi Centrului Cultural Spiritual Văratic - care a susţinut şi elaborat acest proiect - pentru reuşita realizării albumului aniversar.

Un omagiu adus poetului naţional, purtat de fuiorul destinului şi în zona mănăstirii Văratic, din ţinutul Neamţului.

Mulţumiri distinselor personalităţi prezente în filele albumului, cu prinosul Domniilor lor - ofrandă Luceafărului poeziei române, Mihai Eminescu!

 

Editor Editura Muşatinia: Emilia ŢUŢUIANU

PREFAŢA

Un album despre Eminescu, la peste 170 de ani de la  nașterea sa, despre Eminescu și Veronica, despre Eminescu și Creangă, despre Eminescu și gura de rai moldavă nu poate să fie decât o sărbătoare a spiritului. Universul Eminescu trebuie să înceapă pentru fiecare român ca o poveste spusă în anii copilăriei. Numele de Eminescu se aude de timpuriu, învelit într-o fascinaţie aparte, inclusiv datorită rezonanţei sale frumoase, adânc enigmatice pentru mintea însetată de minuni. Tot în anii copilăriei, sufletele, înainte de a putea pricepe ce este creaţia spirituală, ascultă poezia lui Eminescu prin cântec. „Sara pe deal”, „Mai am un singur dor” ori „Pe lângă plopii fără soţ” vin spre noi prin muzică. Versurile puse pe note muzicale nu sunt departe de adevărul primar al poeziei, care, odinioară, pe vremea trubadurilor, truverilor și Minnesänger-ilor, se cântau înainte de simpla lor rostire. „Luceafărul” și „Călin” sunt povești de demult de-ale bunicilor, spuse în versuri, cum poveste este însăși viaţa autorului versurilor. Îl vedem aievea pe „băietul” care cutreiera pădurile, oprindu-se când era însetat (mai mult de sensuri decât de apă) lângă izvor, pierdut adesea în iarba poienelor, atent la zborul păsărilor, la unduirea trestiilor sau la pala vântului. „Băietul” acesta, ajuns elev la Cernăuţi, departe de casă, s-a întristat tare la moartea lui Aron Pumnul, deslușind durerea marilor treceri. Elevul a crescut pe nesimţite, prinzând dor de cosânzene, care treceau „pe lângă plopii fără soţ” sau pe care le aștepta lângă „lacul codrilor albastru”. Printre iubiri înfocate și dezamăgiri crunte, a înfăţișat mereu natura apropiată și îndepărtată, cea înţeleasă și cea neînţeleasă.

Deși pastelurile încep la noi cu strofe din „Sburătorul” lui Eliade și continuă triumfal cu Alecsandri, niciun colţ de natură nu a fost transpus în poezie vreodată ca-n versurile: „De treci codri de aramă,  de  departe vezi albind/ Și-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”. Parcă se vede aievea iarba ca fiind de omăt, nuferii galbeni încărcând lacul, luna lunecând pe boltă, plopii cutremurându-se, ramurile bătând în geam. Și „băietul”, devenit flăcău, le înnobila pe toate cu spiritul său.

De la fata de împărat, care-și înălţa privirea „din umbra falnicelor bolţi” spre Luceafăr și până la turmele care, din vale, urcau dealul, vegheate din înalturi de „stelele ce scăpărau” pe căi pământene, sau de la casele ridicate-n lună de „streșine vechi” până la „lumina stelei ce-a murit”, ajunsă la noi, jos, din „depărtări albastre”, toate exprimă echilibrul nostru ondulat, setea îngemănată de pământ și cer, de întuneric și de lumină, de materie și de spirit. Eminescu este un scriitor universal, dar nu ar fi putut fi astfel dacă nu exprima profunzimea spaţiului românesc și a poporului român.

Eminescu a transpus viaţa timpului său, lumea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu aspectele ei frumoase, neutre, urâte sau chiar grotești („Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii”), a prefigurat patetic viitorul („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”) și a refăcut, cu mijloacele artistului, trecutul. Trecutul acesta este al omenirii și al românilor deopotrivă, un trecut revolut care pornește cu Biblia, continuă cu Egipetul, trece prin Grecia, prin Roma și Dacia („Rugăciunea unui dac”) și zăbovește mult, în spirit romantic, asupra Evului Mediu. Este în creaţia eminesciană toată povestea lumii noastre medievale, cu eroi și voievozi vajnici, pătrunși de credinţă și de onoare, cu fii de domni care grăiesc „din carte”, aidoma ţăranilor sfătoși, „de din vale de Rovine”, cu domniţe îndrăgostite de luceferi, cu sultani orgolioși, care se visau stăpânii lumii. Întristat și dezamăgit de lumea sa meschină, s-a cufundat tot mai mult în alte lumi, dintre care cea a trecutului medieval a rămas mereu una preferată. Firește, Evul Mediu nu a fost numai așa cum îl recreează Eminescu, dar a fost și așa.

Eminescu a trecut pragul acestei vieţi, în acord cu ultimul său dor, contopindu-se cu strămoșii săi, „la marginea mării”, având „codrul aproape”, sub un „cer senin”, pe „tinere ramuri”, vegheat de tei și stele. Viaţa lui adevărată a început postum și ea este eternă, dincolo de voinţa cuiva. Firește, Eminescu a avut „critici” destui, încă din timpul vieţii sale trecătoare și era absolut normal să fie așa. A avut și adulatori fără limite, fiindcă nu poţi să nu te extaziezi înaintea creaţiei sale. A avut, în fine, analiști fini, care i-au disecat cu acribie opera, relevându-i semnificaţiile, descifrându-i rădăcinile, influenţele, mesajele peste spaţii și timpuri.

Cea mai mare împlinire a lui Eminescu a fost iubirea răsădită etern printre noi prin poezie. El a întruchipat dragostea pentru Veronica, singura femeie care-l numește „Eminul meu iubit”, o prietenie sinceră pentru Ion Creangă, chemat „bădiţa Ion” și o unică percepere a „codrilor de aramă” și a „pădurii de argint”. Albumul de faţă reface imaginile artistice eminesciene prin imagini vizuale, ajutându-ne să înţelegem cum mintea și sufletul poetului au transformat ceea ce el percepea cu ochii. Centrul Cultural Spiritual Văratec – locul în care s-a contopit cu pământul și cu cerul Veronica Micle – prin maica stareţă, Stavrofora Iosefina Giosanu şi doamna Emilia Ţuţuianu – ne încântă și ne descântă cu lumea lui Eminescu, surprinsă prin natura umană și divină a mănăstirii. Din acest spaţiu sacru, viaţa și creaţia scriitorului ni se dezvăluie în chipuri și icoane, așezare sub semnul eternităţii.