CULOAREA
~*~
Vă spun povestea: la-nceput zăpada
Se tot plângea că nu are culoare.
Acoperea cu strat curat livada,
Dar nimeni n-o vedea, nici om, nici floare.
Ea își dorea ca toți în jur s-o știe
Atunci când se așterne pe pământ
Și fiecare fulg de pe câmpie
Să creadă că nu piere dus de vânt.
S-a apucat zăpada ca să ceară
Albastrelor și galbenelor flori
Împrăștiate pe un câmp de vară
Să-i dea și ei doar una din culori.
De iarbă s-a rugat apoi, fierbinte,
Să-i împrumute fragedul ei verde
Care ieșea de sub pământ, cuminte,
Când primăvara prin poieni se pierde.
Dar trandafiri, gingașele lalele,
Albaștrii toporași, galbene frezii,
Chiar delicate, zvelte viorele
N-au ascultat dorințele zăpezii.
Iarba de jos a continuat să crească
Și să-și înalțe firele spre soare,
Fără să-și plece fruntea, să gândească
La supărarea iernii călătoare.
Doar ghiocelul, nebăgat în seamă,
Ascultă a zăpezii rugăminte
Și simte el, fără răgaz și teamă,
Durerea ei cuprinsă în cuvinte.
El i-a propus zăpezii-ngrijorate
Să-i dea culoarea lui, pe care-o știe.
Nu-i prea grozavă, dar adesea poate
Să răspândească-n juru-i bucurie.
Zăpada a primit cu fericire.
A devenit mai albă decât crinul
Și-a oferit în jurul ei iubire
Ca dimineața mângâind seninul.
Pentru că-i bun și gata să ajute,
Micuțul ghiocel e răsplătit
Să scoată primul capul, să salute
Pământu-ntreg și câmpul înverzit.
~*~
Adrian Munteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu