PASARILE AGERE
Sfantul Ioan din Kronstadt
Pasarile
care traiesc sub cerul liber sunt istete si prevazatoare si nu se dau prinse.
Când unele ca acestea vad pe careva apropiindu-se de ele cu gândul de a le
înhata, tâsnesc îndata în sus, daca se afla pe pamânt, si în felul acesta
scapa. Si crestinul trebuie sa fie ager si prevazator sa nu-si lase prins
sufletul de vânatorul cel nevazut. Sufletul este ca si pasarea cerului;
diavolul este vânatorul cel rau, care cauta sa prinda suflete. Asa cum pasarea
cerului, avântându-se în zbor spre cele înalte, scapa de vânator, si noi, când
ne vedem dusmanul – pe diavolul care ne vrea sufletul luat în captivitate, prin
fel de fel de momeli pamântesti –, trebuie sa ne desprindem îndata de acestea,
sa nu ne lasam prinsi de ele nici o clipa, sa zburam cu gândul catre cele
înalte, la Iisus Hristos Domnul si Mântuitorul nostru, pentru ca în acest chip
sa scapam mai lesne de cursele vânatorului.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 96.
N U N T A
Sfantul Nicolae Velimirovici
Nunta
este simbol al nuntii celei duhovnicesti, cununia sufletului cu Hristos, prin
dragostea sufletului catre El. Mireasa a lui Hristos sunt sufletele
credinciosilor. Biserica cea nepatata este, de asemenea, Mireasa a Lui. Astfel,
sufletul care nu se încununeaza cu dragostea lui Hristos se cununa cu patimile
cele pamântesti si cu demonii. Vaduva simbolizeaza propriul suflet plin de
întristare, despartit de Hristos – Mirele Cel Ceresc –, si lipsirea de
dragostea Lui.
Sfantul
Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2009, p. 66.
BATAILE INIMII
Sfantul Ioan din Kronstadt
Tine
minte ca în timp ce te rogi, Domnul se face aidoma noua, asemenea chipului
nostru celui dintru început si ca raspunde fiecarui cuvânt al nostru, fiecarei
batai a inimii.
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 426.
DESPRE
POCĂINŢĂ (IX)
Arhim.
Zaharia de la Essex
Cu alte cuvinte, tânguirea noastră purcede
dintr-o conştientizare a sărăciei noastre şi ia chipul plânsului duhovnicesc.
Plânsul este un dar de la Dumnezeu care ne uneşte toate puterile sufleteşti şi
ne înalţă la măsura poruncilor dumnezeieşti, care ne cer să-L iubim pe Dumnezeu
cu toată inima, cu tot cugetul, cu întreaga noastră fiinţă. Şi încercând să
plinim poruncile, ne dăm seama că nu noi suntem cei care le păzim, ci mai
degrabă Dumnezeu ne păzeşte prin poruncile Lui şi reînnoieşte chipul Său în
noi.
In rai, Adam a trăit la măsura poruncilor
dumnezeieşti, dar numai atâta vreme cât a făcut ascultare şi nu a mâncat din
pomul cunoaşterii binelui şi răului. A fost dăruit de Dumnezeu cu însăşi
suflarea Sa şi s-a bucurat de multă ocrotire, pentru că era adânc înrădăcinat
în tot binele. Dar prin neascultare a pierdut toată această binecuvântare. Insă
Dumnezeu, în nespusa Lui milostivire, a sădit un alt pom – nu în rai, ci în
inima omului – şi acest pom trebuie ţinut în viaţă de „izvoarele de apă ce se
coboară din ochii omului” (Ps. 118, 136). Or, aceste izvoare de lacrimi nu sunt
altceva decât darul plânsului duhovnicesc, rana inimii, cea mai înaltă expresie
a pocăinţei. Căci atunci când omul primeşte de bunăvoie această rană în inima
lui, el află vindecare; fiinţa lui îşi redobândeşte întregia şi în felul acesta
izbuteşte să împlinească poruncile lui Dumnezeu atât cât îi stă în putinţă.
Potrivit Părintelui Sofronie, omul, deşi nu poate niciodată să împlinească
desăvârşit poruncile lui Dumnezeu, poate totuşi să sporească în împlinirea lor
şi astfel să afle tămăduire.
(Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic
al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)
RAIUL
DE AICI
Parintele
Paisie Olaru
Într-o zi, admirând batrânul Parinte
Paisie frumusetile muntilor si codrilor singuratici de la Sihla, a zis catre
ucenicii sai, suspinând din inima: Tare ma tem sa nu ramânem numai cu raiul
acesta de aici si sa-l pierdem pe celalalt, din pricina lenevirii noastre!
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 35.
SFASIEREA
CERULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cerul acesta senin si pasnic, fara seaman
de frumos, presarat cu stele, ne va înfatisa odata o priveliste
înspaimântatoare si aceasta se va întâmpla înainte de aratarea lui Hristos pe
cer. O, pacatosilor, cautati sa învatati zilnic din privelistea cerului, atâta
timp cât mai puteti învata. „Soarele se va întuneca si luna nu va mai da lumina
ei, iar stelele vor cadea din cer” (Matei 24, 29).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 254.
DESPRE
POCĂINŢĂ(VIII)
Arhim.
Zaharia de la Essex
Apostolul îi ceartă pentru că au căzut în
aceeaşi înşelare ca şi strămoşul nostru Adam, care a vrut să împărăţească fără
Dumnezeu, vădind în felul acesta, în mod indirect, însemnătatea darului
sărăciei duhovniceşti. In cartea sa Vom vedea pe Dumnezeu precum este,
Părintele Sofronie descrie acest dar după cum urmează:
“Acel cuvânt al Psalmului 33 s-a adeverit
şi în cazul meu, şi nu o dată: «Săracul acesta a strigat, şi Domnul au auzit
pre dânsul»... «Temeţi-vă de Domnul… că nu este lipsă celor ce se tem de
Dânsul.» De departe nu este o fericire a se vedea «sărac», a conştientiza
propria orbire. Nespus de dureros şi înfricoşat lucru este a-ţi auzi osândirea
la moarte pentru că eşti aşa cum eşti. Însă în ochii Ziditorului meu – sunt
fericit anume pentru această cunoaştere a propriei mele sărăcii (cf. Matei 5,
3). Această viziune duhovnicească ţine de faptul că ni s-a descoperit
«împărăţia cerurilor». Eu trebuie să văd pe Hristos «precum este», pentru a mă
cumpăni faţă de El, şi din această comparaţie să îmi simt propria «neasemănare»
– urâciune. Eu nu mă pot cunoaşte pe mine însumi dacă nu se afla înaintea mea
Sfânt Chipul Său. Puternică îmi era, şi încă îmi mai este, respingerea faţă de
sine-mi. Insă tocmai din această groază s-a născut înlăuntrul meu o rugăciune
de o anumită deznădejde care mă afundă într-o mare de lacrimi. Eu nu vedeam
atunci nicio cale spre vindecarea mea; îmi părea că urâciunea-mi nu se poate
preschimba întru asemănarea frumuseţii Lui.»
(Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic
al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)
OAIA
RATACITA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca o mioara care s-a ratacit de turma
ei alearga, zbiara si le cauta pe celelalte, pâna când iarasi le gaseste.
Asemenea i se cuvine sa faca si crestinului aceluia care din nevrednicie si
neascultare s-a departat de turma oilor lui Hristos: sa caute, sa ceara, sa
bata si sa plânga, pâna când se va alatura acestora din nou; si dimpreuna cu
David sa-I ceara Lui, rugându-se staruitor: „Ratacit-am ca o oaie pierduta,
cauta pe robul Tau” (Psalmul 118, 176). Se departeaza de turma lui Hristos tot
nelegiuitul, desfrânatul, preacurvarul, tâlharul, furul, spertarul, camatarul,
necajitorul, vicleanul, clevetitorul, betivul, iubitorul de placeri trupesti,
vorbitorul de rau, mâniosul si altii asemenea lor; fiecare dintre acestia este
o oaie pierduta, care s-a ratacit de turma lui Hristos. Caci oile lui Hristos
asculta de glasul Lui, dupa cum El Însusi zice noua: „Oile Mele asculta de
glasul Meu” (Ioan 10, 3). Si chiar de socotesc unii ca aceia ca se gasesc si ei
în turma Mântuitorului, prin firea lor sunt straini de aceasta si vor ramâne
straini de Hristos Însusi si de viata vesnica pâna când nu se vor întoarce cu
adevarat, unindu-se cu turma Lui. Întâmplarea si cugetarea aceasta te
povatuieste sa te cercetezi pe tine, cautând daca nu cumva, din nepasare, te-ai
ratacit si tu de turma lui Hristos. Si daca vei zari în constiinta ta aceasta
pustiire, nu zabovi sa te întorci prin pocainta, lacrimi si suspine, pâna când
mai este înca vreme si mai sunt deschise portile binecuvântatului salas al
oilor lui Hristos, în care intram prin pocainta si credinta cea adevarata.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 133
DESPRE
POCĂINŢĂ(VII)
Arhim.
Zaharia de la Essex
Părintele Sofronie spunea că pocăinţa nu
are sfârşit atâta vreme cât vedem în noi chiar şi cea mai mică umbră, pentru că
Dumnezeu este lumină şi noi trebuie sa devenim la fel de transparenţi ca şi El.
„Cu cât mai mult văd pe Dumnezeu“, spune
Părintele Sofronie, „cu atât mai înflăcărată mi se face pocăinţa, căci cu atât
mai limpede îmi conştientizez nevrednicia înaintea Lui.”
Când ne pocăim, ne întoarcem cu toată
fiinţa către Dumnezeu, deşi suntem copleşiţi de durere. La început durerea
aceasta este amară, căci purtăm în noi rănile păcatului, dar odată ce ni se
tămăduiesc rănile, pocăinţa devine dulce. Un sfânt spunea că mierea este dulce
limbii, dar dacă limba are vreo rană, în loc să simtă dulceaţă, va simţi
durere. La fel se întâmplă şi cu pocăinţa. Când ne vedem propria sărăcie, ne
tânguim din pricina ei până când tânguirea noastră se preface în lacrimi de
iubire pentru acest minunat Dumnezeu al nostru.
După cum spuneam, niciodată nu ajungem să
ne pocăim îndeajuns pentru felul în care ne vedem pe noi înşine în lumina
împărăţiei Cerurilor; din aceeaşi pricină nici nu putem să-I mulţumim lui
Dumnezeu îndeajuns. Părintele Sofronie adevereşte că orice formă de mulţumire
de sine este o înşelare care paralizează sufletul. Sfântul Pavel îi mustra pe
Corinteni cu cuvintele:
„Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar
dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit? Iată, sunteţi
sătui; iată, v-aţi îmbogăţit; fără de noi aţi domnit, şi măcar de aţi domni, ca
şi noi să domnim împreună cu voi” (1 Cor. 4, 7-8).
(Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic
al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)
ARBORII
CRESTELOR
Parintele
Ilie Cleopa
Daca pe crestele cele înalte ale muntilor
vedem arbori vajnici si puternici care prea adesea cu furtuni si vânturi
napraznice se lupta si pururea de primejdia rasturnarii si a doborârii sunt
amenintati si de la acestia cu gândirea noastra la cei ce se afla pe culmea
stapânirii si a dregatoriilor veacului de acum sa ne întoarcem si de furtunile
si valurile tulburarilor care îi lupta pururea pe cei din dregatorii sa ne
aducem aminte. Sa gândim apoi câta osteneala si grija au ei în viata si cât de
putina le este lor linistea si alinarea pe acest pamânt. Daca la acestea vom
cugeta, apoi multa adeverire vom gasi în cuvintele Scripturii care a zis ca:
„Mai buna este pâinea cu sare în casa saracului cu liniste, decât punerea
înainte a bucatelor cu multa tulburare în casele împaratilor” (Pilde 15 , 17;
17, 1). Acestea întelegând, pururea de dregatorie si ranguri vom fugi si pe
calea linistii si a saraciei totdeauna vom alerga.
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48.
DESPRE
POCĂINŢĂ(VI)
Arhim.
Zaharia de la Essex
O minunată definiţie a pocăinţei o aflăm
în Epistola Sfântului Iacov. Iată ce zice Apostolul:
„Lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa
răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul sădit în voi, care poate să mântuiască
sufletele voastre“ (Iacov 1, 21).
Din cuvintele Apostolului înţelegem că
pocăinţa presupune o întoarcere la ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit la început:
pocăindu-ne, primim încă o dată „suflarea de viaţă” a Domnului, tocmai acea
suflare prin care omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Când spunem că omul a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
înţelegem prin aceasta că a fost făcut după chipul şi asemănarea energiilor
dumnezeieşti: a iubirii, a harului şi a înţelepciunii Lui. Dar ca să putem
primi „suflarea de viaţă”, Cuvântul sădit înlăuntrul nostru, şi să devenim
părtaşi ai energiilor dumnezeieşti, trebuie mai întâi să ne curăţim, lepădând
toată răutatea şi alungând din sufletul nostru tot ceea ce este străin de
Dumnezeu.
Ori de câte ori omul primeşte acest
Cuvânt, ceva prinde viaţă înlăuntrul lui şi darul cel dintâi, primit în clipa
zidirii lui, se reînnoieşte. Omul îşi dă seama de toată urâciunea sa şi
înţelege că, lipsindu-se de harul lui Dumnezeu, el se aseamănă dobitoacelor
fără de minte; atunci începe în el lucrarea pocăinţei. Cu alte cuvinte, omul
poate să ajungă la adevărata dragoste a lui Hristos; tot atunci creşte în noi
şi dorinţa arzătoare de a-L cunoaşte şi mai deplin. A tânji după Ziditorul
nostru este o trăire mai degrabă în plan ontologic, decât în plan sufletesc,
psihologic. Prin urmare, se cuvine ca şi vederea noastră să sufere o prefacere
ontologică, aşa încât să nu ne mai comparăm cu semenii noştri, ci să ne vedem
pe noi înşine în lumina Ziditorului nostru. Şi precum Dumnezeu întrupat are o
îndoită fire, la fel şi omul trebuie să capete o îndoită fire: el trebuie să
dobândească firea dumnezeiască a Ziditorului său, nu ca esenţă, căci aceasta îi
este proprie numai lui Dumnezeu, ci ca energii. Şi când începe să trăiască în
chip ontologic, omul îşi dă seama că pocăinţa nu are hotar.
(Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic
al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)
Dacă
tu ai ales lumea, nebun ești tu!
Schiarhimandrit
Ioachim Parr
Haideti acum sa luam situatia din Rusia
contemporana. Cred ca ati ghicit ca eu nu sunt rus… Dar, uneori, unui strain ii
este mai usor sa inteleaga despre oamenii si cultura unei tari straine ceea ce
oamenilor insisi le este greu sa inteleaga, intrucat ei se ciocnesc de aceste
lucruri extrem de des. Asadar, cand ma uit la viata Bisericii din Rusia, pe de
o parte uimeste prin frumusetea ei, dar, pe de alta parte, vad tineretul vostru
care nici macar nu stie ca Biserica exista si, ceea ce este mai rau, ii este
indiferent daca Biserica exista sau nu. De ce? Cauza este aceeasi care este si
in tara noastra, in America. Noi nu sprijinim credinta si sistemul de valori al
Bisericii apostolice. Noi ne-am insusit valorile culturale, sociale si
spirituale ale lumii decazute in care traim. Ingaduiti-mi sa va dau un mic
exemplu.
Am avut o intalnire cu un preot. Cand
intalnirea s-a terminat, preotul a inceput sa-si scoata rasa, dulama si crucea.
Eu m-am mirat si am intrebat:
– Ce faci?
– Cum ce? a raspuns el. Plec.
Eu zic:
– Da, stiu, dar ce faci?
– O, a zambit el! Acum nu este sigur sa
merg in acest chip pe strada. Exista oameni care urasc Biserica. Exista oameni
care la prima vedere pot ataca chiar si un preot.
Zic eu:
– Slava lui Dumnezeu! Imbraca-imbraca
totul inapoi! Biserica se cladeste pe sangele mucenicilor!
El raspunde:
– Ce, esti nebun?
– Nu stiu, raspund eu, care dintre noi
este nebun. Daca tu ai ales lumea, nebun esti tu.
Ce vad oamenii cand ne intalnesc pe noi?
Ce vedem noi insine?
Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri
pe pământ rusesc, Editura Egumenita, 2015)
CARAMIDA
Sfantul
Teofan Zavoratul
Trebuie sa tinem piept vapaii patimilor cu
vapaia focului dumnezeiesc. Pâna când nu este arsa, caramida este farâmicioasa
si moale, iar dupa ce petrece în foc si se coace acolo, se face stavila în
calea focului si a apei.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127
DESPRE
POCĂINŢĂ (V)
Arhim.
Zaharia de la Essex
Şi chemarea lui Hristos la pocăinţă nu a rămas fără răspuns: chiar mai înainte ca Domnul să învie din morţi, tâlharul cel bun s-a pocăit pe cruce. El s-a întors la Dumnezeu şi spre deosebire de Adam a ales să se smerească pe sine şi de aceea Domnul l-a luat cu Sine în rai chiar în ziua aceea. Astfel, Dumnezeu ne arată că tot cel ce vrea să se înalţe împreună cu El trebuie să cuteze mai întâi să se pogoare, căci aceasta este adevărata cale, pe care El însuşi a străbătut-o, slobozindu-ne din legăturile păcatului şi ale morţii. Tot omul care L-a întâlnit pe Dumnezeu, atât înainte cât şi după întruparea lui Hristos – fie că I-a auzit cuvântul, fie că I-a văzut slava, fie că a primit şi numai o descoperire negativă sub forma conştientizării adâncimii căderii sale – a fost îmboldit spre pocăinţă. Iar în ziua Cincizecimii, imediat după pogorârea Sfântului Duh, Sfântul Petru a început a glăsui, propovăduind Evanghelia lui Hristos, cea a pocăinţei spre iertarea păcatelor.
(Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic
al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)
NEINCHIPUIT
DE FRUMOSI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
În veacul ce va sa fie, fericirea noastra
va odrasli din uimirea de a-i vedea dintr-o data pe Sfinti, pe îngerii
Domnului, neînchipuit de frumosi, strânsi în miriade de cete, alcatuite
perfect, în ordinea ierarhiilor ceresti; din uimirea de a vedea sfintii, pe
oamenii lui Dumnezeu buni si simpli, din toate veacurile, prooroci, apostoli si
pe toti ceilalti, dar mai cu seama din uimirea de a sta în fata lui Dumnezeu,
contemplându-L în lumina cea neapropiata, mirati fiind si de propria noastra
iluminare launtrica, simtind fericirea absoluta, neîntunecata de nici un pacat,
de nici o spaima, grija sau întristare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 425.
KILOMETRAJUL
FERICIRII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Toti iubim viata, ne zbatem pentru a ne-o
face fericita, în realitate însa ne-o irosim în patimi. De ce? Deoarece cautam
viata acolo unde nu e de gasit.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 210
CREDINCIOSIA
MIRESEI
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ori auzi ca o sotie cinstita si
credincioasa pe nimeni altul nu iubeste decât pe barbatul ei si nimanui nu se
straduieste a-i face pe plac decât lui. De la însotirea cea trupeasca,
îndreapta-ti mintea spre cea duhovniceasca, în care crestinii s-au logodit prin
credinta cu Mirele Ceresc, Hristos Domnul. Despre aceasta Sfântul Pavel le
vorbeste astfel credinciosilor din Corint: „V-am logodit unui singur Barbat, ca
sa va înfatisez lui Hristos fecioara neprihanita” (2 Corinteni 11, 2). Cugeta
dar cum trebuie crestinii sa-si pazeasca dragostea pentru Mirele lor cel
Ceresc! Cugeta cum se cuvine sa se departeze de iubirea necurata a acestei
lumi, sa se alipeasca numai de Hristos, sa-I fie Lui bineplacuti, ascultatori
si vrednici de a fi îndragiti, sa plineasca sfânta Sa voie si sa nu iubeasca pe
nimeni afara de El si pentru El, daca voiesc Lui sa-I ramâna credinciosi!
Trufia, iubirea de slava, de placeri trupesti si de argint, precum si celelalte
pofte ale acestei lumi sunt întocmai ca o curva, de care crestinul îsi alipeste
sufletul iubind cinstirea, slava, argintul, aurul, placerea si celelalte
împatimiri si Îl paraseste astfel pe Hristos, Mirele cel nemuritor, dându-si
sufletul sau dragostei lumesti ca unei mârsave curve. O! Cât de greu pacatuiesc
crestinii împotriva lui Hristos, Care i-a iubit si s-a dat pe Sine pentru ei,
cei ce nu I-au pastrat acea credinciosie pe care, intrând în crestinatate, au
fagaduit a o pazi pâna în sfârsit! Astfel, de buna voie si spre marea lor
nenorocire, ei se lipsesc de toate acele bunatati duhovnicesti de care au fost
învredniciti la Botez. Nu în zadar Sfintii Apostoli ne îndeparteaza pe noi de
la iubirea acestei lumi. „Nu iubiti lumea, nici pe cele ce sunt în lume”, ne
graieste Sfântul Ioan (1 Ioan 2, 15). „Dragostea lumii acesteia vrajmasie este
fata de Dumnezeu. Asadar, cel ce vrea sa fie prieten cu lumea I se face vrajmas
lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4). Atât de vatamatoare este iubirea lumii, încât cel
care a îndragit-o Îi este vrajmas lui Dumnezeu – lucru de care ne înfricosam si
numai gândindu-ne la el, cu toate ca omul orb nu poate sa-l priceapa!
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 85
SAGETILE
Sfantul
Nicolae Velimirovici
Sagetile sunt un simbol al ispitelor la
care este expus omul. Mai cu seama acesta se refera la atacurile cele nevazute
asupra sufletelor noastre din partea duhurilor celor întunecate. Duhurile cele
întunecate inspira sufletelor noastre gânduri rele si patimi necuviincioase
atât de iute si de neasteptat, precum sageata vânatorului care sageteaza cerbul
când bea apa linistit din pârâu, fara sa ia aminte la un astfel de rau. Sfântul
Apostol Pavel vesteste celor credinciosi sa stea de veghe cu teama si
rugaciune, ca sa reteze „sagetile celui viclean”.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 61
DESPRE
POCĂINŢĂ (IV)
Arhim.
Zaharia de la Essex
Lumina îi întrebase în rai pe
protopărinţii noştri care Îi nesocotiseră porunca: „Adame, unde eşti? Eva, unde
eşti? Ce aţi făcut?” Dar niciunul dintre ei nu I-a răspuns: „Aici sunt, Doamne.
Mă ascund, căci de bunăvoie am greşit Ţie, dar iată că acum mă pocăiesc. Ci Tu,
ca un bun, iartă-mă“. Niciunul dintre ei nu a vorbit astfel, ci dimpotrivă,
Adam a dat vina pe Eva, iar Eva la rândul ei a dat vina pe şarpe. Adam a mers
până acolo încât L-a învinuit pe însuşi Dumnezeu. „Femeia pe care Tu mi-ai
dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat”, a zis el (Fac. 3,
12), vrând să spună prin aceasta că vina îi aparţine de fapt lui Dumnezeu. Şi
Domnul, Care niciodată nu sileşte pe nimeni şi nu Se impune niciodată, i-a
părăsit. I-a lăsat să sufere urmările neascultării lor, să se ostenească
muncind pământul până când îşi vor „veni în fire“, asemeni fiului risipitor.
Insă acum această „lumină mare”
străluceşte din Fecioară şi vine să reia dialogul lui Dumnezeu cu omul. Insă de
data aceasta, Dumnezeu nu mai întreabă: „Unde eşti, Adame?”, ci zice:
„Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15). In Noul Testament Dumnezeu
ne cheamă la pocăinţă în repetate rânduri. Prin cuvântul Său El luminează
lumea, arătându-ne că nu se cade ca omul să se mulţumească doar cu ordinea
văzută a lucrurilor, pentru că, în starea lor căzută, ele sunt urâciune
înaintea Domnului. El ne învaţă mai degrabă că viaţa, mai cu seamă „viaţa din
belşug“ (cf. Ioan 10, 10), se dobândeşte printr-o cu totul altă purtare decât
aceea a cârmuitorilor lumii acesteia, care stăpânesc cu autoritate şi sunt
numiţi binefăcători (cf. Luca 22, 25). Domnul vine să răstoarne ordinea văzută
a lucrurilor şi zice: „Care dintre voi va vrea să fie cel dintâi, să fie cel de
pe urmă“ (cf. Matei 19, 30; 20, 26-27). El ne cheamă la pocăinţă: „N-am venit
să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9,13), căci ştie că numai
pocăinţa poate tămădui firea cea rănită de păcat a omului. „Nu cei sănătoşi au
nevoie de doctor, ci cei bolnavi“ (Matei 9,12), zice Domnul. Adică, Hristos
vine nu pentru cei ce se cred sănătoşi şi drepţi, ci pentru cei păcătoşi care
au nevoie de tămăduire. El vine să-i mântuiască şi să-i aşeze iarăşi în cinstea
cea dintâi.
(Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic
al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)
MATASEA
Sfantul
Nicolae Velimirovici
În Rasarit, folosim uneori pentru
vesmintele preotesti matase chinezeasca facuta în China de mâini pagâne, sau
potire si lingurite si clopotele si lanturi facute de musulmani, sau pietre
pretioase adunate si miresme preparate de închinatorii la foc sau la pietre din
Africa, si nici unul dintre noi n-ar trebui sa se teama sa le foloseasca atunci
când I se închina lui Hristos, asa precum Hristos Însusi nu S-a temut sa atinga
cele mai decazute trupuri sau suflete omenesti cu preacuratele Sale mâini.
Crestinismul nu poate fi spurcat daca foloseste pentru închinare lucruri ale
mâinilor pagâne, însa popoarele pagâne se fac prin aceasta partase la
închinarea crestina, în chip trupesc si întru necunostinta, asteptând clipa în
care vor fi partase la ea si în chip duhovnicesc si întru cunostinta. Fiecare
bucata de matase chinezeasca din vesmintele noastre este o prorocie a marii
Chine crestine.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Patimirea
Bisericii, traducere de Laura Marcean, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 40-41
RUGACIUNEA
DOMNEASCA
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Aceasta rugaciune este temelia cultului
Bisericii lui Hristos. Numai un Dumnezeu putea sa-i învete pe oameni o
rugaciune atât de desavârsita si atotputernica: de o simplitate cutremuratoare,
dar si de o adâncime si perfectiune ametitoare… ca într-un dumnezeiesc strop de
lumina, în rugaciunea „Tatal nostru” se cuprinde întreg universul spiritual si
material al omului. Aceasta rugaciune a aprins sufletele tuturor Sfintilor, a
dat tarie tuturor crestinilor, a luminat viata stramosilor, a mângâiat
suferintele asupritilor, a fost temelia vietii oamenilor desavârsiti…
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
113-114
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu