Mircea Dorin Istrate - A NOASTRE MAME

 

A  NOASTRE  MAME

 

 

~*~

 

Din toți din neam la ceruri ce-au plecat,

Din timpu-n care Doamnul i-a luat,

Pe-a noastre mame-n veci le preamărim

Și pân-om fi în gând le tot iubim,

Că ele ne-au adus pe toți în lume

Să fim a vieții clipe rele, bune,

Și-a sale încă slabe rădăcine,

Ca să-nnodăm trecutul, cu ce vine.

 

Aprindeți dar un muc de lumânare,

Și-n tainic gând cereți-le iertare

La-noastre mame care ne-au născut,

Și în ceresc acuma ele-mi sunt,

Să știe că gândim mereu la ele

Chiar  dac-acuma-s pulbere de stele,

Și-așa va fi pân’ încă vom trăi,

Purtate-n gând, că-n veci le vom iubi.

 

11.01.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

IZVORUL  TINEREȚII

 

Dac-aș găsi izvorul tinereții

O picătură-aș soarbe doar din el,

Să mă întorc o zi pe calea vieții,

Să fiu din nou acelaș tinerel,

Înfiorat de-o galeșă privire

A unei fete cât un mugurel,

Ce mă rsorbea din ochi, așa-n neștire,

Visând la ce visam atunci și eu.

 

Aș pustii de tot apoi izvorul

Să nu mai poată nimeni a se-ntoarce,

În vremea tinereții, cea cu dorul,

Cu suferințe, lacrimi ce te stoarce,

Și mi te arde-n  foc mistuitor,

Cu vise nebunești ce vor să-nhațe,

Și cu speranțe care mâine mor,

În prea adesea-mbietoare brațe.

 

E bine-așa cum  viața e croită

Cel timp să nu-l întoarcem înapoi,

S-avem în ea clipită nevoită

Și zile, săptămâni, ori ani ce-s goi,

Dar și atâtea alte-nfiorate

Ce fericesc a noastre vii simțiri,

Care ne fac să mergem mai departe

Cu alte noi speranțe și trăiri,

Ce-apoi se-așează-n țandără de gând,

Lăsându-ne-amintiri, ce mor pe rând.

 

12.01.2022

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

APRIGĂ  DORINȚĂ

 

Spuneți-i primăverii mai repede să vină,

Chiar de va fi pe uliți și-n curți un pic de tină,

Că de un timp încoace, cea iarnă-i doar o glumă,

Un bob de nea, acolo, un frig și-un pic de brumă.

 

Aproape că nu-ți vine să bei un păhărel,

Că frigul nu te-ngheață, să te-nfiori de el,

E goală dară crâșma, că nu-s mai bețivani

Să stea la vorbă lungă, și-n pungă nu-s mai bani.

 

Și-apoi, de-abia de-nghiață o dată a mea vale,

Și mocirloasa tină ce-i încă pe cea cale

Ce duce peste câmpuri acolo, în Hodăi,

Unde de-acum doar vântul zburlește fânu-n clăi.

 

Pe-acolo-s case goale și nu-i în părți vecin

Că toți s-au dus de-arândul de-acum în țintirim,

Mai vin doar cătră vară, din sat, așa câțiva

Să mai cosască locul, cum îmi făceau cândva.

 

Azi nici că au copii o zi de bulgătit,

De săniat pe Coastă, că iute s-a topit

Zăpada ceea care cândva ținea o lună,

Și geruia în iarnă o lungă vreme bună.

 

Sub plăpumi de zăpadă se-ntroieneau câmpii,

Și drumuri lungi și sate și case cu copii,

Ce-mi ascultau atuncea poveștile bătrâne,

Pe când în haită lupii cercau să se adune.

**

Azi toate-s în schimbare și oameni și-anotimpuri,

Încet, încet se uită cum fost-au cele timpuri

Când vara era vară, cu cald ca de cuptor,

Iar iarna era iarnă, cu frig pătrunzător.

***

Decât așa o iarnă, hai dară primăvară,

Și ține-o de acuma taman până la vară,

Măcar fie căldură afară și în noi,

Că-n suflete și-n cuget, suntem de-acuma...goi.

 

~*~

13.01.2022

Mircea Dorin Istrate