Răpirea
sabinelor – Romulus
Horia
Devenind rege, Romulus i-a împărţit pe
locuitorii oraşului care ştiau să mânuiască arma în grupuri. Fiecare grup,
numit legiune, număra trei mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi. Ceilalţi
locuitori alcătuiau ceea ce se numea populus, adică poporul de rând. Apoi
Romulus a ales o sută de cetăţeni de vază şi i-a numit patricieni. Adunarea
patricienilor alcătuia Senatul, adică sfatul bătrânilor. Oraşul creştea
necontenit pe seama oamenilor veniţi de oriunde, fiind primiţi cu dragă inimã.
Majoritatea constituiau o adunătură — vagabonzi, cerşetori şi altă lume
suspectă.
rapirea
sabinelor
Femei erau puţine. Din această cauză
Romulus trimite soli către triburile vecine, rugându-le să îngăduie fetelor lor
să se mărite cu romanii. Triburile însă au răspuns că nu se vor înrudi cu nişte
tâlhari şi haimanale. Atunci Romulus a recurs la un şiretlic. El a răspândit
vestea că la Roma s-ar fi descoperit altarul lui Consus, zeul sfatului. În
cinstea lui în oraş se pregătea o mare serbare. Astfel au fost atraşi musafiri
din diferite locuri. Cei mai mulţi au sosit din tribul vecin, al sabinilor, cu
soţiile şi copiii.
A început serbarea. Romulus, îmbrăcat în
mantie de purpură, era în centrul alaiului, împreună cu suita sa. Când
petrecerea era în toi, Romulus s-a ridicat în picioare, şi-a scos mantia, apoi
a îmbrăcat-o din nou. Acesta era semnalul. Tinerii romani şi-au scos săbiile,
năpustindu-se în mijlocul oaspeţilor. Fiecare roman răpi câte o sabină şi o
duse la el acasă. Jigniţi la culme, sabinii au început să se pregătească de
război împotriva romanilor. Mai întâi, trimiseră câţiva soli la Roma, cerând să
le fie înapoiate fetele, iar apoi să înceapă convorbiri despre legăturile de
prietenie şi rudenie dintre cele două popoare. Dar Romulus a refuzat.
Atunci Acron, regele oraşului Caenina, a
pornit un război împotriva Romei. Când cele două armate se apropiară una de
alta, comandanţii lor, potrivit unui vechi obicei, au început un duel. Romulus
era un luptător iscusit, voinic şi stăpân pe sine, iar regele din Caenina era iute
şi nechibzuit şi, desigur, a fost învins. În rândurile sabinilor s-a creat
panică, drept urmare, oastea lor a fost distrusă. Apoi Romulus a cucerit
Caenina şi i-a strămutat pe locuitorii ei la Roma. Astfel oraşul a crescut şi
mai mult.
Romulus a mai cucerit şi a pustiit câteva
oraşe sabine, iar pe locuitorii lor de asemenea i-a adus la Roma. Însă nu a
trecut mult timp şi o mare armată sabină veni cu război împotriva romanilor.
Conducătorul acestei armate era Titus Tatius. Sabinii se apropiară de oraş, dar
se văzură nevoiţi să se oprească în faţa Capitoliului — un deal înalt, care
avea din trei părţi pereţii priporoşi. În Capitoliu se putea pătrunde numai
dinspre Răsărit, dar şi pe aici drumul era anevoios, trecând printr-o vale
mlăştinoasă. În vârful dealului se înălţau ziduri mari, în spatele cărora se
aflau apărătorii lor. Titus Tatius şi-a dat seama că o astfel de fortăreaţă nu
poate fi luată cu asalt.
Dar un act de trădare le-a înlesnit
sabinilor cucerirea cetăţii: la Titus Tatius a venit pe furiş fiica mai-marelui
garnizoanei din Capitoliu, pe nume Tarpeia, şi-i spuse că ea ar putea lăsa
oştenii lui să intre în fortăreaţă.
— În schimb, pentru aceasta, fiecare
soldat să-mi dea tot ce are pe braţul stâng, ceru Tarpeia, arătând spre
brăţările de aur.
Titus Tatius ascultă propunerea
neconvenabilă a acestei femei avide de aur, dar, uitându-se încă o dată la
zidurile de neînvins ale Capitoliului, căzu de acord.
În toiul nopţii Tarpeia deschise una din
porţile fortăreţei şi sabinii au pus stăpânire pe Capitoliu. Atunci trădătoarea
veni să-şi ceară simbria. Tatius, cu toate că fusese nevoit să accepte
serviciul ei, nu-i putea suporta pe acei care îşi vând neamul. Şi totuşi
porunci:
— Ţineţi-vă de cuvânt, ostaşi! Daţi-i tot
ce purtaţi pe braţul stâng. Daţi-i totul, cum o fac şi eu. Şi zicând acestea,
îşi scoase brăţara de aur şi scutul pe care-l purta în mâna stângă şi le aruncă
asupra Tarpeii. Oştenii îi urmară pilda şi peste trădătoare începură să cadă
brăţări de aur şi scuturi până când, îngropată sub ele, nemernica şi-a dat
sufletul.
Mai târziu stânca înaltă a Capitoliului,
unde pierise Tarpeia, avea să-i poarte numele (de pe vârful ei romanii aruncau
în prăpastie pe cei osândiţi la moarte).
După ce pierduserã cetăţuia de pe
Capitoliu, romanii îşi puneau toată speranţa în lupta din câmpul deschis.
Bătălia începu într-o vale îngustă ce se aşternea între colinele Capitoliului
şi Palatinului. Cei dintâi se avântară sabinii. Călărimea lor se năpusti asupra
romanilor. Înaintea tuturor gonea voiniceşte un ostaş foarte viteaz, Curtius.
Dar deodată picioarele calului se înfundară în noroi. Zadarnic îşi îndemna
Curtius calul şi striga la el: calul se afunda tot mai mult în mlaştină. Atunci
Curtius s-a ridicat în picioare pe crupa calului şi dintr-o săritură ajunse pe
uscat, în timp ce bietul animal se îneca în mocirlă. Mlaştina nu se putea
observa şi numai după pieirea calului sabinii şi-au dat seama de primejdia
care-i pândea. Acest loc s-a numit un timp Iazul lui Curtius.
Sabinii ocoliră deci acele locuri şi peste
puţin timp s-a încins o bătălie crâncenă. Sub loviturile de sabie cădeau morţi
şi răniţi cu nemiluita. Pierderile au fost mari şi de o parte, şi de alta.
Romulus lupta în fruntea oştii sale, dar se ivea peste tot unde primejdia era
mai mare. Deodată însă se clătină, lăsându-se moale într-un genunchi: fusese
lovit în frunte. Văzând că le-a fost rănită căpetenia, romanii avură o clipă de
şovăială, apoi o luară la fugă spre colina Palatinului, urmăriţi de sabini. Atunci
Romulus, deşi cu greu, se ridică în picioare ca să-şi îmbărbăteze soldaţii.
Romanii se întoarseră iar cu faţa spre duşman şi lupta continuă.
Tocmai atunci oştenii auziră strigăte şi
bocete femeieşti. De pe coline alergau într-un suflet sabinele, răpite cândva
de romani. Plângeau în hohote, multe din ele strângeau prunci la piept.
Mulţimea de femei se contopi cu războinicii. Ele întindeau copiii când
bărbaţilor lor romani, când taţilor şi fraţilor sabini, rugându-i cu lacrimi să
oprească măcelul şi să nu le văduvească, să nu le lase pruncii orfani.
— Ce rău v-am fãcut noi? De ce aţi venit să ne-aduceţi atâtea suferinţe? Dacă nu ne-aţi putut salva atunci, la ce bun să despărţiţi pe bărbaţi de soţiile lor acum, lăsând pe copiii noştri orfani? Odraslele noastre sunt şi nepoţii voştri. Sabini, cruţaţi-i pe copiii şi soţii noştri! Romani, cruţaţi-i pe fraţii şi taţii noştri!
interventia
sabinelor
Înfăţişarea femeilor şi dojenile lor au
fãcut ca ambele părţi să înceteze lupta. Conducătorii lor — Romulus şi Titus
Tatius — au început să negocieze pentru încheierea unui armistiţiu. În timp ce
ei stăteau la sfat, femeile îşi aduseră copiii şi bărbaţii la taţii şi fraţii
lor, îi ospătau cu mâncare şi băutură, îngrijeau de răniţi.
Când între sabini şi romani s-a încheiat
pacea, cele două triburi s-au unit, aşezându-se într-un singur oraş, care în
cinstea lui Romulus îşi păstra mai departe numele. Cetăţenii Romei îşi ziceau
acum curiţi, în cinstea oraşului Cures — locul de baştină al lui Titus Tatius,
care împreunã cu Romulus avea să domnească şi să comande oştile unite. Cele
două popoare unite împrumutau unul de la altul obiceiuri şi datini, consemnau
atât vechile lor sărbători, cât şi pe cele noi. A luat naştere şi o nouă
sărbătoare, a femeilor — aşa-zisele matronalii, în amintirea femeilor care au
pus capăt războiului dintre sabini şi romani. Ea avea loc în fiecare an în ziua
de 1 martie. Se menţinea şi vechea sărbătoare numită lupercalii, instituită de
Romulus şi Remus în onoarea zeului Lupercus, care era protectorul turmelor de
lupi. Preoţii, aşa-zişii luperci, tăiau din pieile animalelor jertfite zeului
curele subţiri şi, cu ele în mână, făceau ocolul colinei Palatinului, pornind
de la locul unde, conform legendei, Romulus şi Remus ar fi fost alăptaţi de
lupoaică. Preoţii loveau cu curelele pe toţi cei întâlniţi în cale. Se credea
cã aceste lovituri aduc noroc, iar femeilor le uşurează naşterea. Curelele se
numeau februa, de aici provine şi numele lunii în care erau sărbătorite
lupercaliile.
Romulus şi Tatius au domnit timp de patru
ani. În cel de al cincilea an s-a întâmplat o nenorocire — rudele lui Tatius au
ucis nişte soli din Larentum, ceea ce era o mare nelegiuire. Romulus a cerut ca
ucigaşii să fie pedepsiţi cu moartea. Dar Tatius nu se grăbea să-i condamne.
Atunci, fără a mai aştepta execuţia, rudele celor ucişi l-au sfârşit de zile pe
Tatius, deoarece îl considerau vinovat pentru faptul că neamurile lor au rămas
nerăzbunate. Romulus a primit vestea foarte liniştit şi nici n-a încercat sã
cerceteze împrejurările morţii lui Tatius. El l-a înmormântat cu mare pompă şi
după aceea a domnit singur.
Romulus a dus nenumărate războaie cu
popoarele vecine, supunându-le. Temându-se ca nu cumva Roma să ajungă de
neînvins, etruscii din bogatul şi puternicul oraş Veii au pornit un război
împotriva ei. La început oastea etruscă ieşea învingătoare, dar apoi a fost
zdrobită de Romulus. S-a încheiat pacea, prin care oraşul Veii era obligat să-i
cedeze Romei şapte regiuni şi mai mulţi ostatici.
Acesta a fost ultimul război purtat de
Romulus. Acum nimeni nu se mai încumeta să pornească împotriva lui. Dar, după
cum se întâmplă adesea cu domnitorii care merg din izbândă în izbândă, Romulus
se umplu de trufie. Înstrăinându-se de popor, ţinea o strajă personală
numeroasă — aşa-zişii lictori. Aceştia păşeau înaintea regelui, având pe umăr
câte o legătură de nuiele — fascii, în care era înfiptă o secure. Lictorii
executau sentinţele de condamnare la moarte. Romulus purta veşminte bogate —
tunică roşie şi mantie cu chenar de purpură.
Cârmuia de unul singur şi, şezând pe tron,
judeca şi lua hotărâri fără a mai ţine seama de sfatul bătrânilor, care din
această cauză se simţeau, fireşte, jigniţi. Nimeni însă nu îndrăznea să se
ridice deschis împotriva atotputernicului Romulus: toţi se arătau supuşi.
Senatul, organul creat de Romulus, se întrunea, dar asculta în tăcere poruncile
regelui.
Era în al treizeci şi optulea an al
domniei lui Romulus. Într-o zi a lui cuptor, el a poruncit să fie adunat tot
poporul dincolo de zidurile oraşului, lângă locul numit Balta Caprei. Tocmai
atunci se dezlãnţui o furtună: tuna şi fulgera, încât părea că venise sfârşitul
lumii. Apoi se fãcu întuneric beznă, îngroziţi, oamenii prinseră a fugi care şi
încotro. Dar curând tulburarea încetă, cerul se însenină şi toţi se întoarseră
la Balta Caprei. Romulus însă nu mai era. Şi n-a putut fi găsit nicăieri.
Senatorii au explicat poporului că în
lumina fulgerelor regele s-ar fi ridicat în înaltul cerului şi de acum încolo
avea să fie pentru romani un zeu binevoitor, tot aşa cum fusese pentru ei un
rege bun. Dar nu toţi au dat crezare acestei poveşti. S-a iscat zvonul că
senatorii l-ar fi ucis pe Romulus în timpul furtunii, pentru a scăpa de puterea
lui crescândă şi pentru a recăpăta influenţa de care s-au bucurat mai înainte.
Peste câteva zile unul din patricieni se
înfăţişă în piaţa oraşului şi începu să se jure în faţa poporului că l-ar fi
întâlnit pe Romulus îmbrăcat într-o armură orbitor de albă.
—Urmând voinţa zeilor, i-ar fi spus
Romulus, m-am întors în cer, unde am vieţuit şi mai înainte. N-am făcut decât
să îndeplinesc ceea ce îmi fusese scris. Am întemeiat un oraş, pe care nu-l va
întrece nimeni în slavă şi virtute. Roma va cunoaşte culmea puterii omeneşti,
iar eu de acum înainte voi fi pentru voi, romanii, milostivul zeu Quirinus…
Mulţi
au crezut în basmul acesta, iar acei care se îndoiau tăceau de frică.
La Roma a fost întemeiat cultul zeului
Quirinus-Romulus, şi în cinstea acestuia s-a zidit un templu pe una din coline,
care se numeşte Quirinal.
sursa
– Plutarh, Oameni iluştri ai Romei antice, Chişinău, Editura Cartier, 2004
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu