Prințesa
Diana
Buna-cuviință ne-a făcut să privim cu
prudență elogiile exagerate ce s-au adus unor personalități din zilele noastre.
Știm cu toții ce a însemnat cultul personalității în varianta românească și
acum, la mai mulți ani de la explodarea baloanelor de săpun, ne întrebăm cum a
fost posibil să ne pierdem capul atâția dintre noi în tot felul de manifestări
grotești, ce aveau drept scop preaslăvirea unui semen de-al nostru. Omul
perfect este un ideal greu de atins și nu cred că vreodată cultul
personalității, în formele pe care noi le practicăm în secolul nostru, va
desemna cu adevărat omul perfect.
Lady Diana a trecut dincolo. Greu de crezut, dar adevărat. Ne obișnuisem
cu ea pe ecranele televizoarelor, pe foile revistelor și ziarelor. Ei i se
adresau cele mai elogioase aprecieri. Ea era socotită cea mai frumoasă femeie
din lume, cea mai inteligentă, cea mai bogată. Ea avea cea mai mare
popularitate, ea era ,,vip”-ul zilei. Publicațiile găseau un adevărat deliciu
în a prezenta, pe pagini întregi, cele mai nesemnificative elemente din viața
și activitatea acestei femei. În reportajele în care apărea, totul era perfect.
Fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare zâmbet sau privire erau studiate, atent
regizate. O celebritate a lumii ivită prompt în topurile specifice și, după o
atât de scurtă vreme, dispărută pentru totdeauna.
Dianei i s-au exacerbat meritele, dar i
s-au minimalizat defectele. Ba uneori și acestea i-au fost prezentate drept
merite incontestabile. Realitatea rămâne însă ceea ce este, iar o analiză
lucidă și obiectivă a faptelor ne va reliefa aspecte mai puțin comentate din
viața acestei femei.
Viața i-a oferit totul. A beneficiat de
calități fizice, pe care puține femei le au la un asemenea nivel: frumusețe,
inteligență, distincție; a ajuns soția viitorului rege al unuia dintre statele
cele mai puternice ale lumii. Puține femei pot spera la o asemenea poziție
socială. Avea bogăție fără seamăn. Avea
familie, avea copii. Avea totul pentru a fi fericită, pentru a atinge idealul
feminității.
Diana nu s-a mulțumit cu atât. A vrut ceva
mai mult. Aventura pentru împlinirea unor pofte condamnate de orice morală a
lumii civilizate a făcut-o să părăsească totul și să-și croiască o altă viață.
Nu am ținut evidența amorezilor Dianei, dar, aflând, întâmplător, câte ceva
despre dânsa, înțelegem că și aleșii inimii ei erau alții, mereu alții. Până în
momentul fatal, Diana era tot într-o aventură. Soțul încă o mai aștepta, copiii
tot mai sperau s-o vadă venind acasă. Diana avea totul, dar nu avea frică de
Dumnezeu. Operele caritabile, făcute mai mult sau mai puțin publicitar, nu pot
acoperi păcatul. Dumnezeu este milostiv, este răbdător, dar este și drept. Se
va comenta multă vreme dacă moartea Dianei a fost un accident sau o crimă.
Credem că ea a fost o pedeapsă divină.
Diana a avut nota zece la majoritatea
aspectelor vieții ei, cu excepția moralei. Trist, dar adevărat!
Dumnezeu s-o ierte!
(Prințesa Diana, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1945(6-7(sept.), p. 5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și umbre, Bârda,
Editura Cuget Românesc, 1998, pp.
101-102; ed. a II-a, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc, 2013, pp. 100
– 101; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 265
- 267; în vol. Inima mamei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp.
88-89).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
FIREA
NECUVANTATOARE
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Cât de lamurit se arata întelepciunea lui
Dumnezeu în conservarea firii necuvântatoare! Cât de întelept le-a rânduit pe
toate si le-a asigurat perpetuarea! Care dintre animale ar putea sa-si asigure
perpetuarea în conditiile în care nu ar avea un instinct înnascut, care sa se
manifeste de-a lungul etapelor vietii sale? Nici unul, desigur, pentru ca ar fi
nimicite odata cu aparitia lor, întrucât nu au capacitatea de a învata si de a
se educa unele pe altele din cauza ca le lipsesc ratiunea si timpul necesar si
din cauza ca organele corpului lor sunt incapabile de a face asa ceva si,
totodata, din cauza lipsei mijloacelor de educare. Prin urmare, animalele aveau
nevoie de o întelepciune înnascuta si Dumnezeu le-a daruit-o. În consecinta,
animalele sunt irationale si nu sunt înzestrate cu o putere intelectuala care
sa le dicteze actele lor pline de întelepciune. Asadar, numai omul este fiinta
rationala, pentru ca întelepciunea sa este nelimitata si are întregul univers
ca obiect de studiu, dezvoltându-se si progresând prin puterea si activitatea
sa.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 60-61
P
O E Z I A
Prof.
Zoe Dmitrescu-Bușulenga
...Pentru mine, marea poezie a fost
intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de
intrarea in alta dimensiune.
Poezia tine, dupa parerea mea, de partea
cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre.
Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune.
In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete.
CHEIA
COMORII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Credinta este cheia de la comoara lui
Dumnezeu. Ea se poate afla într-o inima simpla, buna, iubitoare. „De poti
crede, toate sunt cu putinta celui ce crede” (Marcu 9, 23). Credinta este
vorbire duhovniceasca; cu cât i se dezleaga mai usor limba, cu atât mai bogat
tâsnesc din ea izvoare dumnezeiesti. Când ea se exprima liber, întocmai ca
vorbirea obisnuita, nu va fi afectata de neîncredere si necredinta. Daca te
lasi cuprins de necredinta, comoara bunatatilor dumnezeiesti ramâne zavorâta
pentru tine. Cu cât crezi mai tare în atotputernicia lui Dumnezeu si îti
deschizi mai mult inima, cu atât mai înduratoare ti se va deschide si tie inima
lui Dumnezeu. „Toate câte cereti, rugându-va, sa credeti ca le-ati primit si le
veti avea” (Marcu 11, 24).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 149.
ZILELE
SI CEASURILE
Sfantul
Teofan Zavoratul
Zilele si ceasurile, ca niste hoti si
furi, te jefuiesc si te prada; firul vietii tale se rupe si se scurteaza fara
încetare. Zilele îngroapa viata ta, ceasurile o pun în mormânt; împreuna cu
zilele si cu ceasurile piere pe pamânt si viata ta.
Viata pe care o traiesti astazi fuge si
zboara odata cu sfârsitul acestei zile, caci fiecare zi îsi ia partea din viata
ta si pleaca cu ea. Fiecare zi îngroapa viata ta, fiecare ceas pune în mormânt
partea sa din ea, si în zborul cel iute al vremii ele pleaca, pier si se prefac
în nimic.
Pe cât de grabnic trec zilele, pe atât de
grabnic zboara de la noi si viata: aceasta nu poate sa stea în loc. Daca
soarele s-ar opri întru înaltimea cerului, iar luna ar fi tinuta din crugul ei,
poate ca s-ar opri si vremea hotarnicita vietii tale, poate ca ar î nceta sa
fuga catre sfârsit...
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 210-211
Răsplata
Maica Ana se apropia de 90 de ani. Era
singură, bolnavă, săracă și ocolită de toți. Din când în când venea câte o
vecină mai miloasă și-i aducea câte ceva de-ale gurii. Iarna îi mai făceau și
focul. Niciodată nu reușeau să-i încălzească odaia. Ușa și ferestrele îi erau
sparte, desfăcute, cu găuri mari pe la încheieturi, pereții aveau tencuielile
căzute de mulți ani, iar ceea ce se numea sobă era mai mult o grămadă de pietre
și cărămizi învălmășite, între care se făcea focul. Fumul ieșea pe unde putea
și el, atunci când se scârbea de mizeria din odaie. Patul era făcut din pari
bătuți în pământ, cu scânduri și rogojini din alte vremi.
Bătrâna avea o suferință veche. O rană fără vindecare îi cuprinsese
sânii și tot scobea din ei milimetru cu milimetru, dându-i femeii chinuri
groaznice. La vremea cuvenită îi fusese teamă să se opereze, iar după aceea
toți ridicau din umeri neputincioși. Când fusese bătrâna mai tânără muncise pe
unde putuse, de pe o zi pe alta, ca să-și câștige hrana. Când bătrânețea și
boala o dărâmaseră, îi rămăsese doar speranța în mila satului.
În astfel de cazuri disperate, când omul
este cu un picior în groapă și nu se hotărăște să-l bage și pe celălalt, se
zice că el are păcate grele, nemărturisite și că se va chinui până și le
ispășește, ori și le mărturisește. O microfilială a iadului se instalează în
casa și în viața sa, iar el devine cobaiul împielițaților.
Mă duceam adesea la maica Ana. Într-o zi,
văzându-o cum se luptă cu suferința și moartea, profitând de câteva momente de
luciditate, am întrebat-o mai insistent decât altădată:
,,- Maică Ana, nu cumva ai vreun păcat
vechi pe suflet și acela te apasă atât de greu?”
Bătrâna a gemut, a deschis ochii, m-a
privit rugător și două bobițe de lacrimi i s-au prelins pe obraji. A început să
șoptească abia auzit. Făcea eforturi enorme să spună totul, să nu uite nimic. O
ascultam și mă cutremuram eu însumi.
,,- Părinte, am un păcat greu pe suflet și
de aia nu mă ia Dumnezeu. Mă pedepsește după dreptate. N-am spus nimănui până
acum. Mi-a fost frică, mi-a fost rușine. Focul iadului să mă mistuie, părinte,
și tot nu sunt pedepsită de ajuns. Mi-am omorât copilul. Era singurul meu copil
și eu l-am omorât. Nimeni n-a știut. Dumneata îți spun acum pentru prima dată.
Eram tânără. Aveam un frate. Vrea să mă
dea afară din casa părintească. Vrea să-mpărțim averea părintească. Mie nu-mi
convenea. Nu ne suferisem unul pe altul niciodată. Ura ne clocea în suflet la amândoi. După ce
am avut o ceartă cu el, m-am hotărât să-i fac de petrecanie, să mă scap de el.
Trebuia să plece la pădure cu carul. I-am pregătit mâncarea. I-am pus și o
sticlă de băutură în traistă. În sticla de țuică i-am pus otravă. El s-a dus, a
lucrat, dar n-a mâncat și n-a băut. Numai bine că pe drumul din pădure venea și
copilul meu. Se eliberase din armată. Îmi scrisese să-i pregătesc totul,
că-ntr-o lună va face nunta, că mireasa o are găsită. În pădure a dat de frate-meu.
S-au îmbrățișat și frate-meu i-a dat traista
să ia să mănânce, că era ostenit
și însetat de pe drum.
Copilul meu a mâncat și a băut. L-au apucat durerile de
burtă. L-a adus frate-meu acasă cu carul. A murit colea la poartă, în brațele
mele.
E mult de atunci. Nimeni nu a aflat
adevărul, dar nu mai pot tăinui. Tot restul vieții mele a fost un jar. Toate
suferințele și lipsurile ce le-am îndurat sunt pe departe ceea ce mi se
cuvine!....”
Am plecat de acolo cutremurat și
înfricoșat, parcă mai îmbătrânit de mișelia firii omenești.
După câteva ceasuri am auzit clopotul
bătând în dungă. Bătrâna se sfârșise. Se eliberase și sufletul îi zburase spre
înălțimi!
(Răsplata, în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 92-93).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
APA
Sfantul
Vasile cel Mare
Tu cunosti miscarile apei, ca apa curge în
jos, ca nu sta într-un loc si ca în chip firesc o porneste spre locurile
aplecate si adânci, dupa ce Stapânul a dat apei aceasta porunca. Dar ce putere
avea apa înaintea de a i se fi poruncit sa urmeze aceasta cale, nici tu n-o
stii si nici n-ai auzit pe altul care sa fi vazut.
Gândeste-te ca glasul lui Dumnezeu, prin
natura lui, are putere creatoare si ca porunca, data atunci zidirii, a aratat
celor zidite de Creator calea pe care trebuia sa o urmeze în viitor. Ziua si
noaptea au fost create în acelasi timp; si de atunci pâna acum ele urmeaza una
dupa alta si nu înceteaza sa împarta timpul în mod egal.
Natura apelor a primit porunca sa curga si
apele niciodata nu obosesc, pentru ca sunt silite necontenit de porunca aceea.
Aceasta o spun cu privire la natura curgatoare a apei, ca sunt ape care curg de
la sine, de pilda izvoarele si râurile; mai sunt si alte ape adunate la un loc,
care nu curg; dar acum vorbesc de apele care se misca.
Daca tu vreodata, stând lânga un izvor
care da multa apa, ai sa întrebi: Cine este cel care împinge apa aceasta din
sânul pamântului? Cine o sileste sa mearga înainte? Ce fel sunt vistieriile din
care porneste? Care este locul spre care se grabesc? Cum se face ca izvoarele
acestea nu înceteaza sa curga, iar locurile spre care se duc nu se umplu? La
toate aceste întrebari este un singur raspuns: Datorita acelui dintâi glas!
Porunca aceea face ca apa sa alerge. Asa ca atunci când vorbesti de ape adu-ti
aminte de acel prim glas: „Sa se adune apele!” (Facerea 1, 9) Trebuia sa alerge
apele, ca sa-si ocupe propriul lor loc; apoi, ajunse în locurile hotarâte lor,
sa ramâna pe loc si sa nu se duca mai departe. De aceea dupa cuvântul
Ecclesiatului: „Toate pâraiele se duc în mare si marea nu se umple”
(Ecclesiastul 1, 7). Ca si apele curg datorita poruncii dumnezeiesti, iar marea
ramâne împrejmuita de hotarele ei, datorita legii celei dintâi, care a spus:
„Sa se adune apele într-o adunare”. Dar pentru ca apa, care este nestabila, sa
nu se reverse în afara locurilor care au primit-o, mutându-se totdeauna
dintr-un loc în altul si în continuare sa înece pamântul, Dumnezeu a poruncit
apei: „Sa se adune apele într-o adunare”. De aceea de multe ori se înfurie
marea din pricina vânturilor si-si ridica valurile la mare înaltime; dar când
ajunge la tarm se întoarce înapoi, prefacând în spuma furia ei.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
112.
DEFORMAREA
Parintele
Rafail Noica
Tot omul cauta adevarul, cauta viata, de
unde vine si unde este destinat sa mearga. Si îndraznesc sa mai aduc aicea si
alt cuvânt al Parintelui meu duhovnic: „Nici un om nu vrea sa pacatuiasca”.
M-am uimit atunci, fiindca eu stiam ca toti vrem sa pacatuim, dar este
interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul este, în general, o
deformare. Pacatul n-are fiinta în sine, nu exista, fiindca Dumnezeu nu l-a
facut si, ce nu a facut Dumnezeu, nu exista.
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 126-127.
Tragedia
de la Bârda
Duminică, 25 ianuarie 1998, s-a petrecut
în satul Bârda o cutremurătoare nenorocire. I. D. își petrecea viața împreună
cu soția sa, în pace și în bună înțelegere. Copiii lor erau căsătoriți, la
rândul lor părinți. Toate lucrurile mergeau strună, doar bătrânețea se
întrezărea la orizont.
În dimineața zilei amintite, fiul familiei
D. și-a vizitat părinții, ca de obicei și i-a ajutat cu ce-a putut și el în
puținele ceasuri ale vizitei. Printre alte treburi pe care le-a făcut, fiul a
dat mâncare și la cei doi porci. A plecat copilul, tatăl s-a culcat, iar femeia
a rămas să mai deretice prin casă și prin curte.
În fața casei era gheață. Maria D. a alunecat și a căzut. În cădere, s-a izbit
puternic cu spatele de colțul scării și și-a fracturat coloana vertebrală.
Având deja o sănătate șubredă, femeia și-a pierdut cunoștința. Cei doi porci,
obișnuiți să li se dea mereu de mâncare de către stăpâni, fiind liberi prin
curte în ceasul acela, s-au apropiat. Mai întâi cu teamă, apoi cu sălbăticie,
porcii au devorat carnea de pe fața femeii. Până și limba i-au smuls-o. În mod
inconștient, victima a încercat să se apere cu mâinile. Animalele i-au retezat
degetele de la ambele mâini.
Când s-a trezit bărbatul, era prea târziu!
Femeia se zbătea între viață și moarte, iar porcii smulgeau de zor bucăți de
carne din trupul ei. Orice încercare de salvare a rămas fără efect.
O veche legendă românească spune că,
într-o duminică, Dumnezeu s-a uitat peste fața pământului, ca să vadă dacă
toată lumea s-a dus la biserică. Toți oamenii erau la biserică, numai unul ședea în fața casei și răsucea un ai pe
deget. În clipa aceea i s-a uscat degetul. Nu suntem noi în măsură să pătrundem
judecățile lui Dumnezeu; nu suntem nici în măsură să judecăm pe cineva. Nu
facem nici o paralelă între cele întâmplate la Bârda și omul din legendă.
Fiecare va trage concluziile pe care le va socoti potrivite. Facem doar
precizarea că la data aceea aveam douăzeci de ani de preoție în Bârda și nu-mi
amintesc să fi văzut în vreo duminică sau sărbătoare pe vreunul din familia D.
la biserică. Oricum, dacă femeia s-ar fi aflat în duminica aceea la biserică, așa
cum se aflau atâția consăteni ai săi, ba chiar și vecine, nu ar fi fost la
locul nenorocirii și catastrofa nu s-ar fi produs. Of!
(Tragedia de la Bârda, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. X(1998), nr.
2049(5 febr.), p. 1, 2; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și
umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp.
55-56; ed. a II-a, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc, 2013, pp. 54 – 55; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 208 - 209; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2002, pp. 97-98).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Despre
femeie
–
„excesul de dragoste al femeii este dat ca bărbații să se poată umaniza”
Iată un subiect sensibil care, la prima
vedere, nu ar putea să-și găsească o analiză pertinentă în Muntele Athos pentru
că, nu-i așa, părinții athoniți nu cunosc femeia în sensul lumesc. De altfel,
traiul în Sfântul Munte, pământ unde au voie să calce doar bărbații, presupune
ruperea totală de ceea ce este lumesc și, deci, părinţii de aici nu cunosc
traiul alături de o femeie. În ciuda acestei situaţii, părinții athoniți
înțeleg la nivel profund problemele familiale şi mai ales unde greșește
bărbatul într-o relație care, dacă se destramă, în viziunea lor, poartă cea mai
mare vină.
Deși pare ieșit din tipare să primești
sfaturi de la oameni care nu au cunoscut vreodată femeia, concluziile pe care
le-am tras, după discuția cu aceștia, au fost dureroase pentru mine, dar
revelatoare. Deși am o oarecare experiență de viață, am înțeles că nu m-a
interesat cu adevărat persoana de lângă mine, cea cu care împart viața,
tovarășa mea de drum. Pot afirma că nu am știut să o cunosc, iar lipsa de
cunoaștere mi-a fost relevată pe dată, precum și motivele unor discuții cărora
acum nu le mai vedem nici sensul și nici motivul începerii lor.
De cele mai multe ori avem discuții în
contradictoriu, considerăm că dreptatea ne aparține sau că ceea ce ni se
întâmplă este nedrept și nejustificat, iar de aici până la răbufnire nu mai
este decât un pas.
– Părinte, am vorbit recent cu doi ofițeri
de stare civilă. Primul îmi spunea că, procentual vorbind, în cursul anului
2014, 80% dintre cei căsătoriți s-au despărțit. Cel de-al doilea mi-a zis că
până în luna iunie a anului trecut, s-au înregistrat mai multe divorțuri decât
căsătorii. Iar peste 60% dintre solicitările de divorț au aparținut femeilor.
Ce credeți despre acest fenomen? Ce se întâmplă cu noi? De ce atât de multe
femei decid să divorțeze?
– Ce să cred din ce-mi spui? Vrei să cred
că femeile sunt de vină? Nicidecum. În majoritatea covârșitoare a cazurilor,
vina aparține bărbaților, doar că aceștia nu conștientizează acest fapt. Dacă
ar asculta și alții sfaturile pe care ți le voi da, lucrurile se vor îndrepta în
multe familii.
– O să încerc, părine, după puterile mele,
să le fac cunoscute.
– Bărbatul trebuie să conștientizeze
următoarele: soția este un vas de iubire și are nevoie încontinuu de iubire.
Fără iubire moare, nu poate supraviețui. Trăiește din și cu iubire. Din această
cauză, bărbatul trebuie să fie atent permanent, să îi spună și să îi arate în
mod practic această iubire, zi de zi. Și pentru că femeia este dependentă de
dragoste, dacă nu îi este oferită de bărbatul de lângă ea, o va căuta în altă
parte.
– Să înțeleg că dacă nu îi arăți permanent
partenerei de viață că o iubești, poate fi un motiv de discuții și chiar de
divorț?
– Da, poate fi un motiv de discuții
alături de multe altele. Să îți mai spun un motiv: nu vom face niciodată
observații soției în public. Dacă este ceva de îndreptat, seara, într-un moment
de intimitate, i se va spune cu multă galanterie ceea ce ar fi putut să facă
mai bine. Observația în public este dezastrul relației. Se traduce printr-o
mare lipsă de respect față de partenera de viață, care nu va rămâne netaxată.
– Nici măcar în privat? Nu de alta, dar
poate trebuie îndreptate, pe moment, niște lucruri.
– Mai bine acasă, altfel o faci pe riscul
tău. Mai mult, a nu se lăuda nici o persoană în fața soției. O greșeală mare
este să lauzi o femeie pentru frumusețe, de exemplu, în fața partenerei de
viață. Soția este unică și cea mai frumoasă femeie.
– Nu am căzut încă în astfel de greșeli.
– Nici să nu cazi. Soția este cea care va
afla prima intențiile tale înainte de a lua decizii. Totodată, este singura cu
care se va discuta orice decizie importantă legată de viață. Dacă discuți cu
altcineva și va afla de la terți cele discutate, se va simți foarte rănită.
– Să sperăm că nu se va ajunge acolo.
– Mai mult, în clipa în care suntem
mânioși, să nu deschidem gura. Mânia să se oprească în gât. Lăsăm valul mâniei
să treacă și, după ce ne calmăm, încercăm o explicație, doar dacă mai este
nevoie. Vom vedea însă că în 95% din cazuri, nici măcar de explicații nu mai
este nevoie.
– Aici, recunosc, mai am de muncit.
– Ar mai fi ceva. După cum se știe,
femeile vorbesc mult mai mult decât bărbații. Dacă nu faci un efort să vorbești
cu soția ta tot ceea ce pare a fi important pentru ea, își va găsi alt partener
de discuții, ceea ce nu pare a fi în regulă pentru psihicul niciunui bărbat.
Dacă femeia se va despărți de soțul cu care s-a căsătorit în Biserică pentru un
alt bărbat, încalcă Sfânta Taină a Cununiei, harul o părăsește, iar viața sa
devine incontrolabilă. Evident că excepție fac soții bețivi, brutali,
desfrânați, în care separarea se face cu binecuvantare de la duhovnic.
– Cam multe părinte, pentru mine, din prima.
Mă voi strădui să respect sfaturile primite. Vorba nașului meu, un mare pilot
pe avioane de luptă, și care este cât se poate de adevărată: femeia este precum
avionul – dacă îl bruschezi, îți răspunde cu aceeași monedă.
– Să sperăm că nu vei ajunge aici
vreodată. Și ți-aș mai spune ceva. Excesul de dragoste al femeii este dat ca
bărbații să se poată umaniza, să poată exersa dragostea lor. Privește spre
țările în care femeia este sub bocancul bărbatului, în care nu are autoritate.
Bărbații din acele zone sunt precum stâncile, se dezumanizează încă de tineri
și pot lua viața semenilor fără mustrări de conștiință, și asta pentru că nu
mai au pe cine să-și exerseze smerenia și dragostea. Mare rol are femeia! Atâta
timp cât Maica Domnului a ajuns nu doar mai mare decât toți Sfinții, dintre
care cel dintâi este Sfântul Ioan Botezătorul, ci deasupra Heruvimilor și a
Serafimilor, până lângă Tronul Sfintei Treimi, și asta nu oricum, ci prin
propriul efort, putem afirma cu certitudine că femeia nu poate fi egală cu
bărbatul, pentru că dacă ar fi așa, femeia și-ar pierde superioritatea.
– Nici nu aș putea considera altfel,
gândindu-mă la mama mea pământească. Deși nu mai este printre noi, consider că
eu sunt dovada vie a existenței sale pe acest pământ și nu invers. Părinte, în
toate pelerinajele mele în Sfântul Munte, toate dorințele ascunse mi s-au
îndeplinit. De ce aici primesc răspuns atât de grabnic, iar în altă parte mai
puțin?
– În Sfântul Munte Athos, cunoscut ca și
Grădina Maicii Domnului, adică locul Ei personal, fiecare pelerin va primi ce
va dori, excepție făcând lucrurile necuviincioase ori răzbunătoare. Ține minte,
Maica Domnului este gazdă bună și Femeie Serioasă. Se ține întotdeauna de
cuvânt, își respectă musafirii și le dă tot ce au de trebuință.
– Lacrimile sunt bune, părinte?
– Lacrimile sunt foarte bune, dar în cazul
părerii de rău spre îndreptare, dar dacă lacrimile sunt pentru neajunsuri,
atunci ele sunt expresia necredinței ori a lipsei de ascultare.
Fragment din cartea Cu picioarele pe
pământ, ediție extinsă, autor Ionuț RITEȘ, care va fi lansată în curând cu
binecuvântarea părinților de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte Athos
Despre
post
–
„Dumnezeu a pus omul la post chiar și în Rai”
Dragii mei,
M-au rugat, câțiva dintre voi, să vă scriu
despre post. Am ezitat foarte mult, pentru că sunt destule cuvântări pe această
temă, mult mai bune decât aș putea să scriu eu. Însă, pentru că au existat
cereri și socotesc că e nevoie, o să mă supun.
Sfinții Părinți spun că postul curățește
mintea, înmoaie inima și îndreptează logica. Deci, reconstruiește și menține
personalitatea umană. Din cauza aceasta, Dumnezeu a pus omul la post chiar și
în Rai. Dacă în paradis, când personalitatea/ființa umană nu se
dezintegrase/pervertise încă de păcat, postul era necesar, cu atât mai mult
acum după cădere el este necesar.
Acestea spun Sfinții Părinți și cred că
este destul. Aș putea înceta mesajul aici, însă cred că este nevoie să explicăm
anumite lucruri, care să ne ajute puțintel să înțelegem mai bine importanța
postului. În discuția noastră, foarte important este faptul că omul este zidit
pentru îndumnezeire. Omul este făcut pentru a deveni dumnezeu după har, pentru
a dobândi adevărata fericire în veșnicie. Problema căderii devine în acest
context foarte gravă pentru că, după cădere, intervine pervertirea care se
exprimă în cotidian printr-un chip sluțit al omului destinat pentru
îndumnezeire sau, mai concret, în discuția noastră – plăcerea. Deci, discutăm
despre atracția spre plăcere a omului căzut. Plăcerea, numită de Sfinţii
Părinți ca fiind „plăcerea trupească”, „plăcerea egoistă” sau, simplu,
„plăcere” este un lucru foarte păcătos, pentru că îl desparte pe om de Dumnezeu
prin atracția pe care o exercită asupra noastră, atracție care duce spre
pierzare. Această plăcere, din punct de vedere chimico-biologic, se bazează pe
celebra dopamină (unul din principalii neurotransmițători – o substanță ce
transmite informații între neuroni), care este responsabilă pentru multe
lucruri, inclusiv pentru senzația de recompensă, de plăcere. Această senzație
nu este provocată de nivelul absolut de dopamină existent în creier, ci de
variaţia acestui nivel. Avem astfel: mâncarea gustoasă: 50% variație (mai mult
anumite alimente – carnea de exemplu și mai ales lichidele: alcoool, cafea
etc.); desfrânarea – 100% variație; cocaina – 200% variație; amfetaminele sau
drogurile – 900% variație etc. Ceea ce este important în discuția noastră este
faptul că această senzație de plăcere este de foarte scurtă durată, după care
rezervele de dopamină sunt goale, creierul suferind tot felul de probleme
(depresie, anxietate, deznădejde etc.) – ducând la dependența de sursa de
plăcere și la ceea ce părinții numesc, în general, „întunecarea minții”.
Aici ar trebui să accentuăm un fapt:
pentru că senzația de plăcere este provocată de variația de dopamină și nu de
nivelul absolut al acesteia, ceea ce ieri ne-a făcut plăcere, astăzi nu ne mai
face și, deci, avem nevoie de un stimulent mai „puternic” pentru a simți
aceeași cantitate de plăcere. Este mecanismul clasic de împătimire, descris de
către sfinții părinți. Tema este mult mai complexă însă, pe scurt, postul este
un mecanism dat de însuși Bunul Dumnezeu și verificat de mii de ani care ne
asigură controlul asupra acestui fenomen deosebit de periculos.
De aici vedem că postul, ca antidot
împotriva plăcerii, are un caracter global. Cu toate că cel mai cunoscut este
postul alimentar, însă acesta trebuie completat cu abținerea cel puțin temporară
și de la alte plăceri păcătoase, pe cât este posibil pentru fiecare, în
înțelegere cu duhovnicul. Altfel spus, postul trebuie să fie la toate cele șase
simțuri: post la ce gustăm, post la ce vedem, post la ce auzim, post la ce
pipăim (foarte periculos, nu?), post la ce mirosim (eh, nu primim foarte mulți
stimuli prin acest organ. Și totuși… ) și post la cel de-al șaselea simț –
simțul minții – bunul simț (simț de care vorbește pe larg Sfântul Diadoh al
Foticeii), adică, pe scurt vorbind, să fim atenți la gândurile noastre.
Prin aceste bariere împotriva plăcerii,
sufletul nu este atras/înrobit de aceasta și deci se poate dezvolta armonios,
poate prinde puteri pentru a-și împlini scopul său veșnic. Nu este întâmplător
că în limba română cuvântul „post” are și sens legat de „veghe”, „pază”, „lucru
ce necesită atenție, concentrare”, „lucru important”. Pe de altă parte nu
trebuie să uităm că omul tinde spre plăcere, deci trebuie să-i dăm plăcere,
însă plăcerea adevărată, duhovnicească care vine din apropierea de scopul
suprem (îndumnezeirea prin unirea cu Dumnezeu)
și nu o reacție chimică care nu are cum să-i împlinească persoana.
Deci, scopul postului este intensificarea
comuniunii omului cu Dumnezeu, Izvorul adevăratei plăceri, prin nevoința
ascetică stăruitoare de zi cu zi: rugăciunea, care este vorbirea minții cu
Dumnezeu și, legat de aproapele nostru, împlinirea cu fapta a celorlalte
virtuți, adică iubirea în formele ei: smerenia, răbdarea, milostenia, facerea
de bine etc.
Pe scurt, cu cât înaintăm în știință, cu
atât mai mult vedem că modul corect de a ființa este tăinuit în duhovnicia
adevărată. Și atunci, ne întrebăm: de ce oamenii caută în continuu alte căi?
Cu mult drag, în Hristos!
Fragment din cartea Cu picioarele pe
pământ, ediție extinsă, autor Ionuț RITEȘ, care va fi lansată în curând cu
binecuvântarea părinților de la Chilia Buna Vestire din Sfântul Munte Athos
Unde
ești tu, Penelopa?
Cu oarecare timp în urmă, am însoțit un
echipaj al Televiziunii ,,Datina” în timp ce realiza un zguduitor reportaj
într-un sat limitrof Severinului, Cerneți. Fără îndoială, că mulți își mai
amintesc încă faptele, despre care s-a scris în presa locală și centrală.
Într-o familie cu vreo cinci copii minori,
bărbatul a fost condamnat la vreo șase luni de închisoare, fiindcă nu putuse să
plătească o amendă. La câteva săptămâni după arestarea soțului, femeia uită de
tot și de toate, își ia copiii și se mută la casa ibovnicului său, la numai
câteva sute de metri distanță de propria sa casă.
Lucrurile păreau că vor evolua bine, cu
toate că oprobiul public apăsa cu greutate asupra celor doi. Concubinii se
ocupau de comerț. Femeia își descoperise calități de comerciant și pleca în
țară după marfă.
Concubinul rămânea acasă cu copiii în
repetate rânduri. Cât de mult îi iubea, este lesne de înțeles. Cert este că,
într-una din zile, pierzându-și controlul, a bătut mai tare decât de obicei pe
fetița cea mică, în vârstă de trei ani. Aceasta a decedat. Au avut loc
cercetările cuvenite în astfel de cazuri și înmormântarea.
Întâmplarea, sau nu numai, a făcut ca
mormântul fetiței să fie în marginea cimitirului, peste drum de casa
părintească. Doar drumul trecea prin fața porții, așa că, de câte ori ar fi
ieșit cineva din curte, primul lucru ce l-ar fi văzut ar fi fost mormântul.
Jale mare în sat, huiduieli la adresa
concubinilor. Între timp a fost eliberat și soțul. A venit acasă. A aflat
nenorocirea. Concubinul a fost arestat. Femeia a rămas în drum cu ceilalți
copii. Grea piatră de încercare pentru adevăratul soț!
Până la urmă a biruit înțelepciunea și
el a primit-o pe soția aventurieră cu
copiii acasă. Nu știm dacă a fost condamnată și femeia, nu știm dacă soțul i-a
aplicat vreun tratament deosebit, bine meritat, dar credem că nu poate fi o
pedeapsă mai mare pentru mamă decât
aceea de a-și vedea în fiecare zi, de câte ori iese pe poartă, mormântul
propriului copil, a cărui moarte i se datorează în mare parte.
A trecut ceva vreme de atunci, dar nu pot
să mă debarasez de acea întâmplare, de imaginile părinților în cauză.
Nu știu câtă cultură va fi avut acea mamă,
dar știu că o parte din vina acelei nenorociri o poartă și părinții ei.
Cred că educația din familie marchează un
copil pentru tot restul vieții lui. Exemplul părinților, învățăturile ce le dau
copiilor, sunt pietre de temelie pentru clădirea unui caracter, a unei
personalități.
Penelopa îl așteptase pe Ulise mulți ani
și nu cedase nenumăraților pretendenți.
Maica Ana Tărăbâc din Malovăț a așteptat
doisprezece ani pe moș Nicolae ca să se reîntoarcă din Siberia, deși îi făcuse
toate pomenile și toate parastasele și nimeni nu mai credea că este în viață.
Și dânsa avea patru copii și era săracă. Mergea pe jos de la Malovăț până la
Bozovici, cu traista cu sare și tămâie, sperând că va putea aduce o strachină
de făină pe masa copiilor ei.
Familia a fost întotdeauna la români
instituție sfântă, iar jurământul dat de soți în fața Sfântului Altar respectat
cu sfințenie. Greutăți și necazuri au fost pretutindeni și oricând. Dar soții
au pus umărul, trup și suflet, și la bine și la greu și au trecut încercările,
ducând crucea vieții, cât le-a fost calea de lungă, cât le-a fost urcușul de
greu. Superficialitatea, destrăbălarea, desfrâul, lipsa de iubire și de respect
față de soț/soție, sunt doar câteva dintre pericolele majore, care amenință
viața de familie.
Sacralitatea instituției familiei trebuie
să rămână o realitate și pentru cei de azi și pentru cei de mâine.
(Unde ești tu, Penelopa? în
,,Datina", Tr. Severin, an. IX(1997), nr.
1904(11 iul.), p. 6; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Lumini și
umbre, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1998, pp.
83-85; ed. a II-a, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc, 2013, pp. 82 – 84; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 230 - 232; în vol. Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2002, pp. 99-100).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
NECUVIINTA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cine este necuviincios cu oamenii va fi
necuviincios si cu Dumnezeu. Respecta în om chipul lui Dumnezeu, maretia si
splendoarea sa nepretuita, rabda cât poti de mult greselile si ratacirile
omului cazut, pentru ca si Domnul sa ti le rabde pe ale tale. Vrajmasul
neamului omenesc si al lui Dumnezeu, nefiind în stare sa-si verse rautatea
asupra lui Dumnezeu, cauta cu orice chip sa si-o verse asupra omului – chipul
lui Dumnezeu – si, o data cu aceasta, toate gunoaiele sale: întunericul,
trufia, invidia, pe care le-ar dori intrate în om. Respecta omul, mântuieste-l,
pazeste-te si pe tine însuti, nu te enerva, nu fi rau, pizmas, nu ofensa, nu
minti, nu curvi, nu fura...
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 250
STRAJUITORUL
SUFLETULUI
Fericitul
Trifon Turkestanov
Prunc slab si neajutorat nascutu-m-am în
lume, dar Îngerul Tau si-a întins aripile pline de lumina, strajuitor
facându-se al leaganului meu. De-atunci dragostea Ta în toate caile îmi
straluceste si minunat ma-ndruma spre lumina vesniciei. Din cea dintâi zi pâna
acum slavite s-au vadit a fi îmbelsugatele daruri ale Proniei Tale. Cu toti
care-au ajuns a Te cunoaste, strig catre Tine, aducându-Ti multumire:
Slava Tie, Celui Care m-ai chemat la
viata;
Slava Tie, Celui Ce mi-ai aratat
frumusetea a toate de sub soare.
Slava Tie, Celui Ce ai deschis înaintea-mi
cerul si pamântul ca pe o carte vesnica de înteleptire;
Slava aducem vesniciei Tale în mijlocul
lumii celei trecatoare.
Slava Tie pentru milele Tale cele tainuite
si cele vadite;
Slava Tie pentru fiece suspin al
întristarii mele.
Slava Tie pentru fiece pas al vietii,
pentru fiece clipa de bucurie;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 123-
Vrăjitoarele
O credincioasă vine disperată. Fața îi era
răvășită, ochii plânși.
,,- Părinte, zice dânsa, ajutați-mă! Simt
că înnebunesc. Nu știu ce să mai fac. M-a pedepsit Dumnezeu pentru păcatele mele. Nu mai am trai în casă
cu bărbatu-meu. Faceți ce știți, dar
scăpați-mă de dracu! Vine noaptea
și zgâlțâie de fereastră și-mi behăie și-mi face câte toate. Îi văd ochii
lucind prin fereastră și-mi îngheață inima. Am dat tot din casă ca să scap de
el, dar degeaba. Toate mi se trag de la vrăjitoarea din satul cutare. M-am dus
și eu acolo ca să-mi facă ceva să mi se însoare copilul. Are treizeci și opt de
ani și nici gând n-are să se însoare. Am
dat acatiste pentru el. Degeaba. Vrăjitoarea mi-a spus că face ea ce trebuie să
se însoare, dar trebuie să mă duc de multe ori la ea. M-am dus, ce era să fac!
Doar o făceam pentru copilul meu. De fiecare îmi cerea câte toate: bani, găini,
carne, brânză….., dar câte nu-mi cerea! Ba chiar și haine! I-am dus de fiecare
dată mai mult decât mi-a cerut, numai să rezolve. Mi-a dat niște zeamă ca să-i
pun copilului în mâncare. Am făcut-o și pe asta. Numai că, în loc să se
însoare, copilul mi-a intrat în spital. La câteva ore după ce mâncase zeama de
la vrăjitoare, a început să urle de burtă. Abia a răbdat până a venit Salvarea.
De două săptămâni se luptă doctorii să-l scape din ghearele morții și nu știu dacă
vor putea. Când am văzut așa, nu m-am mai dus la vrăjitoare. Atunci a început
să vină dracul la mine acasă. Îl aud și-l văd la fereastră noapte de noapte. Am
lăsat lumina aprinsă în casă. Îmi plesnesc vasele în odaie, aud răcnind și
mieunând sub pat, pe sub masă, fără să văd ceva. Visez și eu și bărbatu-meu.
Toată noaptea ne chinuie îngrozitor. Am fost de mai multe ori la vrăjitoare și
i-am dus mai multe ca înainte, rugându-o să oprească vrăjile ce le-a făcut
asupra mea și asupra casei mea. Ea râde și-mi spune:
,,- N-am să te las până nu-mi aduci tot
din casă! Tot, tot, tot! Nu-ți iau eu, îmi aduci tu!”
Rânjește și-mi descântă. Mi-e frică să
nu-mi omoare copilul! Ajutați-mă, părinte, că sunt în pragul disperării!
Aceasta și altele mi-a spus biata femeie.
M-a îngrozit. Sunt, într-adevăr, slujbe speciale pentru astfel de cazuri, dar
cel în cauză trebuie să aibă credință puternică și să nu se îndoiască de
puterea lui Dumnezeu. Credința, rugăciunea, postul și faptele bune trebuie
făcute de credincios. Ele trebuie să însoțească Sfintele Taine, ierurgiile și
celelalte slujbe făcute cu sârguință de preot. I-am spus toate acestea femeii.
Dânsa mi-a răspuns cu convingere:
,,- Cred, părinte, din tot sufletul meu!
Dumnezeu să mă ierte, am păcătuit, ducându-mă la nenorocita aia, dar n-am știut
ce înseamnă asta până acum! N-am să mai fac în viața mea și numai drumul
Bisericii am să-l urmez!”
(Vrăjitoarele, în ,,Datina", Tr. Severin, an.
VI(1994), nr. 1046(16 mart.), p.
3; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp.
70-71; în vol. Inima mamei,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2002, pp. 101-102; în ,,Scrisoare pastorală”,
an. V(2005), nr. 76, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura
,,Cuget Românesc”, 2006, vol. II,
pp. 327 – 328).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
CUVANTUL
ROSTIT
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Cuvântul rostit este una dintre
trăsăturile specifice omului; prin intermediul acestuia el își exteriorizează
sentimentele și gândurile și își dezvoltă toate puterile spirituale pe care și
le extrage din starea lor potențiala și le actualizează; pune bazele
progresului, dezvoltării și evoluției sale și ajunge la perfecțiunea prin care
se distinge. Cuvântul rostit, primul cuvânt ieșit de pe buzele sale, a marcat
definitiv primul capitol al istoriei sale de pe pământ și a fost primul impuls
spre progres, iar abandonarea stadiului în care se află a însemnat pecetluirea
testamentului în care era scris destinul omului pe pământ. Cuvântul oral este
mijlocul prin care sufletul se prezintă în lume; este chipul sensibil al
sufletului sau trupul ideal al lui. Dezvoltarea cuvântului reprezintă
dezvoltarea forțelor sufletului.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 64-65.
Din
sfătuirile starețului Paisie
Când cineva mă ocărăște, iar eu îi dau o
palmă, aceasta este o înfruntare lumească. Altul mai sporit se va stăpâni, ca
să nu riposteze. Iar cel desăvârșit, cel nepătimaș, se bucură când este ocărât.
*
Ticăloșia ascunde egoism, pentru că cel
ticălos este și nemulțumitor. Ticălosul cârtește, se mânie, este iubitor de
sine, are încăpățânare. Cel virtuos de toate se bucură.
*
Cele mai bune le oferim întotdeauna lui
Dumnezeu.
*
Monahul primește putere de la Hristos prin
rugăciune. Conducătorii însă gândesc lumește și spun: „Cine ne va ajuta?
America sau Rusia?”.
*
Hristos nu Se gândește la cel care se
gândește la sine.
*
Faptul că cineva își schimbă mereu locul
în biserică, vădește că are neliniște lăuntrică.
Moravuri
şi năravuri
Îmi tot semnalează unii enoriaşi că o femeie dintre noi face o
ispravă demnă de un secol mai îndepărtat, nicidecum potrivită zilelor noastre.
Nu-i voi spune ,,doamnă" şi veţi înţelege de ce. A fost jenant să i se
spună făţiş că e ruşinos ceea ce face din respect pentru vârsta sa, care nu e
deloc prea fragedă. Sperăm însă că se va
recunoaşte în aceste rânduri şi va înţelege ce e de înţeles, mai ales că nu vom
şti decât noi doi şi tot satul. Femeia are un nărav, pe care-l pune în aplicare
ori de câte ori se ceartă cu vreo surată sau cu vreun frate întru credinţă. Se
întoarce cu spatele la adversar, se apleacă şi-şi ridică fusta până după cap,
lăsându-şi portbagajul gol-goluţ. Îl bate cu mânuţele amândouă şi-şi invită
,,duşmanul" să servească de acolo toate bunătăţile! Of! Of! Of!
Bine, muică, aşa vrei să intrăm noi în
Europa? Cu portbagajul gol?
Gestul nu e nou. Pe la 1900 venise în
Lugoj un general austriac. Lumea îl primise cu onorurile cuvenite, doar o
femeie niţel ţicnită făcuse ceea ce spusei mai sus. Un poet local, Victor
Vlad Delamarina, a scris atunci o
poezie, care şi azi e celebră. Citez din ea doar câteva versuri:
,,Şi s-a scrisu în istorii,
Însemmatu-s-a-n răboju,
Că văzut-a ghinăralu,
Fund de babă de Lugoju!"
Bine, muică! Dacă cheamă cineva
televiziunea? Te vor pune să faci repetiţie de mai multe ori, se va aduna lumea
ca la urs, te vor filma şi se va duce iarăşi buhu-n lume despre comuna noastră!
Poate atunci îţi va fi şi dumneata ruşine!
Cu
mai mulţi ani în urmă, venind iarăşi o echipă a
televiziunii la noi în comună, a avut ce filma. Cineva din conducerea de
atunci a comunei i-a dus într-un loc, unde Ion şi Gheorghe erau în conflict.
Ion împrumutase o putină de la Gheorghe şi, până la urmă, nu mai vrea să o restituie. Supărat, Gheorghe
a pus mâna pe muierea lui Ion şi i-a luat-o, spunându-i:
,,- Ioane, când mi-oi da putina, ţi-oi da
muierea!"
Nici nu se aştepta Ion la aşa deznodământ.
Până la urmă s-a văzut că el ieşise cel mai câştigat din toată afacerea:
rămăsese şi cu putina, scăpase şi de belea!
Tot atunci, mai filmase televiziunea un
fapt, pe care nici în cartea Elogiul prostiei nu-l găseşti. Unu a cumpărat un
purcel. L-a băgat în coteţ şi i-a dat mâncare. Când a vrut să-l taie, şi-a dat
seama că purcelul se făcuse porc între timp şi nu mai avea loc să iasă pe uşa
coteţului. Atunci s-a apucat să demoleze coteţul, ca să scoată porcul. Au
trecut mulţi ani de atunci, dar tot mai primesc şi azi scrisori din ţară de
la cei ce-au văzut emisiunea . Mă
întreabă oamenii ce isprăvi s-au mai făcut în comuna noastră, căci pe acelea nu
le pot uita!
(Moravuri și năravuri, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. VI(2007), nr. 115, pp. 4-5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, vol. III,
2008, pp. 356 – 357).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙ)
Străpungerea este schimbarea duhovnicească în
vremea rugăciunii. Trebuie să trăiești prezența lui Dumnezeu. Atunci ești
inundat de recunoștință, pentru că toate le vezi ca pe o binecuvântare a lui
Dumnezeu.
*
De multe ori îndreptățirea noastră le
strică pe toate și pleacă Harul lui Dumnezeu. Dacă monahul nu se îndreptățește
pe sine și se smerește, atunci Harul lui Dumnezeu vine din nou.
*
Odată spuneam ceva cuiva, și asta destulă vreme,
iar acela mi-a spus: „da, dar…”. Ei, acel dar le-a răsturnat pe toate. Acest
dar (îndreptățirea de sine) nu are deloc sare (har, gust bun). Le strică pe
toate.
*
Ca să-l vezi pe celălalt ca pe un înger,
trebuie să devii și tu înger.
*
Cel care greșește, dar primește
observația, primește folos și se îndreaptă. Însă atunci când se îndreptățește
pe sine, cade în înșelare.
VESTIREA
PRIMAVERII
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca primavara ierburile rasar din
pamânt si îsi desfac frunzele, florile si roadele; si pomii, de asemenea, încep
sa înverzeasca, sa înfloreasca si sa rodeasca, desi în timpul iernii în ei nu
se întrezarea viata, pareau a fi neroditori si aproape ca nu se osebea un pom
de altul. Primavara este închipuirea Învierii mortilor.
1) Crede ca asa se vor ridica si vor iesi
din morminte trupurile noastre cele moarte în care am fost tainuiti, întocmai
precum vedem acum ca rasar ierburile din pamântul în care au stat ascunse
iarna.
2)
Asa precum în timpul iernii nu putem cunoaste care sunt florile si roadele ce
se afla într-o anume iarba sau într-un anume pom, asemenea nu putem sti de pe
acum ce se ascunde înlauntrul fiecarui om, în inima si în sufletul aceluia –
binele sau raul, cucernicia ori necinstea – si adesea luam binele drept rau si
socotim raul ca fiind un bine; însa la Înviere toate limpede ni se vor adeveri.
3) Asa precum în timpul primaverii
frunzele si florile ierbii si ale copacilor, iesind dinlauntrul lor, se arata
la lumina si, îmbracându-se parca în acel frunzis si cu florile acelea, iarba
si pomii le înfatiseaza astfel privitorilor un chip minunat si o priveliste
preafrumoasa, asemenea si la Înviere se va arata în trupul Sfintilor acea
frumusete care sta tainuita acum în sufletele lor si trupurile lor cele
întoarse la viata se vor îmbraca în acea stralucire ca într-un vesmânt
preaminunat. Dupa cuvintele Apostolului, ele vor fi asemenea cu preaslavitul
trup al Mântuitorului nostru, „Care va schimba trupul nostru de smerenie spre
a-l face dupa chipul trupului Sau de slava” (Filipeni 3, 21). Sfântul Ioan Gura
de Aur ne spune, mirându-se parca: „Acel trup se face asemenea cu al Celui Care
sta de-a dreapta Tatalui, al Celui Caruia I se închina Îngerii, al Celui
înaintea Caruia stau Puterile cele netrupesti, al Celui Care este mai presus de
orice Începatorie, Stapânire si Putere” (Omilia 13 la Filipeni).
4) Asa cum primavara iarba si pomii care
s-au uscat arata întocmai ca în timpul iernii, adica sunt neplacuti si urâti la
vedere si pentru nimic altceva nu sunt de folos decât pentru a fi pusi pe foc,
întocmai si trupurile oamenilor pacatosi vor fi despuiate si hidoase, dupa cum
sunt si în vremea de acum, sau poate ca se va arata în ele o si mai mare
urâciune, caci pacatul si întunericul ce sunt ascunse acum în inimile si în
sufletele lor se vor vadi atunci dintru înfatisarea lor, fiind spre marturie ca
acestia nu si-au petrecut viata pe pamânt întru Hristos, ci în pofte si în
desfrânari.
5) Iar din acestea învatam ca orice om are
înlauntrul sau frumusete sau urâciune, cuviosie ori necinste; or, ceea ce nu au
înlauntrul lor, aceea cu adevarat le lipseste. Credinta, dragostea, rabdarea,
smerenia si toate celelalte trebuie sa fie înlauntru, iar daca acestea nu se
afla acolo, în inima, atunci ele nu sunt altceva decât o fatarnicie ce se arata
pe dinafara ca si cum ar fi ceva, însa de fapt nimic nu este.
6) Nu se cuvine a osândi si a judeca pe
nimeni, dupa cum si a lauda pe cineva nu are nici un rost, caci adesea
nebuneste îl numim rau pe cel care de fapt e bun înlauntrul sau si zicem ca
este blând cel care-i plin de rautate pe dinauntru si în acest fel devenim
judecatori nedrepti. De la acestea ne opreste Apostolul când zice: „Nu judecati
ceva înainte de vreme, pâna ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse
ale întunericului si va vadi sfaturile inimilor. Si atunci fiecare-si va avea
de la Dumnezeu lauda” (1 Corinteni 4, 5).
7) Sa cautam prin credinta binele si
împodobirea sufletului si sa I le cerem pe acestea lui Hristos, întrucât El
este singurul Care poate sa ne curete sufletul de întinaciuni si sa ni-l
împodobeasca; si nu cumva sa alergam dupa stralucirea lumii, caci frumusetea
sufletului este vesnica, întocmai ca si duhul însusi, pe când cea trupeasca
nu-i decât vremelnica.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 211
INTELEPCIUNEA
ANIMALELOR
Sfantul
Nectarie al Eghinei
Cel care supune observatiei un animal
anume poate, desigur, sa determine care sunt limitele stiintei si întelepciunii
aceluia? Întelepciunea si priceperea animalelor au un caracter particular:
fiecare animal are întelepciunea corespunzatoare lui; întelepciunea unui animal
nu se înrudeste câtusi de putin cu întelepciunea altui animal dintr-o alta
clasa si nu au acelasi fundament, pentru ca nu au ca temei ratiunea, ci firea
animalului. Multe animale pot convietui vreme de secole în aceleasi locuri, dar
niciodata un animal nu va trage vreun folos de pe urma întelepciunii si
stiintei altui animal; se poate ca maimuta sa-l vada pe castor vreme de secole
construind, dar niciodata nu va ajunge sa-i imite mestesugul; nici câinele,
nici pasarea o alta pasare si nici vreun animal mai mult sau mai putin
dezvoltat nu va ajunge sa imite stiinta altui animal. Prin urmare, sufletul
animalelor nu se bucura nici de cea mai mica asemanare cu cel al omului; pentru
ca animalul nu lucreaza cu stiinta, nici nu e constient de finalitatea lucrarii
sale; pe când omul lucreaza liber, ca o fiinta ce e înzestrata cu suflet
rational, având constiinta scopului si finalitatii sale.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 62-62
Bunul
simț pe cale de dispariție!
Cu oarecare timp în urmă, am participat la
o înmormântare în Patagonia. Numai acolo putea să se întâmple cele ce vă
relatez mai jos. Aici în nici un caz, fiindcă ai noștri sunt oameni serioși!
Așadar, la cea înmormântare mi-a fost dat
să văd o bunică venind cu nepoțeii de mână. Nimic neobișnuit, numai că bunica
era îmbrăcată doar în … chiloți! Da, ați citit bine! Un crac era negru și un
altul multicolor. Privită de la distanță, părea a avea ceva între codobatură și
coțofană. Bieții oameni aflați de față, s-au șters bine la ochi și de mai multe
ori, nevenindu-le să creadă. Și, totuși, bunica era doar în chiloți.
Veți zice că era săracă. Exclus acest
motiv. O cunoșteam și știu că provenea
dintr-o casă înstărită.
Veți zice că era cald. E adevărat, dar
nimeni dintre ceilalți nu depășiseră limitele bunului-simț privind
îmbrăcămintea, conștienți fiind că ei au venit la o înmormântare, nu la o baie
publică.
Bunica respectivă a mers liniștită cu
convoiul mortuar până la biserică. Fiindcă tot ajunsese până acolo, a intrat și
în biserică. Nu se putea să nu o vadă și sfinții! A mers până la cimitir și
apoi la pomană. Nu a fost de ajuns, ci a trecut să ajute și la împărțirea
bucatelor, făcând pe chelnerița.
Cu ani în urmă, mi s-a mai întâmplat să
vină la o înmormântare nepoata moartei, parfumată cu mirosuri stridente, încât
nepoata puțea mai tare decât moarta. Mai avea acea nepoată mai bine de un
kilogram de bijuterii și mărgele atârnate de gât, de urechi, de păr, de mâini
și nu știu de unde. Parcă era un manechin la un magazin de bijuterii!
Din motive obiective, mă opresc aici.
Orice asemănări cu cazuri și persoane de pe la noi sunt pur întâmplătoare. Vă
rog pe Dvs. să faceți comentariile cuvenite cu privire la cele două femei de mai sus.
Credeți că bunul-simț e pe cale de
dispariție?
Credeți că vârstnicii de acest gen mai au
credibilitate în fața tinerilor și copiilor de a le fi modele de comportament?
Asta ca temă pentru acasă!
(Bunul simț pe cale de dispariție, în
,,Scrisoare pastorală”, an. VIII(2010), nr. 187, pp. 4-5; în ,,Epoca”, 2010,
nr. 7, 24 sept., ediție on-line
(http://revista-epoca. com); în vol.
Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. V, 2012, pp.
467 – 468 ; în ,,Datina”, Tr.
Severin, an. XXV(2015), nr. 6484(19-20 sept.), p. 5).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
INFINITUL
MIC
Parintele
Arsenie Boca
Iisus Hristos decide, în infinitul mic, ce
calitati sau defecte sa fie expulzate prin cele doua globule polare, care
cuprind jumatate din numarul cromozomilor, si nicidecum hazardul. El înclina sa
fie una sau alta din configuratiile probabile pentru noi si sigure pentru
Dumnezeu; El formeaza destinul nostru în asa fel încât o asezare specifica în
infinitul mic sa aiba urmari imense în configuratia si în faptele noastre
viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absoluta a lui Dumnezeu, care
creeaza în dependenta cu omul si potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu
rautatile lui din urma si întorcându-i-le în brate, sau iertându-l de ele, daca
s-a silit prin lupta cu sine însusi, sa-si dobândeasca iertarea.
Iesirea din înghesuirea aceasta nu e cu
putinta decât traind prezenta nevazuta a lui Hristos în noi, traind învatatura
crestina în toate fibrele fiintei, ceea ce face cu putinta lui Dumnezeu sa
scoata afara, prin mecanismul ereditatii, neghina recesiva si, în vremea
straduintei celui în cauza, sa faca sa revina multime de geneze recesive în
geneze dominante, ceea ce lui Dumnezeu Îi este foarte cu putinta. Puterile
credintei, amplificate de puterea si binecuvântarea lui Dumnezeu, au influenta
nebanuit de mare asupra eventualelor noastre infirmitati.
Dumnezeu pe toti îi trimite înzestrati si
în stare sa fie drepti. Dar, trecând ei prin poarta nasterii pamântesti, iau în
spate poveri parintesti, care-i spetesc si-i încovoaie spre pamânt. Pe urma,
slabiti de osteneala vietii si de mediul înconjurator, greu se vor decide sa
reprezinte cauza lui Dumnezeu.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 86-87.
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧΙΙ)
Cel smerit orice bine ar face, îl uită
îndată. Pe când cel mai mic bine ce i se face, îl socotește foarte mare și
simte recunoștință. Nu-l uită niciodată, simte că este nemulțumitor. Există
astfel de suflete.
*
Sporire duhovnicească este să nu-și
amintească omul niciun bine de-al său. Ajunge la sensibilitate, uită toate
faptele sale bune și spune „n-am făcut nimic bun”.
*
Trebuie să ne rugăm pentru ceilalți cu
inima. Un suspin din inimă face cât o rugăciune; chiar cât ore întregi de
rugăciune, pot să spun.
*
Să luăm aminte le cele pe care le
psalmodiem. Mintea noastră să fie acolo și să nu gândească nimic altceva. Să
psalmodiem cu inima. Dacă psalmodiați cu inima voastră, precum și cu gura, bine
va fi. Să luați aminte la cele pe care le citiți și să cântați cu evlavie.
Atunci cântarea puternică nu este strigăt, fiindcă este din inimă. Iar cea
înceată este smerită, cu evlavie, respect, și nu adormită.
Cafeaua
Astăzi
găsești cafea pe toate drumurile, la toate alimentarele, de la simplele
chioșcuri, la marile magazine. Ba chiar pe marginea străzii, în piețe și prin
parcurile orașului sunt atâția care te trag de mânecă și te îmbie să-i cumperi
un pachet de cafea. Tot felul de mărci, tot felul de ambalaje, culori și arome.
S-a ajuns până acolo încât a devenit o obișnuință ca să dai de câteva ori cafea
celui pe care-l angajezi să-ți lucreze cu ziua la o muncă oarecare în
gospodăria de la țară. Fără cafea, nici să nu te gândești să chemi pe cineva la
muncă!
Îmi amintesc ce însemna cafeaua până în
1989 pentru noi. Cafea adevărată nu găseai decât la anumite magazine, la un
preț foarte piperat. Dacă găseai! Cumpăram din când în când câte un pachet, ca
să duc la câte o editură, unde aveam vreo carte. În alimentare, pentru mulțimea
de rând, găseai doar ,,nechezol”, un fel de orz prăjit și măcinat, care-ți
dădea iluzia că bei cafea.
Am avut o colegă la liceu, vânzătoare la
un magazin de cafea. Erau cursuri fără
frecvență. Eu eram student la teologie în București. Când venea perioada
examenelor la liceu, îmi luam învoire de la facultate și găseam suficientă
înțelegere pentru aceasta. Nu eram în serie cu dânsa, așa că nu știu cum
învăța. Știu doar că era o adevărată vedetă a orașului. Avea ,,Dacia” neagră,
cu număr mic, așa cum aveau doar mai marii orașului din partid, miliție,
securitate sau directorii anumitor instituții din județ. Doamna T. venea în
liceu când și când. Era îmbrăcată frumos și foarte luxos. Avea multe bijuterii
la gât, la urechi, pe mâini și pe degete. Parcă făcea reclamă unui magazin de
lux.
Veneau profesoarele la dânsa cu o
slugărnicie cum n-am avut ocazia să văd în alte împrejurări. Ministrul
învățământului să fi fost și poate n-ar fi lingușit-o așa. Deși era de origine
dintr-un sat destul de departe de oraș, doamna T. căuta să se poarte ca o
doamnă de elită, cu gesturi bine studiate, cu zâmbet și priviri folosite cu
diplomație. Pe noi, colegii ei, ne trata cu superioritate. Și pe bună dreptate!
Eram niște neicanimeni pe lângă dânsa. Dumneaei avea bani, avea prestigiu,
cunoștea toată lumea ,,bună” a orașului, avea relații, putea deschide toate
ușile și vorbea toate limbile; noi eram niște coate-goale, mațe-fripte. Ce mai!
Doamna era vânzătoare la cafea și asta spunea tot.
După ’89 am mai văzut-o o dată: era
vânzătoare la un magazin de legume și fructe! Nu mai păstra nimic din ceea ce
socotea cu ani înainte că-i asigură celebritatea locală. Era o femeie foarte
amabilă, foarte umană, fără mască, fără farduri și bijuterii, fără pretenții de
mare personalitate!
Ce înseamnă cafeaua, dom’le!
(Cafeaua, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XI(2013), nr. 258, pp.
4-5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.
VII, 2015, pp. 297-298; în ,,Datina”, Tr.
Severin, an. XXIX(2019), nr. 7483 (23-24 nov.), p. 14; în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an.
XXII (2020), nr. 1013(30 ian.),
p. 12).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
VESTIREA
PRIMAVERII
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca primavara ierburile rasar din
pamânt si îsi desfac frunzele, florile si roadele; si pomii, de asemenea, încep
sa înverzeasca, sa înfloreasca si sa rodeasca, desi în timpul iernii în ei nu
se întrezarea viata, pareau a fi neroditori si aproape ca nu se osebea un pom
de altul. Primavara este închipuirea Învierii mortilor.
1) Crede ca asa se vor ridica si vor iesi
din morminte trupurile noastre cele moarte în care am fost tainuiti, întocmai
precum vedem acum ca rasar ierburile din pamântul în care au stat ascunse
iarna.
2)
Asa precum în timpul iernii nu putem cunoaste care sunt florile si roadele ce
se afla într-o anume iarba sau într-un anume pom, asemenea nu putem sti de pe
acum ce se ascunde înlauntrul fiecarui om, în inima si în sufletul aceluia –
binele sau raul, cucernicia ori necinstea – si adesea luam binele drept rau si
socotim raul ca fiind un bine; însa la Înviere toate limpede ni se vor adeveri.
3) Asa precum în timpul primaverii
frunzele si florile ierbii si ale copacilor, iesind dinlauntrul lor, se arata
la lumina si, îmbracându-se parca în acel frunzis si cu florile acelea, iarba
si pomii le înfatiseaza astfel privitorilor un chip minunat si o priveliste
preafrumoasa, asemenea si la Înviere se va arata în trupul Sfintilor acea
frumusete care sta tainuita acum în sufletele lor si trupurile lor cele
întoarse la viata se vor îmbraca în acea stralucire ca într-un vesmânt
preaminunat. Dupa cuvintele Apostolului, ele vor fi asemenea cu preaslavitul
trup al Mântuitorului nostru, „Care va schimba trupul nostru de smerenie spre
a-l face dupa chipul trupului Sau de slava” (Filipeni 3, 21). Sfântul Ioan Gura
de Aur ne spune, mirându-se parca: „Acel trup se face asemenea cu al Celui Care
sta de-a dreapta Tatalui, al Celui Caruia I se închina Îngerii, al Celui
înaintea Caruia stau Puterile cele netrupesti, al Celui Care este mai presus de
orice Începatorie, Stapânire si Putere” (Omilia 13 la Filipeni).
4) Asa cum primavara iarba si pomii care
s-au uscat arata întocmai ca în timpul iernii, adica sunt neplacuti si urâti la
vedere si pentru nimic altceva nu sunt de folos decât pentru a fi pusi pe foc,
întocmai si trupurile oamenilor pacatosi vor fi despuiate si hidoase, dupa cum
sunt si în vremea de acum, sau poate ca se va arata în ele o si mai mare urâciune,
caci pacatul si întunericul ce sunt ascunse acum în inimile si în sufletele lor
se vor vadi atunci dintru înfatisarea lor, fiind spre marturie ca acestia nu
si-au petrecut viata pe pamânt întru Hristos, ci în pofte si în desfrânari.
5) Iar din acestea învatam ca orice om are
înlauntrul sau frumusete sau urâciune, cuviosie ori necinste; or, ceea ce nu au
înlauntrul lor, aceea cu adevarat le lipseste. Credinta, dragostea, rabdarea,
smerenia si toate celelalte trebuie sa fie înlauntru, iar daca acestea nu se
afla acolo, în inima, atunci ele nu sunt altceva decât o fatarnicie ce se arata
pe dinafara ca si cum ar fi ceva, însa de fapt nimic nu este.
6) Nu se cuvine a osândi si a judeca pe
nimeni, dupa cum si a lauda pe cineva nu are nici un rost, caci adesea
nebuneste îl numim rau pe cel care de fapt e bun înlauntrul sau si zicem ca
este blând cel care-i plin de rautate pe dinauntru si în acest fel devenim
judecatori nedrepti. De la acestea ne opreste Apostolul când zice: „Nu judecati
ceva înainte de vreme, pâna ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse
ale întunericului si va vadi sfaturile inimilor. Si atunci fiecare-si va avea
de la Dumnezeu lauda” (1 Corinteni 4, 5).
7) Sa cautam prin credinta binele si
împodobirea sufletului si sa I le cerem pe acestea lui Hristos, întrucât El
este singurul Care poate sa ne curete sufletul de întinaciuni si sa ni-l
împodobeasca; si nu cumva sa alergam dupa stralucirea lumii, caci frumusetea
sufletului este vesnica, întocmai ca si duhul însusi, pe când cea trupeasca
nu-i decât vremelnica.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 211
LUCRURI
SPARTE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Cel care se obisnuieste sa se întarâte si
sa se mânie pentru felurite lucruri care nu-l multumesc (cad, se sparg), care
nu se potrivesc si asa mai departe, acela se obisnuieste sa se mânie si pe
oamenii care din oarecare pricina nu îi fac pe plac, care i se împotrivesc cu
voie sau fara voie. Trebuie sa rabdam toate cu seninatate, iar la cel mai mic
început de mâniere sa ne pocaim înaintea lui Dumnezeu si sa cerem ajutorul Lui
pentru noi, cei neputinciosi.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu –
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 134.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu