FOAMEA
SI SETEA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu
si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce
chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca simti foame sau
sete si vrei sa manânci sau sa bei, adu-ti aminte de foamea si de setea
sufletului (lui îi este sete de adevar, de sfintenie, de mântuire întru Iisus
Hristos). Daca nu-l saturi, sufletul poate sa moara de foame, rapus de patimi,
istovit, chinuit. Ogoindu-ti foamea trupeasca, nu uita sa ogoiesti, cu atât mai
vârtos si întâi de toate, foamea sufletului, prin vorbire cu Dumnezeu, prin
pocainta de greseli, cu inima curata, prin citirea istorisirilor si
învataturilor din Evanghelie si mai ales prin împartasirea cu Dumnezeiestile
Taine ale Trupului si Sângelui Domnului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258.
RASARITUL
LUNII
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Ce mi-a trecut prin minte în timpul unei
plimbari, când am admirat un rasarit de luna. Domnul zice: Facutu-le-am toate
câte sunt ca sa va fiu pe plac. V-am creat dupa chipul si asemanarea Mea; am
pus luminatori pentru voi soarele, luna si stelele; pentru voi am facut
pamântul cu toate roadele lui; am raspândit aerul, ca sa-l respirati; v-am dat
focul sa va luminati, sa va încalziti si sa va gatiti mâncarea; v-am dat tot
felul de bucate gustoase si bauturi felurite; v-am dat priceperea de a face
tesaturi de multe feluri, v-am dat si materiale ca sa va faceti haine; v-am dat
aurul, argintul, arama si alte metale aflate în maruntaiele pamântului ca sa
faceti din ele monede si alte obiecte. V-am adunat într-o societate bine
alcatuita, v-am dat Împarat, pe potriva inimii Mele, unsul Meu, chipul Meu pe
pamânt. Vi l-am dat pe Fiul Meu, Unul-Nascut, Care S -a dat mortii, dupa vointa
Sa, pentru a Se face voua mâncare si bautura; v-am dat Biserica pamânteasca, de
El întemeiata, al carei Cap este. Ce dati în schimbul bunatatilor Mele? Cu ce
le rasplatiti? Cu nerecunostinta, uitându-Ma, respingându-Ma, nesocotindu-Mi
poruncile. „O, neam necredincios si îndaratnic, pâna când voi fi cu voi? Pâna
când va voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 139.
Amintiri
despre Arhim. Iuliu Scriban
Arhimandritul Iuliu Scriban a fost unul
din monahii de înaltă cultură din perioada interbelică românească. A funcționat
mulți ani ca redactor la revista ,,Biserica Ortodoxă Română”.
Am avut prilejul ca să-l întâlnesc pe
Părintele Arhim. Caliopie Georgescu, fostul stareț al Mânăstirii Lainici, la
București, în seara zilei de 30 martie
1981. Aveam de lucru la Biblioteca
Academiei și mă cazasem la căminul Patriarhiei. Îl cunoscusem pe Părintele
Caliopie în perioada 1976-1977, când lucrasem împreună la Mitropolia Olteniei
din Craiova. Mă apropiasem sufletește de dânsul, fiind un bătrânel foarte
cumsecade, sfătos și plin de amintiri interesante din trecutul Bisericii și al
țării.
În seara aceea mi-a vorbit despre Arhim.
Iuliu Scriban și despre Gala Galaction. Cu Iuliu Scriban slujise ca preot.
Inteligența lui Scriban era de-a dreptul uimitoare. Împreună cu episcopul
Vartolomeu Stănescu al Olteniei, a mers la un congres într-o țară apuseană. A
avut cel mai mare succes dintre toți participanții. Răspundea, de la tribuna
congresului, fiecăruia în limba sa. Știa zece limbi să le vorbească fluent. I
s-a acordat de trei ori mai mult timp decât celorlalți, fiindcă era o adevărată
revelație pentru participanți. La acest congres l-ar fi întrebat mai mulți ,, -
Ce ești tu în Biserica ta?” El a răspuns cu modestia care-l caracteriza: ,,-
Ia, acolo, și eu un biet călugăr! M-a luat episcopul să-i car bagajele!”
În timpul primului război mondial fusese
implicat într-o grupare de intelectuali, care promulgase o ,,proclamație”
privitoare la ocupația germană. Gala Galaction o concepuse, iar Scriban o
semnase alături de alți intelectuali, inclusiv Tudor Arghezi. Pentru aceasta,
după îndepărtarea trupelor germane din țară, Scriban fusese condamnat la
moarte. Cu chiu cu vai a reușit să ajungă în audiență la rege, căruia i-ar fi
vorbit șase ore neîntrerupt. În final, șeful statului ar fi spus: ,,Scriban să
nu fie executat, dar cât voi fi eu rege, el să n-ajungă episcop!” Și nici n-a
ajuns!
(Amintiri despre Iuliu Scriban, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XI(2013),
nr. 256, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, vol. VII,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, p. 263-264):
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
REGIMUL
DE VIATA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Controlati-va cât se poate de bine si de
riguros regimul alimentar, fiindca de mâncare si bautura, de calitatea si
cantitatea acestora depinde în mare masura activitatea voastra spirituala,
sociala si familiala. „Luati seama la voi însiva, sa nu se îngreuieze inimile
voastre de mâncare si bautura” (Luca 21, 34). Ceaiul si cafeaua pot duce si ele
la „betie” daca sunt întrebuintate la vreme nepotrivita si în exces. Vai noua,
cei ce ne ghiftuim astazi si, de cele mai multe ori, nu punem pret pe darurile
lui Dumnezeu! Diavolul lucreaza asupra-ne spre pieire prin propriul nostru trup
si, în general, prin cele materiale. Nu atâta patimile prin vin, ceai, cafea,
prin atractii de tot felul, prin bani, îmbracaminte. Trebuie sa ne ferim sa
abuzam de vin, de ceai, de cafea, de alte delicatese, sa nu le preferam pe
acestea în locul unei alimentatii consistente, rationale, sanatoase.
Delicatesele trebuie consumate numai dupa masa si cu maxima cumpatare.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 265.
GANDUL
POCAINTEI
Compozitorul
Arvo Part
Omul, daca se pocaieste, de multe se
elibereaza. Iata, te duci la un prieten si îi spui tot ce ai pe inima si deja
îti este mai usor. Chiar si pentru un lucru atât de mic. Dar trebuie sa ne
pocaim din temelie. Omul trebuie sa se elibereze de aceasta povara. Daca
mergeti la un al treilea si îi spuneti ca, iata, aici am fost nedrept, pâna si
pentru aceasta deja s-a desprins de tine o bucatica [din povara ta]. Altfel,
acest venin te va otravi. Iar de te duci la un preot si te pocaiesti, te
spovedesti nu ca în fata unui om, ci ca înaintea lui Dumnezeu. Nu-i important
ca Dumnezeu este nevazut. Nu conteaza ca preotul poate este pacatos. Daca omul
se pocaieste sincer, se elibereaza. Noi, ce-i drept, ne-am obisnuit sa traim
asa ca si cum am pune varza la murat – tot împingem si împingem în noi, tot mai
adânc, ca sa încapa mai mult. Si apoi vine o zi când este deja cu neputinta sa
mai traim asa…
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 116
PUNCTUL
TERMINUS
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Dumnezeu tau este si Dumnezeul meu. Ce
odihnitor rasuna în inima cuvântul acesta! Ar trebui sa-l cunoasca orice om
dornic de adevar, de lumina, de bine. Toti cei însetati sincer de adevar ar
trebui sa rosteasca în cor cuvântul acesta. Nu pot fi doua culmi, doua scopuri
ultime, e numai unul si, indiferent cum îl numim fiecare, cum îl vedem, pasii
ni se îndreapta tot spre el. Avem un singur punct terminus, unde se vor întâlni
toti cei drepti, adica cei ce cu sinceritate înseteaza sa gaseasca si sa
slujeasca cauza ultima, cauza adevarata a existentei.
Orice om ce înseteaza dupa adevar, ce
doreste sa slujeasca adevarul, ce are privirea atintita spre adevar, poate
rosti semenului, omului ce poarta cu vrednicie numele de om, pentru ca sufera
din dor dupa adevar: Dumnezeul tau este si Dumnezeul meu.
Suntem frati legati de o tinta unica,
chiar daca ne aflam pe drumuri diferite. Acolo, pe culmi, ne vom întâlni si
îmbratisa într-o îmbratisare sfânta si larga, cât spatiul.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 168
PLOAIA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca pamântul fara ploaie se usuca si
nu mai rodeste. Întelege de aici ca asemenea si sufletul cel neadapat cu roua
cuvântului si a harului dumnezeiesc se usuca si se face neroditor. Trupul
nostru se istoveste prin foame si prin sete, iar apoi, de nu este întarit prin
mâncare, ajunge sa moara. Prin aceasta esti povatuit ca, asa precum în fiece zi
cauti mâncare si bautura pentru trupul tau, sa cauti neîncetat a dobândi si
pentru suflet hrana, apa si mângâiere din cuvântul Domnului, pentru ca sa nu
moara în veci sufletul tau, fiind istovit de foame si de sete.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 75.
CANTAREA
DE DIMINEATA
Sfantul
Teofan Zavoratul
Laudati-L pe Domnul dimineata, fii ai
Bisericii. În toata dimineata sa Îl slavoslovim pe Cel Bun si sa ne închinam
Lui, Celui ce a rânduit luminatori spre stapânirea zilei si spre stapânirea
noptii.
Valul noptii s-a ridicat, si peste faptura
a stralucit lumina lui Dumnezeu; aratarea diminetii îi desteapta pe cei ce
dorm. Lumina Ta, Doamne, sa lumineze inimile noastre.
Tu Însuti, Doamne al nostru, învata-ne sa
Te slavoslovim si pune în sufletele noastre viata, si precum ne-ai scos dintru
întuneric, tot asa izbaveste-ne si de gheena.
Dupa mila Ta, hraneste-i pe fiii
Bisericii, ce s-au lipit de Tine. Mila Ta sa ne fie aparatoare, Doamne al
diminetii si al amurgului.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 150-151
Amintiri
despre Ion Vidu
Ion Vidu(1863-1931) a intrat demult în
conștiința românească prin compozițiile sale muzicale, prin succesele pe care
le-a avut corul ce-i poartă numele și prin întreaga activitate culturală și
patriotică.
Născut în comuna Mânerău din județul Arad,
fiu de moț din Apuseni, Vidu s-a stabilit mai târziu la Lugoj, orașul de
care-și va lega numele pentru întreaga viață. Nu vom insista în rândurile de față asupra biografiei sale,
despre aceasta existând lucrări de specialitate. Contribuția noastră se bazează
pe o serie de mărturii ale unor foști coriști ai lui Vidu, unice în felul lor,
dar revelatoare pentru înțelegerea profundă a marelui om de cultură și
patriotului Ion Vidu. Cercetarea noastră a fost făcută în anul 1985. Printre
cei care ne-au oferit datele de mai jos, menționăm în primul rând pe Constantin
Bogdan(născut la 1 dec. 1898) din Lugoj(str. Împăratul Traian 8) și pe nepoata de fiică a lui Ion Vidu, Doamna
Lia Benkoczi(str. Ion Vidu 36).
Din amintirile mamei sale, Doamna Lia îl
desemna pe bunicul său drept un om dârz, hotărât, mândru, gata a intra în
conflict cu autoritățile în cazul unor nedreptăți făcute lui sau altora. În
casa lui veneau țărani de la mare depărtare și-i spuneau păsurile. El le făcea
jalbe, le dădea sfaturi, le însemna pe hârtie cântecele și le punea la suflet
gândurile și speranțele. Vidu îi înflăcăra pe românii cu care intra în contact,
asigurându-i că într-o bună zi vor realiza România Mare, că într-o bună zi vor
avea parte de dreptate și de libertate. Uneori, soția sa, Sidonia, se supăra,
văzând că țăranii intră încălțați în casa lor. Ion Vidu îi replica, așa cum
numai el știa: ,,- Măi, fată, omul acesta a adus în casa noastră sufletul său
și pământul țării!”
La Ion Vidu trăgeau ca la un prieten de
nădejde oameni politici și de cultură din Transilvania și din România. Nicolae
Iorga, George Enescu, Octavian Goga, I. Șt. Paulian și mulți alții deveniseră
obișnuiții casei. George Enescu ședea ceasuri în șir de vorbă cu Ion Vidu. Când se așezau la masă,
Enescu își punea vioara lângă farfurie, o mângâia drăgăstos, își privea
comesenii și le făcea cu ochiul, glumind: ,, - Ea este soția mea!”
Se mai păstrează și azi în casa Doamnei
Lia un impunător ceasornic cu pendulă, donat lui Ion Vidu de Corul ,,Doina” din
Tr. Severin în 1913. Are o emoționantă dedicație încrustată.
Constantin Bogdan povestește că a intrat
în corul lui Ion Vidu în 1912. În 1913 a făcut un turneu cu corul la
București. Acolo au cântat pe mai multe
scene și au fost pretutindeni întâmpinați cu un entuziasm de nedescris. Pe
scenele bucureștene se aruncau multe-multe flori, se scanda prelung ,,Trăiască
România Mare!” ,,Trăiască frații bănățeni!” și altele, în timp ce Vidu dirija
cântări cu profund răsunet patriotic, precum: Tricolorul, Hora Unirii, Pe-al
nostru steag, Deșteaptă-te, române și altele. Erau momente de mare vibrație
patriotică, momente de nedescris în cuvinte, care contribuiau la pregătirea
stării de spirit generatoare a evenimentelor de mai târziu.
Ion Vidu devenise o personalitate în
Banat, de care autoritățile austro-ungare începeau să se teamă. Nu numai
turneele sale în România deveniseră suspecte, nu numai compozițiile sale
profund patriotice sau discuțiile pe care le purta în particular cu românii
deranjau, ci și faptul că la nunți și – n adunări Ion Vidu, singur sau cu coriștii săi,
antrenau mase mari de români să cânte cântece patriotice.
Din aceste cauze, la care se adaugă și refuzul lui Ion Vidu de a compune un imn
al Imperiului Austro-Ungar, au determinat autoritățile să-l condamne la
domiciliu forțat în Ungaria. Casa i-a fost percheziționată pentru a i se
descoperi materiale instigatoare, iar el a fost dus la Șopron, în Ungaria.
Acolo a stat peste doi ani.
Revenind în Lugoj din exil, Ion Vidu și-a
reluat activitatea muzicală. Despre aceasta ne-a spus mai multe Doamna Elena Popa. Dumneaei
își amintește că din 1917 intrase în corul lui Vidu și în nenumărate seri
făceau repetiții cu cântece românești patriotice, interzise de către
autorități. Deși nu le puteau cânta pe
scenă cu prilejul serbărilor sau reprezentațiilor publice, Vidu își lămurea
coriștii că e necesar să le învețe, fiindcă într-o zi va fi nevoie de ele.
Și, într-adevăr, ziua aceea a venit: 1
Decembrie 1918. În acea zi, Elena Popa era în atelierul de croitorie, unde își
desfășura activitatea. Patroana a intrat în atelier și le-a spus: ,, - Fetelor,
s-a terminat războiul! Întrerupeți lucrul pentru azi!” Au ieșit în stradă. Era
mare agitație. Era și multă dezordine. Câțiva spărseseră prăvălii și magazine
și începuseră să fure. A explodat rezerva de petrol a orașului, aflată undeva
la marginea de răsărit. Peste câteva ore au intrat în oraș trupele românești.
Din toate părțile, lumea a început să strige: ,,Trăiască România Mare!” Nu s-au
înregistrat lupte de stradă. Armata română intra într-un oraș românesc. Alături
de ofițerii români erau și ofițeri francezi. Preluarea puterii de către
administrația românească a fost făcută rapid, fără să se întâmpine opoziție.
Prin oraș au izbucnit spontan cântece
precum Tricolorul, Pe-al nostru steag și Marseilleza. Pe Câmpia Lugojului, în
partea de răsărit a orașului, armata a depus jurământul pe drapel. Demn de
remarcat este faptul că, alături de români, de bucuria lor, erau și
naționalități conlocuitoare. Popa Elena își amintește cum bătrânul Dipon, - imigrant
din Saxonia -, a strigat în plin centrul orașului: ,,Toți suntem români!”
Ion Vidu și-a chemat coriștii la Școala
Veche. Din coriștii de atunci supraviețuia în 1985 doar Doamna Popa Elena și
Domnul Bogdan Constantin. Vidu a făcut o
scurtă repetiție cu cântecele patriotice, care le erau demult cunoscute. Le-a
spus: ,, - Ziua cea mare a sosit! Acum să cântați cum n-ați cântat niciodată!”
Doamna Popa nu s-a putut abține să nu-mi cânte cu vocea ei sugrumată de emoție
și de vreme: ,,Trompete răsună,/ Prin munți și câmpii,/ Românii se adună,/ Cu
sutele de mii./ Un dor pe toți îi cheamă/ Să-și vadă iar moșia/ Unită, mare,
mândră,/ Trăiască România!”
La teatru s-a dat un concert, la care au
fost prezente toate școlile din oraș. Vidu a făcut rost de costume naționale
pentru coristele lui. Fiecare femeie sau fată era îmbrăcată într-un costum
specific unei anumite provincii sau județ din România Mare. Nu erau îmbrăcate
două la fel. Corul devenise astfel simbolul unității naționale românești. Atât
corul lui Vidu, cât și celelalte coruri din oraș au cântat într-un
entuziasm de nedescris cântece precum:
Pui de lei, Eroi au fost, Tricolorul, Ană Lugojeană, Răsunetul Ardealului,
Răsunet din Crișana și multe altele.
După concert, mulțimea s-a adunat în jurul
bisericii din centrul orașului și în piața aceea au jucat cu toții, de la mic
la mare, soldați, ofițeri, civili, orășeni și țărani și au cântat toți Hora
Unirii, ca la 1859 în localitățile Moldovei și Țării Românești. Au venit țărani
români din satele din jurul Lugojului, îmbrăcați național și călări pe cai
frumos împodobiți. Răsuna fanfara militară și tot mai des se auzea din mii de
piepturi: ,,Trăiască România Mare!” Au venit la Lugoj și coruri din alte
județe, printre care și corul ,,Doina” din Tr. Severin. Nu au uitat să cânte și
Marseillesa. A urmat apoi un bal în sala ,,Concordia”. Fetele, îmbrăcate
național, purtau coșulețe cu flori.
Ziua de 1 Decembrie 1918 a rămas în
istoria Lugojului, ca și a întregii țări, drept una dintre cele mai mărețe
sărbători, dovadă că la 1985 încă se mai păstra vie în memoria localnicilor.
(Amintiri despre Ion Vidu, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. XIV(2015), nr. 305, pp.
3-4, nr. 308, p. 3; în ,,Națiunea”, București, 2015, 2 aug.,
ediție on-line (http://www. ziarulnatiunea. ro; Ion Vidu și Marea Unire, în ,,
Datina", Tr. Severin, an. V(1993), nr.
973(1 dec.), p. 3; nr. 976(7
dec.), p. 3; Ion Vidu și Marea Unire, în ,, Datina", Tr. Severin, an.
V(1993), nr. 973(1 dec.), p. 3;
nr. 976(7 dec.), p. 3; Compozitorul Ion
Vidu, militant pentru unitatea românilor, în ,,Gând Românesc", Madrid, Spania, 1985,
nr. 1;
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
NADEJDEA
INVIERII
Fericitul
Trifon Turkestanov
Cât de minunat Te arati în praznuirea de
biruinta a primaverii, când toata faptura iarasi învie si în mii de chipuri îsi
îndreapta spre Tine a sa strigare de bucurie: Tu esti de viata izvorâtor, Tu
esti al mortii biruitor. Sub acoperamântul tesut din a lunii lumina si din
cântarea privighetorii, cu vesminte de nunta albe ca neaua, stau împodobite
vaile si codrii. Întreaga lume Îti este mireasa. Ea îsi asteapta Vesnicul Mire.
Daca Tu iarba câmpului asa ai binevoit a o învesmânta, cum dar pe noi ne vei preschimba
în veacul Învierii ce va sa vina, cum ni se vor umple trupurile de lumina si
sufletele noastre de stralucire!
Slava Tie, Celui Ce dintr-a pamântului
întunecime ai izvodit bogata felurime de mireasma, gust si culoare;
Slava Tie pentru bunavointa si mângâierea
ce-o regasim întru toata firea.
Slava Tie pentru ca ne-ai împrejmuit cu
miile de zidiri ale mâinilor Tale;
Slava Tie pentru adâncimea cugetului Tau
pecetluit în toata faptura.
Slava Tie, caci fiind cuprins de
cucernicie, sarut urmele talpilor Tale celor nezarite;
Slava Tie, Celui Ce ne-ai aprins înainte
lumina stralucitoare a vietii celei vesnice.
Slava Tie pentru nadejdea frumusetii celei
nepieritoare si desavârsite;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 126.
LENTILA
SI FOCUL
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Putem aprinde cu o lentila o bucata de
lemn, de hârtie sau de alt material lesne inflamabil, atunci când asupra
obiectului respectiv focalizam într-un punct razele soarelui, obtinând pe acel
obiect un fel de soare în miniatura. Asa se întâmpla si când ne rugam, sufletul
ni se înfierbânta, se învioreaza, se aprinde de la Soarele Dreptatii, ca sa
lucreze asupra inimii cu toata simplitatea si puterea Sa. O putem „aduce” în
acelasi chip acolo si pe Maica Domnului, îi putem aduce pe Îngeri si pe Sfinti.
Icoana lor poate sa apara în inima, asa cum este, cu toata puterea si
sfintenia, pentru ca inima sa ia de la dânsii cât mai multa si mai deplina
lumina, sa se aprinda de prisositoarea lor iubire ca de la un izvor de foc; vei
primi de la dânsii în inima curatie, sfintenie, bunatate, putere si inima se va
purifica de la sine, întarindu-se în credinta si dragoste si, cu atât mai mult,
mai hotarât si mai statornic îti vei îndrepta inima catre Dumnezeu si catre
Sfintii Lui, cu atât se va lumina, se va curata si se va umple mai mult de
viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 73
In
memoriam: Prof. Alexandru Vlad
S-a stins de curând, după o lungă și grea
suferință. L-am cunoscut în școala generală de la Malovăț. Venise din Ardeal ca
profesor de matematică și fizică. Era un bărbat înalt, elegant, un adevărat
,,domn Trandafir” sadovenian. Părul complet alb îi dădea un aer patriarhal.
Impunea respect celor mici și celor mari. Vorbea puțin și calculat. Zâmbea rar.
Nu-mi amintesc să-l fi văzut râzând. Nu era însă dur, sever, ,,rău” cu elevii.
Dimpotrivă. Știa să dojenească și vorba lui era mai convingătoare decât nuiaua.
Știa să laude și aprecierea lui te înaripa. Iubea matematica pătimaș. La aerul
civilizator de tip occidental, ce-l inspira în jurul său, se adăuga multa
știință de carte.
S-a apropiat repede de elevi. Mi-a fost
diriginte. Ne iubea cu aerul unui bunicuț. Era în stare să stea ore în șir după
program cu cei care-l ascultam și-l iubeam, ca să ne spună ,,povești”
matematice. Culegerile lui Țiu și Gheba ne deveniseră, prin el, familiare.
,,Gazeta matematică” ne-o aducea lună de lună cu bucurie. Pentru prima dată
elevii de la Malovăț își vedeau numele în acea revistă la rubrica
rezolvatorilor de probleme. Pentru prima dată elevi de la Malovăț au participat
și au obținut locuri de frunte la olimpiade de matematică.
Profesorul Vlad ședea în spatele fiecărui
succes al nostru, zâmbitor și înțelegător. Noi, copii de țărani colectiviști,
care nu ne puteam permite ore de meditație cu profesori plătiți de părinții
noștri, beneficiam de nenumărate ore de pregătiri intense. Profesorul Vlad ne
făcuse să iubim cu adevărat matematica.
Visul meu dintotdeauna a fost acela de-a
ajunge preot. Când am început primul an la seminar și când am aflat că nu se
face matematică în seminar, m-am aflat într-o foarte grea cumpănă. Voiam să fug de acolo! Profesorul
Vlad îmi transmisese din idealul său.
De multe ori activistul de partid al
comunei venea la școală și mă prelucra. Aflase că vreau să merg la seminar.
După ce pleca activistul, venea Domnul Vlad, mă mângâia, și-mi spunea
părintește, conspirativ:
,,- Și eu am vrut să mă fac preot, și
părinții mei au vrut, dar nu s-a putut! Acum îmi pare rău că nu sunt preot!”
Vorbele acestea mă încurajau în speranțele
mele de atunci.
Timp de trei ani ne-a învățat nu numai
matematică și fizică, ci și școala vieții. Cei care l-am ascultat, am avut mult
de câștigat ulterior. L-am supărat adesea, dar a avut tăria de-a ierta
pornirile copilărești. Peste ani îl întâlneam din când în când. Se interesa de
mulți dintre foștii mei colegi. Despre fiecare știa câte ceva, dar tot mai voia
să mai afle: ce școli au terminat, unde lucrează, cum se descurcă. Parcă am fi
fost copiii săi răspândiți în lume!
Pentru tot și pentru toate, bunule dascăl,
îți sărutăm mâinile, îți purtăm memoria în suflet, îți mulțumim și ne rugăm lui
Dumnezeu să-ți răsplătească tot binele ce l-ai făcut!
(Profesorul Alexandru Vlad, în
,,Datina", Tr. Severin, an. VII(1995), nr. 1395(21 iul.), p. 3; în vol. Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei
Malovăț, 1995, pp. 52 – 53; Alexandru
Vlad, în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 1999, pp. 263-265; Al.
Stănciulescu-Bârda, Amintiri din Paradis, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2014, pp. 192-193);
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
COPACUL
ARZAND
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Dupa cum fumul de la un copac care arde
urca în aer, asa urca si sufletul dintr-un trup mistuit de putreziciune.
Constiinta omului este vocea lui Dumnezeu Cel Atotprezent, care vorbeste în
inimile oamenilor. Cel Atoatefacator si Cel Ce este, Domnul, ne cunoaste pe
toti ca si pe Sine, cu gândurile, intentiile, cuvintele si faptele noastre,
cele prezente, trecute si viitoare. Oricât de mult mi-as lasa gândurile si
imaginatia sa alerge în viitor, stiu ca Dumnezeu întotdeauna mi le va devansa,
le va cunoaste înaintea mea si la capatul acestei alergari va fi întotdeauna
El, dupa cum El ma urmareste în toate drumurile mele: „Ochii Lui sunt deschisi
asupra tuturor căilor fiilor oamenilor” (Ieremia 32, 19). „Unde ma voi duce de
la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?” (Psalmul 138, 7).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 75.
COPACUL
PUTERNIC
Parintele
Ilie Cleopa
Daca vreun arbore puternic întâlnim în
cale, care are crengile sale prea mult rasfirate în vazduh si cu radacinile
puternice de jur împrejur ca si cu niste temelii nezdruncinate se arata, de la
acesta privirea mintii sa o ridicam la omul cel rânduit de Dumnezeu în mare
dregatorie si care, în vremea stapânirii sale, pâna departe peste noroade multe
se întinde. Si la copacul cel din mijlocul pamântului (Daniil 4, 8-11), care se
parea ca ajunge pâna la cer cu înaltimea si, care cu ramurile lui pâna la
marginile pamântului se întindea, sa cugetam, înca si la taierea cea fara de
veste a lui. Pe aceasta având-o în minte, de puterea Atottiitorului Dumnezeu sa
ne înfricosam.
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48
IN
MEMORIAM: PROF. UNIV. ALEXANDRU ELIAN
Alexandru
Elian
Demult am vrut să scriu despre profesorul
meu Alexandru Elian, dar n-am putut. O personalitate prea complexă pentru a fi
cuprinsă în cele câteva rânduri din articolul de faţă.
O fire robustă şi fizic şi intelectual,
cum n-am prea avut ocazia să văd multe în viaţă. Ne preda la facultate
Bizantinologia. Îl vedeam pe stradă. Era înalt, potrivit de gras, cu privirea
întotdeauna îndreptată cu mult mai sus de linia orizontului, pierdut în
gândurile sale. Când îl salutam, tresărea surprins, înclina uşor capul şi saluta
cu un zâmbet fugar. La cursuri vorbea liber. Totul la el părea ca o depănare de
amintiri. Îi era atât de familiară materia predată, încât părea un bunicuţ ce
le spune copiilor poveşti cu feţi frumoşi. Dintr-o materie seacă, plină de nume
şi de date, făcea o istorie plină de viaţă, cu problematizări şi picanterii, cu
caracterizări de personaje, cu multe, multe istorioare plăcute şi pline de
farmec din viaţa bizantină. Reuşea să reînvie o lume demult apusă, iar mintea
noastră de tineri realiza un film extraordinar al acelor vremuri, fiindcă
regizorul avea tact de maestru şi ştia cum să conducă acţiunile.
Cursul propriu-zis (suportul de curs) era
la bibliotecă: un dosar cu cca. 20-30 de pagini dactilografiate pentru fiecare
semestru. S-ar fi crezut că este cel mai uşor curs, dar nu era deloc aşa.
Spre deosebire de ceea ce ni se spunea în
sală, cursul era stufos şi plin de informaţii. Dacă l-ai fi învăţat pe dinafară
pentru examen, erai departe de a afirma că eşti pregătit la Bizantinologie.
Profesorul Alexandru Elian avea metoda lui
de examinare. Făcea bilete rareori, probabil când i se cerea în mod expres de
către conducerea facultăţii. În mod obişnuit, venea la examen fără bilete. Când
îţi venea rândul, numai ce-l auzeai:
„- Ia spune tu, drăguţă, ce ştii mai
bine!“
Studentul îşi alegea o personalitate, o
perioadă din istoria bizantină.
„- Foarte bine, foarte bine, ia spune ce
ştii!“
Spuneai într-un minut sau două ceea ce
citisei în curs, după care tăceai.
„- Ha, ha, ha, drăguţă, apoi împăratul…
este o somitate în istoria bizantină. Dacă te-ai fi dus la bibliotecă şi ai fi
citit cartea lui cutare şi a lui cutare ai fi aflat…!“
Şi începea să spună multe şi de toate,
încât examenul fiecăruia se transforma într-un nou curs. Dădea note mici şi le
cântărea îndelung, după criterii numai de el ştiute.
Profesorul Elian era secretar la Academie,
la Institutul de Studii Sud-Est-Europene. Era apreciat în lumea istoricilor ca
un cărturar de mare calibru. Şi el ştia asta. Avea o mândrie a lui rar
disimulată. Când îi spunea câte un student că la limba greacă, spre exemplu, a
învăţat ceva deosebit de ceea ce ne spunea dânsul la un moment dat, profesorul
Elian trecea la tablă, scria în greacă cu o uşurinţă uimitoare, făcându-ne să
credem că e grec din tată-n fiu, iar la urmă ne spunea:
„- Drăguţă, dacă va zice cineva că este
altfel, să-i spui că profesorul Elian ţi-a spus aşa!“
Aşadar, „magister dixit!“
A scris extrem de puţin în viaţă. Doar
câteva articole şi studii formează opera lui. Puţine, dar acelea sunt căutate
cu sfinţenie de istorici. Părerea lui Elian într-o problemă de istorie era
literă de Evanghelie pentru ceilalţi. Nu am găsit pe unul până acum, care să
aibă curajul să-l contrazică pe profesorul Elian în probleme de istorie. Fusese
secretarul lui Nicolae Iorga în tinereţe.
Am stăruit mult de dânsul în corespondenţa
ce-am purtat-o după facultate, ca să-mi dea câteva pagini cu amintiri despre Nicolae
Iorga pentru volumul cu amintiri, dar n-am reuşit să-l conving. Mereu amâna,
mereu se scuza, dar la lucru nu trecea.
Nu şi-a făcut ucenici. Era omul atât de
absorbit de studiile sale, încât vrea un ucenic cel puţin tot atât de pregătit
ca dânsul. Nici nu s-a căsătorit, tocmai pentru a se putea dedica în întregime
ştiinţei.
Nu toţi studenţii erau încântaţi să aibă
un asemenea profesor. Corigenţele şi repetenţiile din cauza Bizantinologiei
erau multe şi asta îl făceau antipatic celor mai mulţi dintre studenţi. Se
spune că într-un an, când mai mulţi erau ameninţaţi cu corigenţa, i-au pus
studenţii gând rău. L-au urmărit şi au văzut la ce adresă locuieşte. Au dat
telefon la salvare:
„- Alo, sunt profesorul Elian şi am
infarct. Vă rog să veniţi urgent să mă luaţi la spital de la adresa cutare…!“
În câteva minute a venit salvarea. Au
sunat la uşă. Aveau şi targa. Profesorul a ieşit mirat. I-au spus că s-au
prezentat să-l ducă la spital.
„- Dar eu sunt perfect sănătos, drăguţă!“
A trebuit să plătească salvarea pentru
anunţ eronat. Supărat, a lăsat jumătate din studenţi corigenţi. Cazul a ajuns
până la patriarhul Justinian. Acesta l-a chemat şi i-a spus:
„- Domnule profesor, noi facem preoţi, nu
somităţi în Bizantinologie!“
Cu chiu cu vai, a mai trecut din ei până
la urmă.
Profesorul Alexandru Elian impune prin
cultură, eleganţă, seriozitate, sobrietate. Cel care l-a cunoscut pe dânsul
ştie că a cunoscut un Om, un profesor adevărat. De câtva timp s-a stins din
viaţă, dar pentru toţi foştii lui studenţi se identifică cu însuşi obiectul
predat: Bizantinologia. El parcă venea din însăşi lumea bizantină, de la
curţile împărăteşti de la Constantinopol, suveran desăvârşit al materiei
predate, om cu maniere imperiale, meditând, competent şi grav, la curgerea vremii
şi civilizaţiilor. Istoric şi filozof al istoriei şi al vieţii deopotrivă,
mulţumindu-se cu puţin în plan material, dar nelimitat în cel spiritual,
Profesorul Elian ne-a rămas un punct de reper major în formarea noastră, a
zecilor de generaţii ce i-am fost studenţi cândva.
(Alexandru Elian, în ,,Datina”, Tr. Severin, an.
XII (2001), nr. 2969(28-29 aug.), p. 5; nr. 2970(30 aug.), p. 5; în
vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 216
– 218);
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
O
lume nebună, nebună
Zoe
Dumitrescu-Bușulenga
Traiam intr-o lume sigura, in masura in
care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.
..Azi, pentru mine personal, pentru cei
putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant.
Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am
crezut s-a zguduit.
N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit..
Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti,
suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei
linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii
Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era
inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata.
Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca
mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si
revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza.
Opere care nu se mai citesc, lucrari
muzicale care nu se mai canta...
..Exista si o criza a culturii. Ma uit la
programele Universitatilor.
Nu mai gasesc nici urma de greaca, de
latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul,
numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile.
O lume fara radacini este o lume fara
morala.
Se vorbeste putin si despre intelectualii
dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere
care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de
indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu
mai citeste.
...Din fericire, mai sunt cativa scriitori
din cei vechi.
Nu stiu in ce masura mai sunt ei
productivi.
Primesc foarte multe carti, mai cu seama
poezie. Sunt autori noi foarte tineri.
Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei
vechi - D.. R. Popescu, Breban, Balaita.
Acum apar nume noi. Se fac tot felul de
ciudatenii in numele postmodernismului.
Am incercat sa aflu ce este
postmodernismul.
I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare
sa-mi raspunda.
E o arta din cioburi - totul este
faramitat - mi s-a spus.
Dar Spiritul are o facultate: aceea de
integrare, de a face din fragmente o totalitate.
Asta
au facut clasicii.
Azi am senzatia ca traim procesul invers -
ne diseminam, ne risipim.
TOT
SAU NIMIC
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Spune-ti în inima, din toata… inima:
„Domnul înseamna pentru mine totul; eu singur sunt un nimeni, neputincios, nimic
nu pot face”. „Fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5) – spune Însusi
Domnul – „Eu fiind Acela ce poate face totul si cu prisosinta pentru voi”.
Convinge-te ca este asa în fiecare minut al vietii în inima ta si nu pregeta sa
alergi pentru orice lucru la Domnul, sperând sa obtii de la El toate cele bune
si de folos, pentru mântuire si chiar pentru viata vremelnica de-acum.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 175
In
memoriam
C.
S. Nicolăescu - Plopșor
C. S. Nicolăescu-Plopșor (1900-1968), a
fost arheolog, istoric, etnograf, folclorist, antropolog, geograf, membru
corespondent al Academiei Române.
În noaptea de 13 febr. 1982, Virgiliu
Tătaru, redactor la ziarul ,,Viitorul” din Tr. Severin, aflându-se într-o
vizită la Bârda, a povestit o întâmplare din viața lui C. S.
Nicolăescu-Plopșor, pe care o auzise de
la Paleologu, fără a da alte amănunte.
Se spune că C. S. Nicolăescu – Plopșor era
candidat la alegeri pentru Caracăl. De cinci ori fusese mereu fericitul ales.
Avea toată siguranța că va câștiga alegerile și a șasea oară. Cu acel prilej, a
luat cuvântul în fața alegătorilor și, prezentându-le o bucățică de seceră
descoperită undeva în pământul Olteniei, a început să pledeze:
,,= Domnilor, copii, pe acest pământ, unde
au trăit moșii și strămoșii voștri, am găsit acest inestimabil obiect, care s-a
transmis de 2500 de ani ca un mesaj…. ”
După ce și-a terminat Plopșor cuvântarea,
a luat cuvântul un adversar al său, un împielițat cu câteva clase primare, dar
foarte versat și uns cu toate alifiile. Acesta, de unde aflase, de unde nu
aflase de ceea ce voia Plopșor să arate, dar cu o zi înainte pusese un fierar
de-i făcuse un fier asemănător cu al lui Plopșor. Fierul fiind vechi, arăta ca
unul găsit în pământ. Luând cuvânt, stil Cațavencu, acesta a început:
,,- Fraților, am avut plăcerea să ascultăm
pe marele, neprețuitul, inegalabilul profesor și om de știință C. S.
Nicolăescu-Plopșor. Fiecare dintre dumneavoastră s-a cutremurat ascultându-i
relatarea în legătură cu ,,descoperirea științifică” a domniei – sale. Numai că
acest escroc ordinar a uitat un singur lucru: a uitat că nu toți suntem naivi,
că nu toți suntem proști și că nu poate să ne prostească atât de ușor. Iată,
fraților, un alt fier ca al escrocului de adineauri. Seamănă cu al lui?”
Un mănunchi de glasuri i-au răspuns
afirmativ.
,,- Ei bine, fraților, - și-a continuat
impostorul cuvântarea -, eu aș putea să vă spun că al meu e vechi de trei mii de
ani și poate mulți m-ați crede. Eu sunt, însă, cinstit, fraților, și vă spun
adevărul adevărat, nu ca escrocul de adineauri! Ei bine, fraților, aflați că
fierul acesta e făcut aseară de fierarul nostru din oraș, de Ion. Așa-i,
Ioane?”
,,- Da…!” răspunse Ion, care aștepta la
colțul scenei.
,, - Ia spune tu, Ioane, cât ți-am dat eu
să faci fierul acesta?”
,,- Două mii de lei, boierule!”
,,- Vedeți, fraților, ce matrapazlâcuri
este în stare șarlatanul acesta, care de atâția ani v-a sucit mereu mințile și
v-a înșelat așteptările?”
Alegătorii, convinși pe deplin de
,,adevăr”, l-au luat pe C. S. Nicolăescu-Plopșor la huiduieli și abia a scăpat
domnia-sa cu barba întreagă.
(Amintiri despre C. S.
Nicolăescu-Plopșor, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XI (2013), nr. 255, p.
4; în vol. Scrisoare pastorală”, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2015,
pp. 246-248; în ,,Datina”, Tr. Severin,
an. XXIII(2013), nr. 6010(9 oct.), p. 8;
an. XXIX(2019), nr. 7458(19-20 oct.), p. 14; în ,,Obiectiv mehedințean”, an. XXI(2019), nr. 1004(14 nov.), p. 11).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
GREUTATEA
MATERIALNICA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi, iarasi, ca piatra, fierul, plumbul
si orice lucru care este greu, oricât de sus ar fi ridicat sau aruncat, se
întoarce totusi cu grabire spre pamânt, spre miezul sau, si cade. Din aceasta
întâmplare înveti ca asa este si starea celor împatimiti de lume, care parca se
ridica prin povete si înfricosari pentru ca, izbavindu-se de desertaciune, sa
râvneasca Cerul, însa, oricât s-ar însufleti acestia din propovaduirea
Cuvântului lui Dumnezeu, tot nu se pot lepada de obiceiul si de împatimirea
lor. Si chiar daca uneori ei se straduiesc si se nevoiesc sa se desparta de
rau, fiind îndemnati de harul Domnului spre înaltimi, adica spre iubirea
bunatatilor ceresti, se întorc totusi cu grabire jos, spre împatimire. Caci
patima îl trage catre sine si îl ademeneste pe cel împatimit asa precum un
magnet atrage fierul. Aceasta cugetare te povatuieste sa te feresti de orice
patima ca de un foc sau ca de un venin ucigator si cu toate puterile sa te
nevoiesti întru râvnirea si cautarea bunatatilor ceresti, care au fost
dobândite prin moartea lui Hristos. Iar celui ce se straduieste, Dumnezeu îi
ajuta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 68
RUGACIUNEA
SILITA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Rugaciunea silita naste fatarnicie, îl
face pe om incapabil de orice reflectie, apatic fata de toate, chiar si fata de
îndeplinirea obligatiilor sale. Aceasta ar trebui sa-i faca pe toti cei ce se
roaga asa sa-si îndrepte modul de a se ruga. Trebuie sa ne rugam cu drag, cu
vigoare, din inima. Nu din cauza supararilor si necazurilor si nici din
obligatie, „caci Dumnezeu iubeste pe cel care da cu voie buna” (2 Corinteni 9,
7).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 52-53.
FIRUL
DE IARBA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
În trupul nostru, în manifestarile sale
firesti, lucreaza Dumnezeu, sustinându-l, nutrindu-l, crescându-l. În firul de
iarba, într-o planta sau într-un animal lucreaza de asemenea El; firul de iarba
„îl îmbraca” (Luca 12, 28), planta o creste, o împodobeste cu frunze si flori,
o face sa rodeasca, pe animale le nutreste si le creste. Noi însine nu putem
face nimic în propriul nostru trup, nici cu o jumatate de iota, cum se spune;
nu putem face „un fir de par alb sau negru” (Matei 5, 36). Domnul ni Se descopera
în macrocosmos si în microcosmos, nu cunoaste limite, nici într-unul, nici în
altul, exista tot în toate, neîmpartit si mai presus de toate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 81.
MESAJ
CĂTRE CITITORI
De câteva luni am publicat mereu
povestiri, schițe, însemnări, pagini comemorative despre unele femei, pe care le-am cunoscut în trecerea mea
prin lume. După reacțiile manifestate de către cititori, am înțeles că materialele
acestea au fost destul de gustate, ba unele chiar au impresionat până la
lacrimi.
Am adunat materialele respective într-o
carte, care a apărut zilele acestea, intitulată Inima mamei. Are 237 pagini și costă 30 lei.
Cei care doresc să achiziționeze această
carte, o pot face, comunicându-mi adresa unde vor să le-o trimit. Pentru cei
din țară transportul este gratuit, cei din străinătate vor suporta cheltuielile
poștale.
*
Am adunat în prezenta lucrare un buchet de
povestiri, amintiri, texte diverse, care au o temă comună: femeia în cele mai
diverse ipostaze ale existenței sale: tânără, adultă, bătrână, mamă, soție,
fiică, soră, iubită. Am evitat teoretizarea propriu-zisă despre femeie, ci am
cules din viață, din cele ce am cunoscut în trecerea mea prin lume, acele fapte
și întâmplări, care ajută la zugrăvirea unor personaje, caractere, obiceiuri și
năravuri din psihologia feminină, din ,,eternul” feminin.
Ediția a II-a a acestei lucrări, apărută
cu 20 de ani în urmă, a primit premiul revistei de cultură ,,Iosif Vulcan” din
Australia. De atunci s-au mai adăugat multe, s-au mai scris multe, așa încât și
cunoașterea s-a mai aprofundat.
Lucrarea este, la urma-urmei, un omagiu
adus femeii, tovarășa noastră de viață.
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
KYRIE
ELEISON!(Doamne miluiește!)
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Tot omul pe pamânt boleste de lingoarea
pacatului, de orbirea pacatului, de turbarea pacatului. Si cum pacatul ia de
cele mai multe ori forma rautatii si a trufiei, trebuie sa ne purtam cu tot
omul stapânit de pacat ca si cu un bolnav, cu îngaduitoare iubire. Iata un
adevar important pe care de cele mai multe ori îl uitam. Ba chiar procedam
de-a-ndoaselea: sporim raul adaugându-i propria noastra rautate, trufiei îi
opunem propria noastra trufie. În felul acesta sporeste la noi raul, nu se
micsoreaza, nu se vindeca, boala se întinde si mai mult. Miluieste-ne, Doamne!
Miluieste, Doamne, omenirea!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 305
COPIII
GALAGIOSI
Sfantul
Teofan Zavoratul
Vedeti ca copiii lasati singuri zburda de
colo-colo si provoaca un adevarat vacarm. Retalmaciti: ce se ridica în sufletul
nostru când este parasit de frica de Dumnezeu si când atentia nu mai este
atintita spre El!
Sfantul Teofan Zavoratul, Ce este viata
duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?, traducere de Elena Dulgheru, Ed.
Anastasia, Bucuresti, 1997, p. 206.
Cristina
Țopescu
Am aflat cu profundă mâhnire de plecarea
dintre noi a celei ce-a fost Cristina Țopescu, om de televiziune de un
profesionalism exemplar, realizator de nenumărate emisiuni, în care a apărat
valorile culturale, sociale, spirituale ale neamului.
În urmă cu câțiva ani am avut prilejul să
discut cu dânsa la telefon mai bine de o jumătate de oră. Era în preajma
referendum-ului pentru familie. Se făceau ample campanii pro și contra la
posturile de televiziune. Interese mai mult sau mai puțin obscure promovau tot felul
de aberații comportamentale și făceau elogiul căsătoriei dintre persoanele de
același sex. Cu oarecare timp în urmă fusese la Bârda o echipă a Televiziunii
,,Antena” și filmase o slujbă.
La ,,Antena 3” se pregătea de data aceasta
o emisiune pe tema referendum-ului pentru familie. Doamna Cristina Țopescu era
redactorul însărcinat cu această emisiune. Când s-a pus problema în
redacție pe cine invită din partea
Bisericii, Domnișoara Andreea Topan, reportera care venise cu echipa de filmare
la Bârda, i-a sugerat să invite un preot de țară și m-a recomandat pe mine. I-a
convenit ideea Doamnei Cristina Țopescu și, cu o seară înainte de emisiune,
mi-a dat telefon. Mi-a spus despre ce este vorba și m-a rugat să fiu pregătit
ca atunci când voi fi contactat telefonic în seara următoare să prezint poziția
mea ca preot și prin aceasta poziția Bisericii față de acest referendum,
respectiv față de familie.
După aceste detalii privind emisiunea, a
urmat o lungă discuție pe teme diverse. Simțeam că la celălalt telefon
interlocutoarea mea este o femeie cu mult bun-simț, modestă și evlavioasă, un om credincios, care
suferă văzând cum se lucrează în mod sistematic la distrugerea familiei
tradiționale românești. Vorbea despre familie ca un bun creștin, dar percepeam
o tristețe nemărturisită, o durere sufletească a neîmplinirii personale. În
stadiul acela al ,,relației” nu-mi puteam permite s-o întreb amănunte privind
viața sa personală, dar înțelegeam că, dincolo de aparențe, în intimitatea sa,
este un om trist. Nu-mi dădeam seama ce vârstă are. Nu eram un fan al postului
de televiziune ,,Antena 3”, fiindcă în abonamentul meu nu era prins acel post,
așa că nu văzusem nici o emisiune a Doamnei Țopescu până atunci.
În seara următoare, am așteptat să-mi sune
telefonul. M-au sunat chiar de la
începutul emisiunii. Televizorul meu nu prindea postul respectiv, dar auzeam la
telefon toate intervențiile invitaților. O auzeam și pe Doamna Cristina
Țopescu. Mi s-a dat cuvântul, am spus ce
aveam de spus în sprijinul familiei și al referendum-ului, dar am sesizat un
lucru esențial privind-o pe moderatoare. Parcă nu mai era femeia cu care vorbisem cu o seară înainte.
Dacă întâi, în discuția în doi, se dovedea a fi o bună creștină cu mult respect față de familie, de data aceasta apărea ca un
moderator echidistant. Îl asculta pe fiecare, nu contrazicea pe nimeni direct,
ci doar direcționa interlocutorii să se ,,ciondărască” între ei, fără a lua
dumneaei partea unuia sau a altuia. În finalul emisiunii nu puteai afirma dacă
moderatoarea este pro sau contra. Ea rămânea undeva într-o zonă neutră, așa cum
îi stă bine unui om de televiziune profesionist, care știe cum să modereze o
emisiune fără patimă, ci cu obiectivitate. Am încercat în zilele următoare să-i
dau telefon, dar n-a mai răspuns.
Abia după ce mi-am schimbat abonamentul la
televizor am avut prilejul s-o văd cum arată ca om. Era de o frumusețe rară, o
femeie superbă. Am fost profund consternat, când am aflat despre nenorocirea
abătută asupra ei, de moartea ei într-o singurătate înfiorătoare, de
incinerarea ei….!
Dumnezeu să te ierte, Cristina Țopescu!
(In memoriam: Cristina Țopescu, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr. 414, pp. 3-4; în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 225-227).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
TRUPUL
NOU
Sfantul
Luca al Crimeei
Semanata în pamânt, îngropata fiind,
samânta putrezeste, înceteaza sa mai existe ca samânta, însa din ea va creste
ceva mult mai mare, mult mai desavârsit atât ca si complexitate, cât si ca
forma. Dumnezeu îi da o noua forma si frumusete si o viata plina de folos si
desfatare.
Trupul omenesc este îngropat în pamânt si
înceteaza sa mai existe ca trup. Însa din elementele în care s-a descompus,
asemenea celulelor semintei de grâu, prin puterea lui Dumnezeu va învia un nou
trup, nu unul stricacios, neputincios si fara de vlaga, ci un nou trup
duhovnicesc, plin de putere, de nestricaciune si de slava.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 153.
CINEMATOGRAFUL
Sfantul
Sofronie Saharov
Gândurile care vin în minte în vremea
rugaciunii arata existenta patimilor. Pe cât de des vin gânduri similare, pe
atâta înseamna ca patimile acelea explicite au radacini adânci. O astfel de
patima are radacini adânci si este nevoie de o mare osteneala si durere pentru
a fi vindecate. Prin urmare gândurile din vremea rugaciunii ne ajuta sa
distingem starea noastra, patimile noastre. Se întâmpla ceea ce se petrece la
proiectia unui film. Când exista lumina în spatele filmului, atunci toate se
arata clare pe ecran. Lipsa luminii nu arata nimic.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu