Globalizarea
în concepția academicianului Francis Dessart
Pr.
Prof. dr. Alexandru Stănciulescu-Bârda
10
Iulie 2022
Domnul Francis Dessart este membru titular
sau corespondent al mai multor academii din Franţa, Statele Unite ale Americii
şi Belgia, membru în numeroase foruri ştiinţifice din lume, doctor honoris
causa al unor universităţi de renume din peste douăzeci de ţări din lume, autor
a nenumărate articole, studii şi cărţi răspândite pe toate meridianele. Dintr-o
însemnare a sa pe una dintre cărţile despre care facem vorbire mai jos, aflăm
că originile sale sunt româno-slave, iar soţia, doamna Dessart, este nepoata pictorului
Dumitru Gheaţă, originar din satul Colibaşi, comuna Malovăţ jud. Mehedinţi.
Savantul cunoaşte perfect limba română, dar şi realităţile româneşti
contemporane, cultura şi istoria românească. Vizitează România destul de des,
predând şi la Universitatea Ecologică din Bucureşti.
Domnul acad. Francis Dessart a publicat la
Editura Carpathia Press din Bucureşti (2005) volumul „Reconquista”. Este o
carte de numai 112 pagini, dar, prin densitatea materialului prezentat, prin
bogăţia ideilor exprimate, este ceea ce se numeşte „multum în parvo”. Cartea
este prefaţată de dl. Jacques Dauer, preşedintele de la „Academie du Gaullisme”
şi de dl. Abdelkader Rahmani, preşedintele Academiei Berbere de Studii şi
Cercetări Culturale.
O postfaţă sintetică şi cuprinzătoare
semnează editorul cărţii, Dr. Arthur
Silvestri, cunoscut tuturor iubitorilor de cultură din România ultimilor
decenii.
„Reconquista” este o culegere de eseuri şi
studii de geopolitică spirituală europeană, închinată lui Theo van Gogh,
scriitor şi cineast olandez, strănepotul pictorului Vincent van Gogh, omul care
a apărat civilizaţia europeană şi valorile tradiţionale ale ţării lui, dar a
fost asasinat în mod laş la Amsterdam în 2 noiembrie 2004. Theo van Gogh rămâne
simbolul rezistenţei culturale în fata lobby-urilor care vor să distrugă
civilizaţia europeană propriu-zisă. Prin această dedicaţie, domnul Francis
Dessart ne introduce deja în tema cărţii sale.
Autorul este un non-conformist, în sensul
că nu socoteşte literă de Evanghelie poziţia oficială a unor politicieni ai
zilei, indiferent de numele şi funcţia pe care o reprezintă. Se situează pe
poziţia unui vajnic apărător al valorilor tradiţionale ale Europei, acelea
care-i dau continentului nostru specificitate în concertul popoarelor şi continentelor.
Globalizarea este o sabie cu două tăişuri. Deşi produce o relativă stabilitate
politică şi militară, ea uniformizează popoarele şi oamenii, creând o gândire
unică, o lege unică, o economic unică. Aceasta creează un bloc
politico-demografic monstruos, dirijat metodic din umbră de eminenţe cenuşii
trans-atlantice. Valorile specifice fiecărui popor european sunt agresate de
non-valori, care pătrund în forţă pe bătrânul continent şi, profitând de
facilităţile oferite de tehnică, intoxică sufletul europenilor. Europa nu se
creează azi sau mâine. Ea s-a creat de-a lungul câtorva milenii, doar
vitregiile unor condiţii istorice au despărţit popoarele în blocuri militare
antagonice. Europa şi-a format identitatea pe o lungă perioadă de timp, iar
acum tinde să-şi refacă unitatea. Influenţele extra europene, mai bine-zis
americane, sunt nu numai forme mascate ale războiului economic
intercontinental, ci şi începutul decăderii civilizaţiei noastre europene şi a
culturilor din care se compune ea. Situaţia globală actuală favorizează
formarea unei monopolarităţi a puterii sub toate aspectele, care are drept ţel
americanizarea latentă a întregii lumi. Sub aparenta faţetă umanistă „războiul
umanitar”, forţe militare uriaşe au făcut să se destrame Iugoslavia. Aici şi-au
dat mâna interesele americane, nord-atlantice şi islamice, având în obiectiv
„dorinţa de a face rău naţiunilor slave şi celor creştin-ortodoxe” din Europa.
Domnul Dessart se înscrie pană la un punct
pe linia politicii promovate cândva de generalul de Gaule, iar în prezent de
preşedintele Franţei. Domnul Dessart are o atitudine binevoitoare faţă de
statele slave, în special faţă de Rusia, socotind-o un pol necesar de putere,
pentru echilibrul geopolitic al lumii. După concepţia sa, „trezirea popoarelor
latine şi slave poate fi coloana vertebrală culturală a unui viitor „Imperium
europaeum”, care să respecte tradiţiile propriilor popoare ca şi diversitatea
celorlalte.” Acest „Imperiu” ar putea să se întindă de la „Gibraltar la
Vladivostok”, aceasta fiindcă „cultura şi civilizaţia rusă au ceva ce Statele
Unite nu vor avea niciodată: ele sunt europene.” Autorul merge până acolo încât
socoteşte statele europene cu înclinaţie spre America nişte „state
prostituate”. Ne abţinem de a face alte comentarii pe această temă. Ne gândim
doar că autorul nu a trăit în mod direct vremurile de după război în sud-estul
Europei. Poate atunci ar înţelege corect atitudinea acestor state, ca împlinire
a unor speranţe de mai bine de o jumătate de veac!
Americanizarea înseamnă pentru autor
realizarea unor fiinţe umane sub forma unor „unităţi standard (...). Oamenii
trebuie să aibă dorinţe uniforme, gusturi uniforme, nevoi uniforme, o
respiraţie uniformă şi o viteză uniformă...” (p.14). Perspectiva este, de ce să
n-o recunoaştem, destul de sumbră, dar parcă în celălalt Imperiu, din care am
ieşit de curând, nu acelaşi lucru se urmărea? Autorul propune o grabnică
des-americanizare mentală (p. l5), înainte ca Europa să devină un „protectorat
mondial” al americanilor. Desigur, pe alte meridiane, argumentele autorului pot
să fie convingătoare, dar în spaţiul nostru, în care dezgheţul abia s-a produs,
ele n-au şanse de reuşită. O poziţie fermă şi justificată, o are autorul faţă
de George Soros, „strategul financiar”, care a reuşit să ruineze economia rusă,
a provocat devalorizarea rublei, căderea lirei sterline şi ruinarea Asiei de
sud-est (p. 18), în spatele lui aflându-se „serviciile secrete americane, ca şi
unele biserici americane” (p. 19). Soros militează pentru liberalizarea
consumului de droguri, emanciparea minorităţilor etno-culturale, care să
provoace destabilizări naţionale, precum cele din Jugoslavia, Cecenia etc. În
toate activităţile politco-financiare ale magnatului Soros se surprind câteva
obiective majore, precum: pornirea anti-religioasă, anti-slavă, anti-europeană,
iar, în final, dezintegrarea europeană (p. 21). Pentru autor, chiar N.A.T.O.
este un mijloc de infiltrare americană în Europa. Conducători americani s-au
pronunţat clar că pentru ei „Europa nu există”, ci există doar „un teren
imobiliar ocupat de un număr de ţări” (Henry Kissinger) (p. 29). Lipsa de
respect faţă de identitatea fiecărei ţări în parte, faţă de valorile ei
etno-culturale, este o flagrantă sfidare a Europei întregi, nu numai a ţării
respective. „Onoarea popoarelor din estul Europei este cea a continentului
întreg, dar a Europei din adâncuri: cea care şi-a păstrat sufletul” (p.35).
Domnul Dessart aduce la lumină nudităţi
îngrozitoare, care ne privesc şi pe noi românii. În procesul amplu de
dezintegrare a Jugoslaviei, în vremea războiului care a marcat-o pentru multă
vreme, s-au produs atentate ecologice grave, care au ameninţat însăşi existenţa
vieţii pe planetă.
În acest sens este citat gânditorul
ecologist elveţian Franz Weber: „Mari întinderi din Jugoslavia au fost
devastate. Dunărea, artera vitală a Europei, curge poluată, fără viaţă,
începând din Ungaria şi până la Marea Neagră. Blocată de rămăşiţele podurilor
sfărâmate, ea nu mai este navigabilă, ceea ce are consecinţe economice
dezastruoase pentru sute de mii de europeni. Apele curgătoare, lacurile şi
multe pânze freatice sunt contaminate. Biotopul Adriaticei este grav modificat.
Sute de sate şi oraşe sunt ruinate, comori culturale s-au pierdut pe veci. A
fost răvăşit un peisaj considerat odinioară drept cea mai frumoasă grădină a
Europei. Iar grămezile de cenuşă şi fum împrăştie pe continentul nostru razele
mortale ale radioactivităţii şi miasmele toxice degajate.
Câtă vreme vom mai sta cu braţele
încrucişate, binevoitori, cu marea putere obsedată de putere şi de război, care
masacrează la rece, bucată cu bucată, mediul vital european, la poarta
noastră?” (p. 36).
Până şi carburanţii folosiţi la avioane
conţineau în mari proporţii substanţe de mare toxicitate, menite să distrugă
vegetaţia şi sănătatea fiinţelor vii. Toate legile internaţionale privind
protecţia mediului au fost încălcate flagrant în timpul războiului din Balcani.
Înfiorătoare este concluzia la care se ajunge: „un pământ poluat şi pustiit
pentru secole sau chiar milenii este o dramă nu doar pentru popor, dar şi
pentru toţi pământenii şi pentru generaţiile care vor veni” (p. 38).
Enumerarea cantităţilor de substanţe
radioactive din compoziţia bombelor, numărul astronomic al bombelor detonate,
substanţele chimice eliminate de către unităţile militare şi industriale
bombardate ameninţă Kosovo să devină un adevărat deşert nuclear. Concluzia vine
în mod firesc: „Nu a fost un război curajos, nici cinstit, ci unul învăluit în
formule cucernice, un război laş ca o ambuscadă, pilotat de la distanţă pe
ordinator, un război prin apăsare pe buton şi cu declanşare la distanţă. A fost
un război dus de o maşinărie inumană, cum nu s-a mai văzut de când sunt oamenii
pe pământ şi care a provocat răni fără vindecare” (p.40).
Nici Vaticanul nu scapă de analiza
Domnului Dessart. „Marile manevre” ale Vaticanului, cum se intitulează un
capitol al cărţii, vorbeşte de politica papală de a recuceri Italia, Polonia şi
Europa de Est. „Solidaritatea” din Polonia nu ar fi fost altceva decât mâna
Vaticanului, prin organizaţia numită „Opus Dei”. Aceasta activează prin
bisericile greco-catolice din Ucraina, România, Albania, China şi U.R.S.S. (p.
41). Acelaşi ordin intenţionează nu numai să reactiveze imperiul habsburgic şi
să repună în drepturi dinastia de Habsburg!
Masoneria nu este nici ea străină de
astfel de planuri oculte, care se vehiculează azi în subteranele europene. Prin
„Opus dei” şi „Ordinul de la Malta”, Biserica Romano-catolică subminează
bisericile ortodoxe naţionale din sud-estul european. Aici, catolicismul
găseşte „un climat de încredere, puţin cam naiv poate. Bisericile ortodoxe
nefiind structurate, internaţionalele nu se prea îndepărtează de activităţile
lor ecleziastice şi religioase. Tratând uneori cu omologii lor catolici de la
Roma, ortodocşii nu pot pricepe, nici bănui ce se ascunde în culisele secrete
ale Vaticanului. Abil liniştită, cu un limbaj dulceag şi ipocrit, opinia
publică ortodoxă riscă să cadă în capcane foarte primejdioase!” (p. 43).
Interesul ascuns al papalităţii de a
restaura Imperiul Habsburgic s-a văzut şi din sanctificarea fostului împărat
Carol I de Habsburg şi a altor foşti mari demnitari ai imperiului, deşi aceştia
numai acte de sfinţenie nu săvârşiseră în existenţa lor pământeană!
Domnul Acad. Francis Dessart face apel la
numitorul comun al statelor est-europene: credinţa ortodoxă, care poate
constitui liantul necesar cimentării unor viitoare alianţe geopolitice
inexpugnabile(subl. n. - Al. S.-B).
Ar fi frumos, ce-i drept, din punct de
vedere teoretic, dar asemenea alianţe, fără faţadă religioasă, au mai fost
făcute! Memoria nu trebuie să ne dispară! Poate ar fi bine dacă religia şi-ar
vedea de ale ei şi politica de asemenea. Amestecul acesta între religie şi
politologie nu prevede nimic bun!
Pentru Domnul Dessart, la judecata de apoi
şi popoarele vor răspunde în faţa Judecătorului suprem de felul cum şi-au
împlinit menirea în lume. Poziţia este profund ortodoxă şi ea dovedeşte încă o
dată că autorul cărţii nu este numai creştin ortodox cu numele, ci unul
cunoscător al învăţăturii creştine ortodoxe, un om care meditează cu
responsabilitate cu privire la rosturile omului şi ale comunităţilor în
contextul existenţei.
O mare carenţă în lumea Ortodoxiei, văzută
de Domnul Dessart, este lipsa de unitate. Dincolo de unitatea dogmatică,
morală, liturgică şi canonică, Ortodoxia ar trebui să reprezinte şi o unitate
politică, o forţă uriaşă de care să se ţină cont.
Of! Iarăşi amestecăm problemele religioase
cu cele politice, domnule Academician! Uităm că Biserica are rolul de a pregăti
pe om pentru lumea de dincolo, nicidecum de a constitui un factor politic.
Rolul acesta îi revine în exclusivitate statului. Între Stat şi Biserică
trebuie să existe un raport de reciprocitate, iar amestecul uneia în treburile
alteia este eminamente contraproductiv. Este drept că atât Biserica, cât şi
statul coordonează viaţa şi activitatea unor comunităţi umane, uneori aceleaşi
comunităţi, dar obiectivele ce şi le propune fiecare sunt complet diferite.
...Corect receptată poziţia şi
structurarea Bisericii Romano-catolice: „Un fenomen cum este hipercentralizarea
puterilor la Vatican este contrar Evangheliei. Ea contrazice faptul istoric al
Învierii lui Hristos; nu poate exista un vicar al lui Hristos, din moment ce
Hristos este viu şi ca atare este şeful, capul Bisericii, care reprezintă
trupul său mistic. Ortodoxia s-a organizat sub formă de biserici naţionale
autonome şi autocefale. Ea a acceptat introducerea limbilor naţionale în cultul
public, traducerea Bibliei în alte limbi decât cele oficiale, precum greaca şi
latina, ceea ce Biserica Romano-catolică a acceptat mult mai târziu şi cu mari
rezerve”. Loviturile date de către Islam lumii ortodoxe încă din Evul mediu au
adus mari prejudicii Bisericii, dar în acelaşi timp au solidarizat lumea
ortodoxă în faţa pericolului musulman. Sunt cunoscute daniile, cărţile tipărite
pentru lumea supusă musulmană, de multe ori şi războaiele duse cu conştiinţa că
este o datorie firească, sacră, de a contribui la eliberarea lumii ortodoxe de
sub ocupaţie musulmană. Chiar domnitorii români s-au erijat în apărători ai
creştinătăţii. Aşadar, o conştiinţă a unităţii pe principiul apartenenţei la
aceeaşi religie creştin-ortodoxă a existat întotdeauna în Europa de sud-est şi
aceasta a solidarizat şi sub aspect politic popoarele în multe situaţii.
Autorul consideră însă că o astfel de solidarizare ar fi astăzi mai necesară
decât oricând în vederea salvării specificităţii europene, ca leagăn al
culturii şi civilizaţiei creştine.
Situaţia şi războiul din Kosovo au
descoperit lumii lipsa de unitate a lumii ortodoxe. Majoritatea statelor
ortodoxe au asistat nepăsătoare la distrugerea acestei provincii, parte a
inimii iugoslave, „Ţara Sfântă” a Jugoslaviei, depozitarul celor mai multe vestigii
ale credinţei şi istoriei sârbilor ortodocşi! Au fost chiar destule popoare
ortodoxe, care s-au aliat altora, tot creştine, deşi de altă nuanţă şi au
pornit război infernal pentru rezolvarea problemelor din Kosovo. Că au avut
probleme reale sau inventate de către politicieni, cercetările viitoare ale
istoricilor şl politologilor vor aduce noi clarificări. Cert este însă faptul
că de secole populaţia sârbă-ortodoxă a trăit în pace şi în bună înţelegere cu
musulmanii din Kosovo. De o situaţie asemănătoare ne amintim şi noi în
Transilvania anilor 1940, de atrocităţile de la Moisei, de la Ip şi de la
Trăsnea, deşi populaţiile română şi maghiară din localităţile respective
trăiseră şi munciseră împreună de sute de ani! Desigur, în Transilvania
lucrurile nu au avut amploarea celor din Kosovo, dar rănile au fost suficient
de adânci şi dureroase pentru a putea fi uitate. Războiul din Balcani a
descoperit o nerecunoaştere aproape totală de către occidentali a problemelor
lumii ortodoxe. În mass-media occidentală statele din Balcani erau adesea
socotite ca o lume stranie, quasi-civilizată, căreia trebuiau să i se impună
nişte valori sau nişte principii cu forţa bombardamentelor.
Ori, într-o Europă unită, lumea ortodoxă
trebuie să-şi aibă locui ei bine definit, cu problemele ei inconfundabile, cu
valorile şi specificul ei. „După ce anti-comunismul şi-a pierdut utilitatea,
măştile au început să cadă, dezvăluind adesea un anti-slavism îndrăcit,
intolerant şi uneori fanatic. Războiul din Balcani a fost dovada...”.
„Mda! Domnul Dessart are dreptate şi
lucrul acesta ar trebui să dea de gândit nu numai statelor cu populaţii
majoritar ortodoxe, ci şi statelor europene neortodoxe, dacă oferta ce o fac de
a realiza o Europă într-adevăr unită este sinceră şi realizabilă cu adevărat!
Când vorbeşte de războiul din Balcani, Domnul Dessart nu-şi ascunde o ironie
inteligentă, însă amară: „Războiul este un lucru prea important lăsat în seama
militarilor!” (p. 20). Afirmaţia îmi aminteşte de o alta asemănătoare,
privitoare la medici şi la medicină, când se punea problema clonării umane!
Rezultatul intervenţiei militare din Balcani l-am descris oarecum mai sus, dar
cităm mai departe: „Zeci de mii de morţi, distrugeri de sute de miliarde, o
poluare atmosferică ale cărei efecte nu le putem încă măsura, o diseminare
practic incontrolabilă a muniţiilor cu uraniu sărăcit, care riscă să provoace
efecte genetice dezastruoase pentru generaţiile viitoare” (p. 50). Războiul din
Jugoslavia a fost opera unor militari, ci nu decizia democratică a unor
parlamente.
Pentru a fi mai convingător în susţinerile
sale, Domnul Dessart ne duce cu gândul la vremea când Hitler a invadat
Cehoslovacia în 1940. Atunci, „europenii ar fi evitat poate grozăviile celui
de-al doilea război mondial, dacă cetăţenii săi ar fi reacţionat.” Propaganda
îi îndoctrinase într-atâta, încât au aprobat mai mult sau mai puţin făţiş actul
criminal ordonat de la Berlin. Nici de data aceasta europenii nu au fost
solidari cu sârbii, nici ortodocşii, nici cei de alte confesiuni creştine.
Orice recurgere la război este inacceptabilă pentru un creştin, fie el ortodox
sau nu, fie el implicat sau nu, fie că acest război îi loveşte pe ortodocşi sau
alte fiinţe umane. ,,Războaiele moderne au devenit crime contra umanităţii şi
vor fi astfel din ce în ce mai mult, din cauza sofisticării crescânde a
armamentului. Nu pot exista pentru un
ortodox demn de acest nume agresiuni juste sau crime juste. Aşadar, nu
pot exista războaie religioase, nici războaie sfinte!” .
Corect! Opoziţie clară, bazată pe Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adânc înfiptă în morala creştină ortodoxă. Şi
autorul continuă: „Războiul (orice război) este negarea absolută a ideii de
religie: oricum am lua-o, tot fii ai lui Dumnezeu omorâm... Astfel, ştie toată
lumea, că războiul nu a rezolvat niciodată nimic şi că după toate luptele
trebuie să ne aşezăm în jurul unei mese şi să discutăm. Asistăm atunci la
adevărate miracole, iar învinşii de ieri le transmit ideologia lor aşa-zişilor
duşmani, interesele lor fiind apărate de aşa-zişii învingători. Doar bieţii
morţi rămân morţi. Întotdeauna şi în orice vreme războiul este perfect inutil,
dar sunt desigur şi unii cărora crima le foloseşte!” (p. 51).
Cât de frumos sunt gândite problemele
majore, atunci când există un reper moral, la care să ne raportăm! Şi Domnul
Dessart ne propune unul: revenirea la cel creştin autentic. Cartea gânditorului
occidental devine la un moment dat un adevărat manifest adresat popoarelor
Europei, europenilor socotiţi ca cetăţeni ai aceleiaşi ţări: „cetăţeni
europeni, Europa este câmpul nostru de acţiune. Şi totuşi, acţiunile militare
declanşate împotriva unui popor european nu sunt singurele războaie criminale,
aşa cum agresiunile contra unui popor creştin nu sunt singurele agresiuni care
există. Înaintea referendumului, ni se promisese că, aprobând acordurile de la
Maastricht, vom pune capăt războaielor în Europa (de parcă războaiele n-ar
omorî şi aiurea) şi brusc am fost azvârliţi în război (în inima Europei şi
împotriva unui popor frate, prieten dintotdeauna, fără a fi măcar consultaţi,
ca nişte lachei, de parcă cineva ne-ar fi pus la încercare laşitatea)”.
O adevărată conştiinţă europeană, o
adevărată conştiinţă colectivă, ce suportă remuşcările faptului împlinit,
simţindu-se responsabilă, la nivel de individ, de faptele colectivităţii
întregi!
Domnul Dessart este un antirăzboinic
convins, aşa cum este şi un creştin nu doar cu numele, un om care încearcă
să-şi facă auzită vocea şi concepţiile într-o lume atât de bulversată, atât de
încrâncenată. Pentru el nu numai războaiele europene nu trebuie să mai existe,
ci orice război, indiferent unde s-ar desfăşura el pe planetă.
Europa Drepturilor Omului, Europa
libertăţilor, Leagănul civilizaţiei, Europa creştină, trebuie să se
solidarizeze, conştientizându-şi rolul pe care-l are în context universal, pentru
a nu deveni port-drapelul unor interese militaro-industriale, străine valorilor
culturale de sorginte creştină. Europa trebuie să redevină şi să rămână ea
însăşi, să-şi păstreze sufletul care o reprezintă. Iar acesta trebuie să fie
profund creştin. La realizarea acestui obiectiv, creştinii ortodocşi au un
cuvânt greu de spus. Într-adevăr, problema este dacă ei se fac auziţi, dacă
este cineva care să-i audă, să-i înţeleagă şi mai ales, să le dea ascultare!
Biserica Ortodoxă este, aşa cum spune domnul academician, „una dintre bazele
civilizaţiei creştine comune”, dar, într-o vreme în care cohorte de mercenari
ai unor aşa-zise grupări creştine ne invadează ţara şi sufletele, socotindu-ne
ca pe nişte sălbatici, care nici n-am auzit de Dumnezeu, care trebuie să fim
„creştinaţi” urgent de dumnealor, este greu de crezut că, în concertul
popoarelor va mai fi loc şi pentru vocea Bisericii Ortodoxe! Trist, dar
adevărat!
Domnul Dessart analizează situaţia
Ortodoxiei în general şi ajunge la o serie de concluzii, menite să tragă un
semnal de alarmă privind dezbinările din sânul Ortodoxiei şi să sublinieze
posibilităţile de refacere a unităţii panortodoxe. Pentru profunzimea analizei
şi maturitatea înţelegerii faptelor, ne permitem să menţionăm aceste concluzii,
fiindcă ele pot constitui un punct important de reper în discuţiile ce urmează
să fie abordate la viitorul sinod panortodox aflat în pregătire, sau chiar în
relaţiile dintre Biserica Ortodoxă Română şi celelalte Biserici Ortodoxe
surori:
- Dezbinările din ţările baltice, datorate
strădaniilor de desprindere ortodoxe de acolo de sub tutela Patriarhiei
Moscovei şi trecerea lor sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului;
-
pretenţiile Bisericii Ortodoxe a Greciei de a se numi doar ea singură
ortodoxă, negând acest drept comunităţilor creştine care aparţin de alte
patriarhii, precum cea a Macedoniei, Antiohiei sau celor egiptene creştine;
-
suspiciunile de ilegitimitate faţă de o serie de Biserici Ortodoxe din
Occident, ca cea iberică din Portugalia şi Spania, cea ortodoxă franceză, cea
ortodoxă husită, cea ortodoxă celtică etc.;
-
atitudinea de condescendenţă faţă de Bisericile Ortodoxe canonice dar
minoritare, precum cele din Polonia, Cehia, Slovacia, Albania, Finlanda;
-
polemicile interminabile cu Bisericile Ortodoxe Orientale
necalcedoniene;
- situaţia nedefinită a bisericilor din
Armenia şi Georgia;
- poziţiile divergente ale unor ierarhi
faţă de francmasonerie;
- refuzul de a recunoaşte autocefalia
Bisericii Ortodoxe din America multietnică şi desprinsă din trunchi european;
- permanenta polemică din sânul Bisericii
Ortodoxe din Moldova, care continuă să scindeze această comunicare;
- marginalizarea stiliştilor, adică a
credincioşilor de rit vechi;
- apariţia unor Biserici Ortodoxe în
Rusia, care fac să se scindeze unitatea Ortodoxiei ruse;
- concurenţa nejustificată dintre
misiunile ortodoxe din Africa şi America.
Fără îndoială, autorul ar mai avea şi
altele. Dacă s-ar trece peste aceste obstacole, Ortodoxia ar poseda „o imensă
forţă spirituală interioară şi intrinsecă” (p.52-53), care i-ar permite să
supravieţuiască în spiritul ei unitar, apostolic, sfânt şi sinodal, în
condiţiile lumii de azi şi să se facă auzită în tratativele menite să rezolve
marile probleme ale omenirii.
Domnul Dessart priveşte nu numai cu
obiectivitate, ci şi cu simpatie „specificul politic” din Belarus, dar priveşte
cu îngrijorare consecinţele incomensurabile ale catastrofei de la Cernobâl,
care au afectat pentru o lungă perioadă această ţară. Scoate în evidenţă
ideile-forţă ale unor gânditori europeni, precum Dr. Albert Schweitzer, care,
încă din 1923, a lansat premizele unei politici axată pe „respectul faţă de
viaţă” (p. 56-59). În spiritul respectului faţă de viaţă, domnul Dessart
pledează nu numai asupra drepturilor fiinţei umane la viaţă, ci şi ale
animalelor (p. 59-62), analizând în acest sens şi realităţile din multe ţări
europene, inclusiv situaţia câinilor vagabonzi din România.
Un capitol special al cărţii tratează
raportul dintre modernitate şi tradiţie. Lumea întreagă se polarizează în două
grupări masive între care prăpastia creşte tot mai mult. La un pol se situează
ţările bogate, beneficiare ale celor mai sofisticate descoperiri ale ştiinţei
şi tehnicii, iar la celălalt pol statele sărace, furnizoare de materii prime,
mână de lucru ieftină, de cele mai multe ori foarte competentă şi piaţă de
desfacere pentru toate debuşeurile statelor dezvoltate. Această diviziune se
transpune şi la nivel european. De o parte se situează vestul european, aflat
cu multe decenii înaintea estului, sub aspect economic, tehnologic şi, în
general, sub aspectul nivelului de viaţă; de cealaltă parte ţările foste
socialiste, inferioare sub aspectul dezvoltării economice.
Acestea devin dependente de cele din prima
grupă sub toate aspectele şi riscă să fie subjugate de cele dintâi. Un sistem
de piaţă sofisticat face ca să sărăcească o categorie de state tot mai mult, în
timp ce altă categorie să se îmbogăţească rapid. Produsele lumii occidentale
sunt tot mai scumpe, în timp ce ale celei răsăritene tot mai ieftine, depăşite
fizic şi moral, datorită diferenţelor mari de calitate. Situaţia aceasta face
ca să se producă o adevărată hemoragie de materie cenuşie spre polul
occidental.
Cei mai mulţi intelectuali, cercetători şi
inventatori, într-un cuvânt „crema intelighenţiei” răsăritene se îndreaptă spre
occident, contribuind, implicit, la accelerarea progresului tehnologic al
acestuia. Mass-media joacă un rol important la diferenţierile acestea dintre
est şi vest. Imperiul informaţional occidental invadează piaţa răsăriteană,
oferindu-i acesteia materiale de proastă calitate, de cele mai mute ori
tendenţioase, care contribuie în mod vizibil la degradarea morală a populaţiei,
la scăderea nivelului intelectual, la distragerea atenţiei de la problemele majore
şi grave ale societăţii. Omul răsăritean este invadat de produse subculturale,
menite să-l îndobitocească, devenind astfel o masă umană uşor de manipulat.
Infuzia masivă de elemente pseudoculturale pe piaţa răsăriteană, face să
submineze valorile tradiţionale din ţările foste socialiste, pe care comunismul
încă nu a reuşit să le distrugă. Europa Occidentală a furnizat, în special
începând din secolul al XIX-lea, atât Europei Răsăritene dar şi unor ţări
îndepărtate din Orientul Îndepărtat tehnologie sofisticată şi soluţii tehnice
pentru tot felul de domenii, acestea ajutând la progresul unor ţări precum
Japonia, Thailanda şi multe altele. Acest proces de influenţare a fost
îndelungat şi a fost receptat treptat de populaţiile din zonele şi ţările
respective. În prezent, atenţia se îndreaptă spre Europa Răsăriteană, iar
influenţa este rapidă, agresivă, bulversând mentalităţi, realităţi materiale şi
spirituale. Aceasta face să pară o reacţie adversă de respingere din partea
populaţiilor receptoare. Noul este receptat lent, în paralel cu menţinerea
valorilor tradiţionale, indiferent de domeniul de competiţie. Tradiţionalismul
recunoscut al statelor răsăritene face ca noul să pătrundă, viteza de
dezvoltare economică şi socială să fie vizibil frânată, iar diferenţa dintre
cei doi poli, în loc să se micşoreze până la dispariţie, se adânceşte şi se
măreşte tot mai mult. Exemple practice sunt destul de frecvente în cartea
analizată.
Aşa, bunăoară, un ţăran român, care face
agricultură pentru subzistenţă, sărac lipit pământului, nu va avea curajul să
contracteze împrumuturi masive pentru a-şi achiziţiona tehnologie de vârf, nu
va avea acces la formele de pregătire profesională în domeniul agricol sau al
serviciilor şi va prefera să practice aceleaşi ocupaţii multimilenare cu
aceleaşi mijloace tradiţionale de producţie. Aici un rol foarte important
trebuie să revină statului, întregii societăţi, Europei Unite, care să găsească
o limbă comună cu ţăranul tradiţional, fără să-l bruscheze, fără să-l târască
spre o ţintă străină, improprie mentalităţii sale tradiţionale. Ţăranul
tradiţional trebuie convins, nu forţat pentru a deveni, din partizan al
tradiţiei, adept şi frecvent susţinător al noului, al progresului tehnologic.
Reţinerea, prudenţa „analfabetului” în faţa noului, inovaţiei, trebuie
înţeleasă ca o formă străveche de înţelepciune ancestrală, care a ajutat aceste
populaţii să supravieţuiască în istorie, în ciuda vitregiilor prin care au
trecut de-a lungul mileniilor. Ţăranul român, - şi nu numai el -, este capabil
să recepteze noul, dacă se convinge de superioritatea acestuia. Dovadă
incontestabilă o constituie răspândirea radio-ului, televiziunii şi a altor
mijloace de informare mass-media până în cele mai îndepărtate cătune din munţi.
Dacă la început a existat reţinere, atitudine de respingere, azi răsună satele
de cântece emise de aceste mijloace transmise ultramodern. S-au găsit şi bani
şi timp şi disponibilitate pentru ele, dar aceasta nu s-a făcut peste noapte,
ci de-a lungul mai multor decenii. Ţăranul român a trăit într-un univers rural
bazat pe cutume milenare, care priveau toate aspectele vieţii, într-un mediu
cultural şi ideologic specific. Nu trebuie considerată cultura populară
inferioară celei occidentale, academice, fiindcă „ceea ce este considerat ca fiind
ştiinţific într-o epocă, poate deveni o superstiţie, în urma unei simple
descoperiri şi viceversa” (p.69).
Între culturi trebuie să se înfiripeze un
permanent dialog bazat pe respect mutual, pe toleranţă, înţelegere şi
cooperare, care să conserve specificităţile fiecăreia. În faţa tehnologismului
occidental, „Europa răsăriteană aduce o adevărată comoară de experienţe
culturale, unice în felul lor. Pe de o parte, aceste experienţe şi produsele
lor minunate acoperă mai multe secole şi sunt de o diversitate şi bogăţie de
teme şi forme pe care vestul înclinat spre uniformizare culturală le poate cu
greu egala. Pe de altă parte, ele sunt rodul unui spirit creativ în filozofie
şi artă, inspirate spontan şi direct de natură” (p. 70).
Un efort comun, care ar facilita tuturor
accesul la ceea ce au mai bun experienţele culturale ale partenerilor, ar face
poate să răsară noi forme de creativitate, ca fruct al dezvoltării. Prin acest
proces, dialogul ar da poate atunci naştere unor norme şi valori cu
aplicativitate universală liber consimţite şi înţelese (p. 70). Cosmopolitismul
multor cetăţeni din Europa Răsăriteană, dorinţa lor de a imita tot ceea ce vine
din Occident, constituie un pericol cu bătaie lunga. Aceştia „vor să-şi vândă
sufletul pentru ceva „devize”. Ei ar face bine să se gândească la inconştienţa
gestului lor, pentru a nu fi groparii propriei lor istorii” (p. 71).
Un pericol cu consecinţe nebănuite încă îl
constituie faptul că Parlamentul European nu doreşte să se menţioneze în
viitoarea Constituţie Europeana specificul creştin al culturii şi
mentalităţilor europene. Această tentativă de de-spiritualizare, de
desacralizare a continentului este un adevărat atentat la însăşi identitatea
lui. Enver Hodja nu a putut să dezrădăcineze cu forţa sentimentul religios din
sufletul albanezilor, în ciuda tuturor manevrelor oficiale. Este lăudabil azi
să se respecte minorităţile şi toate valorile lor, dar aceasta nu trebuie să
includă terfelirea celor mai de seamă valori ale majorităţii populaţiei. Ori,
creştinismul este numitorul comun al acestor populaţii şi popoare care trăiesc
de la Atlantic la Vladivostok. Creştinismul şi-a pus profund amprentele asupra
spiritualităţii europene timp de două milenii şi europenii nu au dreptul, în
faţa generaţiilor trecute şi viitoare, să distrugă această comoară spirituală,
în ciuda tuturor greşelilor şi abuzurilor care i se impută creştinismului în
anumite momente din istoria sa bimilenară.
Europa ce se clădeşte acum ca stat federal
nu trebuie să-şi impună să realizeze o singură limbă, o singură religie, o
singură formă de cultură. Ar fi o mare greşeală şi o mare pierdere. Frumuseţea
Europei viitoare constă tocmai în cultivarea diferitelor forme ale culturilor
populare şi naţionale. Cultura Europei viitoare trebuie să fie o adevărată
simfonie de culturi naţionale. „Fără rădăcini nu există creştere, nici
vecinătate, nici altoi” (p. 72). O cultura omogenă, care să excludă
diversitatea, ar însemna o adevărată sinucidere a spiritualităţii europene.
Folclorul trebuie să fie respectat şi cultivat cu toate eforturile, fiindcă
prin el naţiunile se regăsesc, se exprimă şi se dezvoltă spiritual.
Integrarea europeană nu trebuie să
însemne, de asemenea, nici înăbuşirea limbilor naţionale, indiferent cât de
larg ar fi teritoriul utilizării lor. Folosirea unei singure limbi ca mijloc
unic de relaţie între cetăţeni ar duce la pierderea unor valori spirituale
incomesurabile şi ireparabile. Clădirea Europei viitoare trebuie să se bazeze
doar pe dorinţa de a trăi împreună a statelor componente, o entitate formată
din mai multe entităţi, o unitate în diversitate. „Supravieţuirea culturilor şi
tradiţiilor populare este singura şansă de supravieţuire a Europei noastre
comune” (p.73). Etnosul, familia şi persoana sunt mai mult decât creaţii
omeneşti; ele au o părticica de har, de dumnezeire în ele, au o menire, de
care, la judecata de apoi, vor da seama popoarelor.
O zestre de valoare imensă a Europei şi a
lumii de azi este cibernetica, al cărei creator este un român mehedinţean,
Ştefan Odobleja, căruia Domnul Dessart îi cunoaşte dosarul şi drama vieţii.
Cibernetica stă la baza tuturor creaţiilor din domeniul informaticii, la baza
legăturilor rapide dintre oameni şi popoare. Iată că, prin Odobleja, intrăm
încă o dată în circuitul valorilor de vârf ale culturii universale.
Un domeniu în care va trebui să se
intervină masiv va fi acela al dreptului european, mai bine zis, raportarea
normelor etico/juridice din noul cod legislativ la un sistem axiologic, la un
summum de valori juridice tradiţionale, acceptate în unanimitate de mase mari
de oameni. La alcătuirea viitorului cod de legi european, Domnul Dessart
propune a se avea în vedere câteva principii de maximă importanţă:
- legislaţia europeana să tindă a adapta
societatea, lumea la individ, la necesităţile lui vitale;
- principii de ordin umanist să
călăuzească pe legiuitor;
- oamenii implicaţi în procesele de muncă;
- accesul la învăţătură;
- promovarea unor practici ecologice
eficiente, menite să asigure individului în special şi societăţii în general un
mediu ambiant sănătos;
- o organizare de tip federativ între
state, astfel ca relaţiile dintre ele să fie bazate pe egalitate, respect
reciproc;
- limitarea armamentului în general şi
suprimarea unor arme cu grad ridicat de periculozitate;
- instituirea unei instanţe de pace
internaţionale, care să reglementeze conflictele dintre state, evitându-se
astfel recurgerea la forţa şi „argumentele” armate;
- refuzul unilateralismului;
- instituirea unei instanţe
internaţionale, care să reglementeze chestiuni de drept internaţional privind
spaţiul, marea, etica medicală etc., fără a lăsa doar o singură ţară să decidă
în această privinţă.
Acestea şi altele sunt propunerile
Domnului Dessart. Ele sunt gândite cu obiectivitate şi cu grijă pentru ziua de
mâine, dar câţi sunt dispuşi să le ia în seamă?!
Domnul Dessart propune un lucru
interesant: să nu se mai socotească progresul tehnologic ca etalon al
progresului societăţii, ci să se instituie alte criterii axiologice pentru
determinarea gradului de progres propriu-zis, cum ar fi cele de ordin etic,
umanist, socio-cultural. Cuceririle spaţiale, manipulările genetice să nu mai
fie apanajul unei elite restrânse a societăţii, ci în astfel de probleme majore
să hotărască întreaga societate şi tot ea să controleze aceste manifestări
Construirea viitorului să se bazeze pe
speranţă de viaţă, de bine şi de fericire, ci nu pe violenţă, exploatarea
individului şi popoarelor, pe foamete şi analfabetism. Viaţa individului este
efemeră, tocmai de aceea individul se lasă asimilat de societate şi-şi
prelungeşte existenţa prin existenţa societăţii. De aici rezultă interesul
vital al individului pentru crearea unui viitor fericit şi stabil pentru
societatea din care face parte. Crearea viitorului este o responsabilitate a
fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă. Lupta pentru pace şi pentru evitarea
catastrofelor şi a autodistrugerii trebuie să constituie crezul omului din
toate timpurile şi din toate locurile de azi înainte. Creaţia tehnologică
trebuie să fie subordonată unor principii etico-juridico-politice. Conformismul
este socotit de autor o formă de demisie, de evadare din realitate, o formă de
dezinteres şi de laşitate. „Uniformizarea nocivă a imperiului mediatic mondial
este un exemplu al voinţei de a dezintegra spiritualităţi, civilizaţii
multiseculare, naţiuni istorice şi chiar simpla voinţă umană liberă” (p. 81).
Terorismul mediatic al statelor puternice face să se promoveze produse,
ideologii politice, aberaţii de ordin moral, pseudo-religii de substituţie,
metisajul cultural (promovarea culturii unei ţări în detrimentul altor culturi,
care, cu timpul, în astfel de codiţii neprielnice, dispar) etc.
Ţările est-europene şi cele din spaţiul
ex-sovietic înţeleg eronat libertatea şi democraţia. Acestea s-ar reduce la
libertatea modei, apariţia unor marginalizaţi sociali şi sexuali, apariţia unor
publicaţii pornografice, folosirea drogurilor, diverselor forme de sub-cultură,
hard-rock şi altele de genul acesta. O astfel de înţelegere este puerilă şi se
bazează pe lipsa unei educaţii civice şi religioase corespunzătoare. Este
dureros când jertfa unor oameni aduce urmaşilor doar coca-cola, ci nu demnitate
naţională şi umană!
Domnul Dessart scoate în evidenţă lipsa de
obiectivitate a presei occidentale în momente cruciale pentru unele state mici
din spaţiul est european. Pe vremea când în Moldova erau manifestaţii eroice
pentru afirmarea limbii şi culturii române, presa occidentală prezenta nişte
banalităţi. O atitudine fermă şi fără echivoc ia Domnul Dessart faţă de
tendinţele revizioniste ale unor state precum Ungaria, care „sub toate
regimurile care s-au succedat a reînviat, în mod regulat în scopuri
pan-maghiare împotriva României” (p. 85).
Autorul nu acordă o importanţă deosebită
frontierelor de stat naţionale, care împart Europa; acestea sunt recente,
bazate pe jocul puterilor şi speculaţiilor diplomaţilor. Aceste frontiere
trebuie să se topească în momentul înglobării statelor respective în marele
stat european.
Domnul Dessart nu uită nici un moment de
problemele româneşti, pe care le cunoaşte suficient de bine şi militează pentru
soluţionarea lor. Vede cu îngrijorare cum lumea ştiinţifică şi culturală
românească nu este ajutată să se integreze în circuitul universal de valori,
fiind ameninţată cu marginalizarea. Opinia mondială tinde să nu recunoască ori
să treacă sub tăcere meritele incontestabile ale românilor la cultura şi
civilizaţia mondială, la progresul unor domenii precum medicina, cibernetica,
literatura, istoria, artele plastice, ştiinţele naturale şi ecologice,
pedagogia etc.
Solidaritatea şi simpatia faţă de români
de după Revoluţie a fost de scurtă durată şi ea a fost înlocuită repede cu
convingerea că e vorba de un popor minor, nesemnificativ valoric. Autorul spune
fără echivoc: „Eu cred că oricine are lecţii de dat poporului român, care în
ciuda întâmplărilor unei foarte sumbre epoci, a reuşit să-şi salveze
potenţialul său cultural şi ştiinţific naţional şi care, în plus, şi-a păstrat
speranţa în zile mai bune. Această speranţă a susţinut poporul român şi a
permis declanşarea procesului mântuirii naţionale” (p. 86).
În spirit democratic, poporul român
trebuie lăsat să-şi creeze propriul său model de dezvoltare, adaptat
condiţiilor specifice naturale şi spirituale, conform propriei inspiraţii şi
propriei voinţe. Să nu mai fie considerat retardat sau incapabil de a recepta
progresul, ci să fie tratat cu tot respectul cuvenit, pe picior de egalitate.
Autorul abordează problema foarte
vehiculată în ultima vreme şi în anumite medii de la noi: aceea a federalizării
României. Analizează diferite modele, cele din Elveţia, Spania, Jugoslavia etc.
şi ajunge la concluzia că istoria acestor state este diferită de istoria
românească: „un cetăţean român, oricare ar fi originile lui culturale, etnice
şi religioase, este pretutindeni la el acasă, în România! Dacă începem să
considerăm că România nu este decât însumarea unor mici părţi cusute una de
alta, unde cetăţeanul dintr-o regiune este străin în altă regiune, acesta este
începutul sfârşitului!” (p. 87). Şi analiza se încheie cu o concluzie fără
echivoc: „Federalismul pe baze teritoriale? Un singur răspuns: „niciodată!” (p.
87).
Un capitol special este dedicat alegerilor
din România, procentelor reprezentativităţii în parlament şi guvern. „Oamenii
trebuie să înveţe a gândi prin ei înşişi şi să găsească între ei, românii,
soluţii româneşti la probleme româneşti. Ajutorul şi solidaritatea străinilor
sunt un lucru bun, dar amestecul este altceva!” Atenţia se îndreaptă şi spre
valurile de „refugiaţi politici români”. E vorba de acei emigranţi, care se
declară în Occident persecutaţi politici şi cer azil politic acolo. Realitatea
infirmă asemenea afirmaţii. Ele sunt adevărate escrocherii atât faţă de statele
occidentale gazde, cât şi faţă de România. Analiza se încheie cu o afirmaţie cu
valoare de axiomă: „După revoluţia naţională trebuie să urmeze deşteptarea
României, pentru a evita orice confiscare a continuităţii naţionale, indiferent
de origine şi definiţie” (p.92).
Un panegiric dedicat sculptorului Andrei
Ostap din Republica Moldova încheie lucrarea Domnului academician Francis
Dessart. O scurtă bibliografie necesară ni-l face mai cunoscut şi mai apropiat
pe autor. Sunt grupate apoi o serie de referinţe la personalitatea şi opera
domnului Dessart semnate de personalităţi din diferite ţări.
Cartea se încheie cu postfaţa domnului Dr.
Arthur Silvestri, în care se face atât prezentarea autorului, cât şi a cărţii
şi filozofiei lui. Citind-o, admiraţia faţă de domnul Dessart creşte simţitor,
fiindcă înţelegi încă o dată (deşi lectura cărţii confirmase aceasta cu
prisosinţă), că te afli în faţa unei personalităţi de elită a intelectualităţii
europene, în faţa unui adevărat patriot european, care analizează realităţile
actuale pentru a extrage învăţătură de viitor, un om de bine, care evită să se
situeze de partea celui mai tare, ci preferă partea celui care are dreptate, un
om care visează la Europa de mâine ca o „ţară” de sine stătătoare, în care
diversitatea să-i dea culoare şi unitate, o Europă sigură pe destinele ei, ci
nu cobai de experienţe pentru puteri transatlantice. Domnul Dessart se înscrie
în rândul prietenilor adevăraţi ai României şi ai poporului român, un prieten
care devine adevărat avocat al cauzei româneşti, atunci când necesităţile o
impun.
Reconquista este o carte care face cinste
autorului, editorului şi intelectualităţii europene[1].
--------------------------------------------
[1] „Datina”, Tr. Severin, an XVI (2005),
3875 (23 mart.), p. 6; 3877 (25 mart.), p. 3;
3878 (26-27 mart.), p. 3; 3879
(29 mart.), p. 3; 3880 (30 mart.), p. 3;
3881 (31 mart.), p. 3; 3882 (1 apr.), p. 5; 3883 (2-3 apr.), p. 5; 3884 (5 apr.), p. 5; 3885 (6 apr.), p.
5; 3886 (7 apr.), p. 3; 3887 (8 apr.),
p. 3; 3888 (9-10 apr.), p. 5; 3890 (13
apr.), p. 5; 3891 (14 apr.), p. 5; 3892
(15 apr.), p. 5; 3893(16-17 apr.), p. 5.;
în ,,Toptal's Daily News”,
Sinaia, 2012, 14 ian., ediție on-line(http://www.totpal.ro); Al.
Stănciulescu-Bârda, Filosofia lui Francis Dessart, București, Editura
Intermundus, 2005; republicată în ediție on-line (http.bibliotecaonline. files.
worldpress.com);
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu