Un
argument-protest la retragerea mea definitivă din Literatura Română
Christian
W. Schenk
24
Iulie 2022
„Ultimul
testament”: Carte cu care nu-mi fac prieteni
În cultură teoria încălcării așteptărilor
(Expectation Violation) tratează așteptările neîmplinite, adică în primul rând
încălcate. În mod normal, oferim altor oameni, societății o marjă pentru
îndeplinirea așteptărilor, dar de îndată ce acțiunea lor trece de limita acelei
marje, trecem într-un „mod de evaluare”!
Cultura joacă un rol important atât în
reacție, cât și în interpretare. Valorile sunt (de asemenea) exprimate în
situații de comunicare atâta timp cât acestea sunt existente. Atunci când
comunicăm, trebuie să fim mereu atenți dacă comportamentul celorlalți se află
pe un plan cultural sau este ambiguu. Dacă înțelegem mai bine așteptările de
respect din partea tuturor celor implicați în comunicare, putem evita
eventualele neînțelegeri, putem elimina potențiale conflicte și putem optimiza
comunicarea, dar... aici intervine marea problemă în privința celor care stau
la partea lungă a pârghiei și a celor la partea scurtă.
Corupția politică și culturală este în
general recunoscută ca fiind o catastrofă pentru întreaga societate. Este ușor
de trecut cu vederea faptul că există lacune și uriașe slăbiciuni în lupta
împotriva ei, ceea ce face ca aceasta să se răspândească în toate domeniile;
domeniile care sunt deosebit de susceptibile la corupție nu sunt doar
municipalitățile ci politica, economia și implicit cultura fără de care o țară
nu se poate impune în corul lumii rămânând la mâna unor barbari doar cu
interese strict personale.
Există motive sistematice pentru aceasta:
controlul public este extrem de slab când vine vorba de combaterea corupției,
politicienii iau singuri propriile decizii fără niciun interes pentru progresul
comunității. În cultură, cel corect este adesea cel prost și în mod automat
marginalizat. La aceasta se adaugă economisirea progresivă a statului, a
administrației, a instituțiilor culturale inclusiv tendința de nesponsorizare.
Acest lucru amenință să demonteze inhibițiile tradiționale împotriva corupției.
Asupra acestei manifestări „coruptogene” societatea, când nu are influență, se
destramă ajungând de la grupuri și grupulețe, la individualizări până la
dezinteresul fatal-egoist! Țara stagnează, se închide într-o carapace nefastă
de indiferență în sânul căreia se nasc nuclee pseudo-naționale. Sub această
carapace se ascund cei care mânuiesc corzile marionetelor de pe scena
națională.
În sfârșit, așa-numita corupție endemică
reprezintă o corupție specifică, limitată la o anumită zonă (în cultură un fel
de „corupție internă”). Ceea ce este deosebit este că beneficiarul provine din
sfera publică și nu din sectorul privat sau din societate, iar comportamentul
corupt este în mod regulat deschis, dar sub pretexte false sau la comandă.
În țara limbii a cărei cultură o promovez
de 50 de ani, corupția culturală a fost ridicată la rang de absolută dominare,
cei implicați fiind strânși într-un nucleu aproape despotic unde talentul și
munca cinstită nu mai au loc; unde se finanțează, se „subvenționează” se
premiază, se dau funcții (nici nepotismele nefiindu-le străine) între ei. Ce e
mai trist este faptul că acest nucleu, acest „mic imperiu” este condus în cea
mai mare parte de nulități, cu câteva excepții desigur! Majoritatea valorilor
literare existente sunt nevoite ași publica creațiile pe cont propriu la multe
edituri dubioase, ivite ca ciupercile după ploaie, la fiecare a doua scară de
bloc, fără difuzare sau altă formă de popularizare. Intrarea lor în Uniunea
Scriitorilor din România (U.S.R.) este, desigur, dependentă de simpatii,
antipatii relații sau pur și simplu de noroc. Președinții filialelor merg cu
dosarele în mână la „centrală” unde prima filieră pe care trebuie să o treacă
este cea a conducătorului suprem, abia pe urmă comisia sau „Comitetul director”
aprobă sau respinge resturile rămase. Cu toate acestea, în afara cotizațiilor anuale,
membrul normal U.S.R. nu are nici un avantaj, eventual doar că poate scrie în
curriculum vitae că este membru al acestei Uniuni sau mai este „invitat” pe
ici, pe colo...
În ceea ce privește promovarea literaturii
române în limbi de circulație europeană cel puțin, ea nu există pe lista
Uniunii Scriitorilor, în schimb sunt subvenționate, premiate (pe de o parte cel
puțin) traducerile altor literaturi în limba română, fapt absolut controlabil,
cel puțin până în anul 2022 după care cum o vrea Bunul Dumnezeu! Poate
generațiile viitoare vor redresa ceea ce am lăsat noi să se deterioreze, cel
puțin în ultimii 50-30 de ani!
Oare unde este și ce face guvernul cu
ministerul ei al culturii, unde sunt instituțiile aferente? Filialele, cu toate
că au cotizanți, în majoritatea cazurilor sunt dependente de subvențiile
consiliilor municipale sau județene, de bunăvoința unor firme sau instituții
bancare și așa adună strop cu strop bani pentru o manifestare literară!
Interesele personale jugulează promovarea
literaturii autohtone uitând chiar și de marii clasici pe care România a dat-o
în ultimele secole.
Editura Dionysos înființată de mine în
urmă cu 36 de ani a promovat în țările de limbă germană peste 380 de autori cu
antologii și cărți de autor, absolut pe cont propriu, fără ajutor financiar și
fără a cere autorilor finanțarea cărților lor, nici pentru traducere, nici
pentru tipar, nici pentru difuzare. În acești 36 de ani am scos peste 150 de
titluri, toate difuzate și fiecare scriitor primind ca drept de autor mai multe
exemplare!
Bătaia de joc față de creatori, față de
creațiile lor, față de lipsa de interes pentru promovarea culturii române în
spații largi culturale, m-a determinat ca acest an 2022 să fie anul meu crucial
în care, cu acest Ultim testament (50 de ani de poezie), să mă despart
definitiv și irevocabil de literatura română precum au făcut-o, din
păcate, mulți înaintea mea!
Și de ce mai public totuși această carte
de 340 de pagini? Așa, doar ca să fie și eventual să pot fi atacat pentru
vederile mele politico-culturale din România, dacă mai există cine să mă
critice!
Christian W. Schenk,
Boppard pe Rin
Anno Domini 2022
Din articolele și eseurile
criticilor-critici
Vine o zi, mai devreme sau mai târziu, în
care orice scriitor se oprește din drum la un moment dat și, îngândurat,
privește înapoi pentru a se întreba fie și nu mai o clipă: tot ce am creat până
acum a avut un rost? Este momentul înfricoșător al creatorului, care, pornind
pe drumul creației, pleacă într-o aventură din care se întoarce uneori
învingător, alte ori învins, dar totdeauna rănit.
Această carte reprezintă momentul poetului
Christian W. Schenk, ora lui de odihnă și de întrebări tulburătoare, de privire
înapoi spre ce și cum a fost pentru a scruta trecutul propriei creații și a
trage o concluzie definitivă. Vocația poetică izbucnește de cele mai multe ori
în anii adolescenței. Visătorii se recunosc din copilărie. Christian W. Schenk
a început să scrie încă din copilărie, sub atenta îndrumare a doi mentori
deosebiți și anume Vasile Copilu Cheatră și Tudor Arghezi. Cu timpul, versurile
din tinerețe s-au oprit ajuns astăzi, evident, la maturitate deplină, în
poezie, traducere și eseu.
Dan Tărchilă (1923-2022)
Christian Wilhelm Schenk este un poet
bilingv. El scrie si publică versuri deopotrivă în germană si română.
Facultatea aceasta a sa frapează în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât nu
este dictată de circumstanțe exterioare. Nici interesul nu-și spune în cazul de
față cuvântul, fiindcă Christian W. Schenk este medic și practică poezia pentru
"simpla sa plăcere", dar în mod deosebit dintr-o "necesitate
vitală" cum reținem dintr-un interviu. Bilingvismul în literatură și mai
ales printre poeți e foarte rar. Se întâmplă, desigur, ca unii dintre ei să
frecventeze și o altă limbă decât cea maternă (Rimbaud, elev compunând
hexametrii latini fără cusur, Rilke încercând să iște pe coardele lirei sale
sonuri franceze, Celan încredințând hârtiei câteva producții lirice românești.
Excepțiile citabile pot fi numărate pe degetele de la o singură mână, iar acum
mai putem cita spre fericire încă unul.
Tristan Tzara, Beckett, Fontane, Brodsky,
Voronca. Chiar dacă s-ar mai putea da și alte exemple, în favoarea rezistentei
lirice la asemenea adaptări pledează întreaga istorie a literaturii. Și ca să
nu păstrăm nici o îndoială asupra posibilității de a trăii concomitent într-o
pluralitate idiomatică, Steiner precizează: "Simt primele mele trei limbi
ca fiind centri perfecți echivalenți ai propriei mele ființe. Le vorbesc și le
scriu cu o ușurință insesizabilă [...]. Visez cu aceeași consistentă verbală si
stimulare lingvistico-simbolică în toate trei limbile". Mărturisirea
directă a unei existente disputate de mai multe câmpuri verbale o găsim în
poezia Destinul meu a fost cuvântul "Iar eu unealta jucăriei, rupt în trei
limbi..." spune despre sine Christian W. Schenk. Cu un vers înainte
menționa Babilonul; el e, se știe, locul turnului Babel, unde Dumnezeu a
încurcat graiurile oamenilor, fiindcă au vrut, în trufia lor, să ridice o
clădire până la cer, și aceasta a fost „jucăria" de care vorbește poetul.
Autorul a scris extrem de mult, volumul adună doar o foarte mică parte din
debitul său liric, cât a socotit el să vadă lumina tiparului. Avem de a face cu
un elegiac de fibră pură în aproape fiecare temă atinsă, amorul, relațiile cu
semenii, elanurile amicale descurajate, peisajul citadin regretat.
Ovid S. Crohmălniceanu (1921-2000)
Încep cu cel mai recent document și anume
răspunsul dat de poetul C. W. Schenk la o
anchetă inițiată de mine în Caiete Critice, revistă de critică, teorie
și informație literară, editată la București de Uniunea Scriitorilor din
România. Revista citată a pregătit un număr special (în fapt, un număr dublu,
1-2 1993) cu tema: Exil și literatură. A adresat, cu acest prilej, un număr de
întrebări îndeosebi scriitorilor din diaspora, pornind de la o observație mai
veche a lui Cioran (eseul Avannjes de l`exil, în volumul Le Tantation
d`exister, Gallimard, 1956) despre psihologia exilatului. A vizitat ani de zile
pe când era un copilaș și începuse „să facă" versuri, Mărțișorul – locul
în care trăia Tudor Arghezi, primul său mentor. A doua lui iubire spirituală
este poetul Vasile Copilu-Cheatră. Frecventează, la Brașov, cenaclul
"Astra" și acolo mai mult tace decât vorbește. Traduce din poezia
germană, începe să publice cu inițialele C. S. (W. este eliminat la sugestia
redactorilor, pentru a nu-și dezvălui adevărata identitate), situație care nu
convine adolescentului. El vrea să fie la fel cu toți ceilalți. Christian W.
Schenk urmează alt traseu decât mulți dintre compatrioții săi: ajuns în patria
mitică (Germania, patria străbunilor) nu vrea să se despartă de patria
originară (România), folosind limba ei ca principală limbă culturală...
Acestea sunt elementele de bază ale
educației sale personale. O opțiune care se poate psihanaliza. Cert este că de
pe urma acestei situații iese un mare scriitor... Ei, judecând faptele în
concretețea lor deplină, putem încheia: Christian W. Schenk, optând pentru
limba română, a optat pentru limba ca instrument al înființării sale. O alege
ca limbă de creație (nu în exclusivitate, dar cu preponderență), considerând că
româna poate exprima mai bine identitatea lui extrem de complexă,
traumatismele, „schizofrenia“ lui de minoritar într-o comunitate spirituală
devenită, prin forța lucrurilor, loc de întâlnire a mai multor limbi și a mai
multor culturi.
Comentatorii lui i-au găsit modele
filozofice și literare, de la Heidegger (prin cele trei concepte: de frică, de
ființă și de nimic) până la Nichita Stănescu (reflexii despre sinele aflat, ca
Dumnezeu, pretutindeni și nicăieri precis, jocurile verbale etc.). Prestigiul
poeziei înalte (pure, tinzând spre absolut, poezie ermetizantă etc.) coboară,
postmodernismul redescoperă realul, epicul, evenimentul și tinde să facă o
poezie a textexistenței (text + existentă). Dacă înțelegem astfel criza liricii
moderne, atunci poetul C. W. Schenk are deplină dreptate!
Eugen Simion (n. 1933)
În trecutul literaturilor europene,
bilingvismul e o raritate. Rari de tot sunt, mai ales poeții (și scriitorii în
genere) care s-au exprimat în două sau mai multe limbi simultan. Nume, la
începutul anilor 90, relativ nou și încă de cam restrânsă circulație (ignorat
[!]), (intre timp impus puternic și în literatura noastră), de autorul celui de
al doilea volum din Scurtă istorie a literaturii române, apărut în 1995), cât
și de Dicționarul General al Literaturii Romane. Vol. V (P-R) al Academiei
Române, Christian W. Schenk e un poet, eseist și traducător excelent de origine
ardeleană, domiciliat în Germania. A tălmăcit din română în germană și invers
peste 380 de autori, transpunerile din mulți poeți români clasici și
contemporani fiind reunite în peste 150 volume. A întocmit, o selecție de
poezie română contemporană, prima de acest fel de după 1989, Streiflicht
(Lumină piezișă), însumând 81 de autori în ediție bilingvă și Pieta după ce, cu
mult înainte, în 1969, realizase una de poezie germană în traducere română,
Cele mai frumoase balade germane, de la Hans Sachs la Richard Huch (C.R. 1971)
sub îngrijirea lui Marin Preda. nu e de mirare că volumul de debut în limba
noastră a stârnit în lumea literară un interes ieșit din comun, pe care
următoarele culegeri de poeme au continuat să-l amplifice și intensifice. Celor
multe cărți (la care se adaugă consistenta analiză literară Christian W. Schenk
- O prezentă în literatura română (1993), ce comasează citatele primelor volume
precedate de două studii despre autor) li s-au consacrat peste o sută optzeci
de recenzii, tipărite sau radiodifuzate și televizate, și ele sunt analizate
amplu în cel puțin șase studii de proporții, unele editate separat, aparținând
(în ordine cronologică) lui Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Gheorghe
Bulgăr, Emil Manu, Vasile Copilu-Cheatră, Marin Mincu, Dumitru Micu, Stefan
Borbély. Legăturile directe avute cu Tudor Arghezi sau transilvăneanul Vasile
Copilu Cheatră au avut un efect prolific. Ori de ce sursă, figurația poemelor
lui Christian W. Schenk rămâne sumară; finalitatea ei nu-i niciodată
plasticizarea, vizualizarea, ci individualizarea emoției, transmiterea
pulsațiilor subiectivității. Accentuate contururi obiective dobândește imaginea
atunci când poetul, evocând momente de o intensitate emotivă deosebită,
schițează o siluetă sau potențează detalii ale unei scene. În covârșitoarea
majoritate, piesele poetice sunt secvențe ale unui vast solilocviu confidențial
impresionant. Sobru confidențial, tot mai sobru. O replică splendidă la spectacolul
degradării tuturor valorilor e strigătul, faimosul Schrei (Strigăt)
expresionist: Urlați, oameni, urlați!/ Poeții nu-s născuți cu cizme;/ își fac
opinci/ din strigătele voastre. (Qui tacet)! Întocmai ca jeluitorul din Lancrăm
la curțile dorului, identifică orizontul spațial al vetrei în însuși nucleul
generativ al personalității sale. Versurile scrise în românește aduc ecouri din
Bacovia, Arghezi, Blaga (mai ales), chiar din Minulescu, și, prin procedările
eretizante amintesc de Barbu, nu fără a fi debitoare și
"șaizeciștilor", în special Nichita Stănescu. Elegia cuvintelor mute
din Răstignirea... e o directă replică la prima din cele 11 elegii! Începută în
climatul spiritului românesc, formația lui Schenk s-a desăvârșit în afara oricărui
mediu literar, într-o chinuită, dar studioasă și laborioasă solitudine, la
adăpost de vânturile curentelor și modelor literare.
Dumitru Micu (1928-2018)
Christian W. Schenk aparține filonului
poetic bilingv de descendență germană, manifestat in extremis în poezia
românească. Acest filon inedit a fost inaugurat de textele românești ale lui
Paul Celan. Mi se pare semnificativ faptul că formația „mioritică“ a acestor
poeți i-a marcat atât de profund încât au recurs la instrumentul lingvistic de
formație pentru a-și exprima vocația poetică. Descrierea „osaturii” poemului nu
se omologhează însă, în primul rând, ca stare lirică ci, ca la funebrul
Bacovia, se reține, mai ales, ca un suspans ontologic ce intensifică anxietatea
subiectului. Poetul retrăiește stările bacoviene în mod curent, fără complexul
repetării, recuperate tocmai pentru haloul negativ indus în ontologizarea
realului. Poetul adoptă un ton eliptic, părând să comunice adevăruri ocultate,
rămase impregnate ereditar în dâra orfică a limbajului. Cuvintele nu descoperă
sensul, ci-l obscurizează, astfel că orice comentariu critic devine o variantă
posibilă a unei lecturi intertextuale deschise. Poezia lui Christian W. Schenk
a provocat la act critica noastră (prin majoritatea celor mai reprezentanți de
seamă precum Ovid. S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Ștefan Borbely, Dumitru
Micu, Marin Mincu, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Cistelecan, Emil Manu etc.), ceea
ce constituie un argument peremptoriu pentru a susține autenticitatea acestuia.
Sunt convins că poetul trebuie integrat,
așa cum merită, în spațiul poeziei românești postbelice. Cu această abordare,
ne grăbim s-o facem noi înșine, deși cu o întârziere impardonabilă!
Marin Mincu (1944-2009)
După revoluția din decembrie 1989, în
paginile câtorva reviste literare din România a început să apară un nume despre
care se știuse destul de puțin înainte. Christian W. Schenk nu făcuse parte din
prima linie a poeziei germane de la noi, împuținată prin plecarea peste graniță
a mai tuturor reprezentanților săi. Există aici un subtil paradox, echivalent
cu un fel de translație freatică realizată prin afinitate: german fiind de
origine, optând pentru Germania Occidentală ca patrie de maturitate și de împlinire
pragmatică, Schenk a evoluat poetic pe linia internă a poeziei românești, și nu
pe aceea a liricii germane din România, subminând astfel o solidaritate
lingvistică și etnică firească printr-o identitate spirituală însușită prin
afinitate. Nu întâmplător, tocmai datorită acestei situații, în România
literară postrevoluționară, Schenk a fost resimțit în principal ca un adevărat
miracol lingvistic.
Nădăjduiesc însă că acest
"singular" caz Schenk va putea contribui în timp - cătinel-cătinel,
așa cum se întâmplă cu erodarea majorității prejudecăților în această parte
oropsită de lume - la dislocarea unei perspective exclusiviste în ceea ce
privește relația dintre creatorul român și limba în care îi este dat să se
exprime. Revenit cu familia la Brașov, Schenk se apropie de cenaclul revistei
Astra, unde se poate spune că a și fost "descoperit". "Am luat
la cunoștință de existenta acestui tânăr - își amintește nostalgic octogenarul
Vasile Copilu-Cheatră - pe când conduceam, împreună cu prozatorul si profesorul
meu Ion Popescu Topolog, cenaclul revistei Astra. Ne-am pomenit, la un moment
dat, că în fiecare joi după-masa apărea în primul rând un tinerel care ne
urmărea cu o atenție deosebită. El mi-a atras literalmente atenția [...] La un
moment dat, Christian Wilhelm Schenk m-a rugat să-i văd, înainte de a se
înscrie să citească și el în cenaclu, niște traduceri din Heine și Goethe.
Citindu-le, am constatat că, făcând o comparație cu tălmăcirile realizate din
aceiași poeți de către Şt.O.Iosif, traducerile lui Schenk erau mai valoroase!
Nu s-a scris încă istoria prudenței, a
lașității și oportunismului preventiv în care s-au scăldat majoritatea
editorilor noștri. S-a încercat ceva, pe la începutul lui `90, dar lucrurile au
fost rapid abandonate, din teama de a nu răni memoria unor oameni sau
prestigiul altora, care editează și azi, bătându-se cu pumnii în piept pentru
curajul „suprauman" pe care l-ar fi dovedit, chipurile, atunci.
Stefan Borbély (n. 1953)
Christian W. Schenk scrie o poezie nouă de
mai bine de trei decenii, pentru că biografia lui lirică ne spune că, încă în
1971, la un concurs de lirică a luat premiul întâi, și a publicat sub
îndrumarea lui Marin Preda o carte cu cele mai frumoase balade germane în
traducerea sa. Între timp, poetul Cristian W. Schenk s-a bucurat de
recunoaștere, la un nivel european, – căci antologiile naționale, pe care le-a
editat, mai ales în germană, pot atribui această calitate unui autor –, fiind
inclus în florilegiul multor antologii germane și române, mai ales cele germane
de un prestigiu deosebit la nivel național la fel ca și includerea sa în cele
mai multe dicționare de scriitori români și germani! Poetul se întâlnește, pe
drumul potențării ideii prin cuvânt, cu marele său înaintași și maestru al
artei cuvântului, Tudor Arghezi; - întâlnirea cu acest venerabil patriarh al
literelor române ne-a povestit-o recent, la rugămintea mea, într-o revistă
literară C. W. Schenk. Arghezi deci, la începutul carierei literare, credea și
el în atotputernicia cuvântului! Creația poetică a lui Schenk, prin substanța
sa umanistă, – reflex spiritual și sinteză a două culturi și realități actuale,
– poate trezi, noi vibrații afective și un sporit grad de reflecție în
cititori, ca un mesager sincer, erudit, inspirat al adevărurilor vieții noastre
de toate zilele. E o picătură de eternitate într-o astfel de lucrare a
talentului și a zelului creator, încât poetul poate spune cu Horațiu: Non omnis
moriar = „nu voi muri de tot” căci partea cea mai bună a ființei, care a
cristalizat în versuri memorabile, gânduri și simțiri profund umane la
temperatura cea mai înaltă a verbului tămăduitor de suferințe. Lirism,
modernitate, expresivitate autentică în densitatea și culorile verbului, –
poezia lui Christian W. Schenk, este mesajul unui talent literar indiscutabil,
un reper cert în configurația liricii de azi!
Gheorghe Bulgăr (1920-2002)
Am întâlnit, din păcate, intelectuali
români care, fiind rezidenți în străinătate, au uitat limba română. E cu atât
mai onorabilă pentru noi dragostea lui Christian W. Schenk pentru această
limbă, pe care nu numai că o vorbește impecabil, dar o și consideră o
modalitate de creație artistică. Se poate spune că dragostea și interesul
artistic pentru limbajul romanesc sunt, unice în istoria poeziei românești. E
în această consecventă manifestare și un elogiu adus contextului lingvistic al
țării din care a plecat poetul, dar și o preferință estetică la fel de
omagială. Elegiile lui Christian W. Schenk pot fi numite psalmi interogativi,
simbolizând neliniștea cunoașterii umane. Aici se întâlnesc cei doi căutători
de certitudini umane medicul și poetul. Versurile lui definesc emblematic
poezia ca artă pe care autorul o consideră când un izvor domesticit (cum ar
spune Lucian Blaga) derulând imagini directe și calme, când un fel de lavă a
emoției a cărei erupție împiedică un cutremur, exprimat prin imagini aspre și
lucide. Poetul este un căutător de himere ale cuvântului, știind, și cărțile pe
care le-a tipărit constituie un argument, că fără poezie omul s-ar simții mult
mai singur și mai străin în univers. În Testamentul lui Schenk iubirea e
definită (liric vorbind) ca o temă gravă și temele grave nu se pot exprima
decât prin elegie, specia cea mai adecvată modului de expresie specifică
acestui poet grav! Christian W. Schenk e un poet cu o absolută maturizare a
mijloacelor prozodice de expresie și în același timp e un literator stăpân pe
construcțiile stilistice, realizând metafore ingenioase.
Dar ceea ce are și mai caracteristic
poezia lui Christian W. Schenk e legat de modul în care sunt gândite imaginile
concepte ale limbii române!
Emil Manu (1922-2005)
COMENTARII:
Nu, asta nu se poate! Cum să te retragi,
frate Christian W. Schenk, din literatura în care nici măcar nu ai apucat să
dai tot ce poți da?! Și pentru ce, pentru corupția ce ne macină cultura? S-o
luăm metodic. Corupție există decând lumea și în toată lumea. S-a-ntâmplat ca
la noi – aflați aici, în bătaia vânturilor de peste tot, dar mai ales cele
dinspre Levant – câștigarea bătăliei cu comunismul (de fapt cu neputințele și
angoasele din noi) să însemne dărâmarea întregului sistem de valori. S-a făcut
dintr-odată, fulgerător, sub lozinca "Jos comunismul!", și nimeni nu
s-a mai îngrijit să pună la loc ceva viabil. Dacă observăm cu atenție,
fenomenul trăit atunci de noi se întâmplă acum în lumea occidentală, doar că
acolo se petrece lent, dar cu consecințe mult mai grave pentru soarta omenirii.
Unde să te retragi și ce să repari prin retragerea ta? Tu, simbol al
adevaratului multiculturalism, să-i lași pe neaveniții de pretudindeni să ne
multicuturlizeze după principiile lor satanic de bezmetice? Nu, Christian W.
Schenk, nu te las să pleci, vin după tine cu literatura română asta în mare
suferință, căreia statutul tău de scriitor medic cu verticalitate de netăgăduit
îi este mai mult decât necesar. Înțelegi
Christiane? vin cu literatura după tine, oriunde te vei afla! Și nu sunt un MC,
acela ce țintea să ia locul capului de unde se zice că se împute restul
organismului, ci un oarecare MI care înaintea erei ăsteia s-a văzut nevoit să
se retragă din literatură timp de 20 de ani, după ce volumul de debut i-a fost
scos din șpalt din dispoziția unui cenzor care dupa Zaveră avea să ia drumul
străinătății și să-i putrezească oasele într-un cimitir parizian. Ei, dar câți
ca el n-au rămas printre noi, să ne amkjărască zilele…
Corupția există și va exista, câtă vreme nu există principii și oameni
apți să le urmeze – deh, “soțietatea
fără prințipuri”, apud Nenea Iancu! Principiile ar exista, că doar avcem o
moștenire literară notabilă, dar nu există/nu sunt în prim plan oamenii care să
le instituie. Ai putea fi unul din ei, Christian W. Schenk, că doar tu ești
unul din puținii noștri literați care știu bine cum arată Afară o țară cu o
literatură pe măsura aspirațiilor noastre, care sunt și ale tale. Ești un
vertical cum puțini văd eu sa fie pe aici, deci ai un motiv serios sa fii
mândru că ești vizibil printre ei! Și ai
fi și mai mâdru văzând cum mulți alții dintre noi ar căpăta curaj și și-ar
corecta poziția, venindu-ți alături. Literatura româna are nevoie de un aer
înviorător de Concordia.
MARIAN ILIE
Raspuns:
Dragi prieteni și confrați,
Vă mulțumesc că ați avut curajul de a
introduce în revistă “Argumentul” meu cât și pentru amabilele rânduri pe care
mi le-ați scris. Mi-am permis să preiau atât pagina revistei cât și rândurile
transmise, fără a preciza vreun nume spre a nu vă pune, eventual, între-o
situație ne-propice Dumneavoastră! Cine știe cum reacționează cei în cauză în
frunte cu Nicolae
Manolescu cu care mă aflu în clinci încă
din iulie 1999 (7-13 iulie, nr. 27) când m-a atacat la persoană și nu opera,
tocmai pe pagina primă în editorial, în care a scris o grămadă de neadevăruri!
Au urmat și altele mai ales când m-am retras de la USR București și m-am mutat
la filiala Iași! M-au urmat și Ana Blandiana, Ioana Diaconescu, Gabriela
Adameșteanu plecând la filiala Cluj (și mai sunt…)!
În perioada până la “înscăunarea” lui
Manolescu am fost foarte activ la București după care (controlabil), am fost
tăiat de pe toate listele lui. Evident că nimeni din anturajul lui nu a avut
curaj să-l contrazică, să i se împotrivească. Singurii care au reacționat la
acel editorial infam au fost Marin Sorescu, Gheorghe Bulgăr, Marin Mincu, Eugen
Simion, Mircea Zaciu și Dumitru Micu.
De atunci nu am mai fost invitat la nici o
manifestare organizată de ei, nu i-a permis nimănui să mai scrie despre operele
mele (în România literară sau Luceafărul de mai târziu, Luceafărul unde în
timpul lui Marius Tupan aveam rubrică). Nu mai vorbesc de listele de premiere
de unde a tăiat premiul pentru traducerea și promovarea literaturii române în
străinătate, rubrică care în timpul lui Dinescu, Ulici, Uricariu mai exista (la
fel controlabil)! În mod absolut accidental am fost propus anul acesta la
premiul național (Georg Trakl tradus și interpretat). Cu câteva ore înainte de
decernare (am fost prezent), văzându-mi numele, m-a tăiat de parcă nici nu aș
fi fost. Nu-l interesează promovarea literaturii române, în schimb premiază și
promovează traducerile străine în limba română, oricât de nesemnificative ar fi
acestea. Așa s-a întâmplat și anul acesta…
El având mâna peste tot și în toate, eu nu
mai pot continua punându-mi-se în permanență bețe în roate!
Iată de ce a făcut acest excurs (cam lung)
pentru o mai bună înțelegere a situației. Din păcate cei care i se mai opuneau
ne-au părăsit, ceilalți îi țin tronul (pe viață) din motive pur personale,
nicidecum literare!
Cu stimă al Dvs,
Christian W. Schenk
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu