IRINA LUCIA MIHALCA - Unde să te găsesc, inima mea?

 

Unde să te găsesc, inima mea?

 

 

 

~*~

 

Dacă cineva te goneşte, ce rost are

să-l cauţi, prin urme şi mirosuri,

în ţesătura vieţii?!

Ochii inimii sărutaţi de cer

şi purificaţi în focul dragostei,

întârzie suspendaţi,

se recunosc

oricâte spaţii ar parcurge.

Dincolo de măşti, undeva în lumină,

ne vom întâlni! Cerul e în noi!- ţi-a spus.

O sclipire de cuvânt, un suflu,

o briză delicată ca nişte aripi!

În depărtări i-ai auzit glasul

- cântec înălţat spre cer -

şi ai pierdut-o în zările albastre.

 

Poteca fericirii se termină aici!

îţi spui, în timp ce durerea,

acea durere adâncă

ţi-e de nedescris, plutind

printre copacii zburători

ai sinapselor iubirii,

mărginită de inocenţa

valului spart

în inima mult prea mică.

Linii subţiri se sting

în umbre şi penumbre,

există o prăpastie căscată

- fără viaţă

ca o stea moartă -

şi un vid adânc al întunericului

care duce

la un ultim dans al morţii.

 

Pierdut în căutare

pare că braţul tău lipseşte,

nicio voce, nicio respiraţie,

nicio mişcare nu se-aude

în camera ta.

Sub arcul visului,

cu mâinile împreunate,

dincolo de uşa casei

poţi auzi doar

atingerea fantomelor.

Aştepţi apariţia ei

un sunet de tocuri subţiri,

atingerea gleznelor

şi cântecul zorilor din ochii ei.

Fiecare şoaptă strecurată-n suflet

te doare mult prea tare,

îţi plânge inima în tine,

puterea din ea te spulberă,

cu ea te frângi, e partea lăuntrică

ce-ţi deschide

porţile paradisului

- miracolul de a fi -

şi încă nu eşti pregătit s-o cunoşti.

 

- Unde să te găsesc, inima mea?

o strigi în noapte, stingher

şi plin de teamă,

glas de cocor stins în umbra

ce ţi-a-ntunecat tot cerul vieţii,

e strigătul acela al vântului

ce în bătaia ploilor

ţi-a risipit, cândva, speranţa.

 

~*~

IRINA LUCIA MIHALCA