ADRIAN MUNTEANU - DE DOUA ORI CENUŞĂ ŞI O PLEOAPĂ

 

Sonetul acesta  presupun că e de prin 2006, după structura lui dintr-o perioadă a febrilei căutări a sinelui.

 

CENUŞA PLEOAPEI

 

~*~

 

Cenuşa pleoapei răsăriri astupă,

Străfulgerări de suliţi prin orbite.

Cu teamă, creanga-i gata să ezite

Şi fibra frunzei leneş să o rupă.

 

Pulsaţii reci, artere ruginite,

Fluid cleios turnat pieziş în cupă

Încalcă spaţiul tâmplei, să erupă

Broboane reci pe lame de cuţite.

 

Incertă iazmă, duh pătruns cu sete

Destramă cercu-n care m-am culcat

Şi mă alungă-n iureş la perete.

 

Mă simt din golul clipei aruncat.

Un ochi străin, cu văzu-i de erete,

Striveşte umbra-n trunchiul despicat.

 

 

Adrian Munteanu

www.amsonete.ro

 

V-am arătat zilele trecute un sonet intitulat Cenușa pleoapei.

Iată o poezie cu titlu asemănător, de asemenea nedatată.

Apare aici și nădejdea într-un altfel de final.

 

CENUŞĂ

Învinge oare împrejur ştiutul

Rămas în ceasul care încă fierbe

În răbufniri şi încleştări acerbe

Care să-mpingă spre lumină lutul?

S-au spus în juru-mi un noian de verbe

Şi ele-mi sunt în temelii avutul

Ce-mi iscodeşte-nsufleţit trecutul

De care fug să nu-i mai dărui jerbe.

Sunt încă-n aer zvârcoliri sihastre,

Chemări târzii spre dincolo. Firav,

Aud un zvon. Tălăzuiri albastre

Îmi flutură cămaşa. Demn şi grav

Alung cenuşa din uitate glastre

 

~*~

ADRIAN MUNTEANU