In
memoriam – Col. Iulică Paicu
Am aflat cu multă tristețe că s-a stins,
la 87 de ani, Colonelul Iulian Paicu din Gorj, fiu al satului Malovăț. De două
ori l-m întâlnit în viață, dar era tipul de om pe care nu-l mai poți uita ușor,
după ce vorbești cu el.
Era în toamna lui 1980 sau 1981. Aveam
lucrări de reparații și consolidare la biserica de la Malovăț. Oamenii lucrau
pe schele. Îmi trebuia ciment. În comerț nu se găsea, cererea fiind foarte
mare. Cu chiu cu vai, inginerul de la ferma din Bârda, Crețoiu Traian, mi-a
taxat două remorci, ca să merg la
fabrica de ciment de la Bârsești de lângă Tg. Jiu să iau de acolo. Mi-a
repartizat pe Domnii Gârbovan Ion și Sprânceană Gheorghe. Le-a spus dumnealor,
mi-a spus și mie:
,,- Faceți cum știți, dar mâine-seară să
fie tractoarele înapoi. Noaptea vor încărca prune și vor pleca la gară, la
Șimian. Așteptă vagonul și nu vreau să primesc penalizare. Dacă nu reușiți să
încărcați, plecați acasă!”
Mi-era
tare teamă că nu voi putea să mă încadrez.
A doua zi, cu noaptea în cap, am plecat
spre Tg. Jiu. Eu am mers cu mașina mea, o Skodă 100 S. M-am dus mai repede.
Tractoarele au venit încet din urmă. Când am ajuns la fabrică, m-am îngrozit.
Pe drumul până la intrarea în fabrică erau sute
de camioane, remorci, căruțe. Toate așteptau să încarce. Am intrat. O
sală de așteptare ticsită de lume. Un aer greu, insuportabil, de cameră
neaerisită. Am început să vorbesc cu unul, cu altul. Erau oameni care așteptau
la rând și de trei zile. Unii erau pentru nevoi proprii, alții reprezentau
ceapeuri, ferme, magazine, depozite etc. Cam la o jumătate de oră sau chiar mai
rar se deschidea ușița la o ferestruică și un glas chema pe câte cineva care
era la rând. Dumnezeule, ce mă fac eu!?
N-am nici o șansă! Măcar plec
înaintea tractoarelor, să le întorc, să nu mai vină degeaba până la fabrică!
Tot frământându-mă așa, mi-am adus aminte
de un enoriaș al meu, Pavel Stoicheci, tâmplar la IJCM-MH. Îmi lucrase câte
ceva pe la biserică, reușise să îmi obțină de la întreprinderea lui schelele
metalice cu împrumut, îmi recomandase niște
meseriași buni. Mă ajutase mult omul acela. Într-o zi, când mergeam cu
el în mașină spre Tr. Severin, îmi povestise cum devenise el cunoscut în
întreprindere:
,,-Eram într-o zi pe la birouri, să-mi
semneze o cerere de concediu. Am prins o discuție între director și
contabilul-șef Vonica. Întreprinderea noastră făcuse niște lucrări în Gorj și
cei de acolo nu le dădeau banii. Trebuia să-i dea în judecată, iar asta însemna
avocat, bani cheltuiți, deplasări, timp pierdut. Am intrat în discuție și le-am
cerut voie să dau un telefon la Tg. Jiu. Era în biroul contabilului șef. Mi-au
făcut semn să vorbesc. Am format numărul lui Iulică Paicu, cumnată-meu, maior,
comandantul Miliției Economice din Gorj. I-am
spus de necazul întreprinderii noastre. Directorul cu contabilul-șef
ședeau cu gura căscată și se uitau la mine. Le pierise graiul. I-am dat numele
instituției cu care eram în conflict și numărul contractului. Până la sfârșitul
programului au intrat banii în contul IJCM-ului. De atunci și directorul și contabilul-șef
mă țin ca-n palme. Nu mi-ar trece pe dinainte!”
Fie ce-o fi, mi-am zis! Este singura mea
șansă de-a rezolva problema. Am plecat la Tg. Jiu. Am găsit sediul miliției. Am
întrebat la intrare dacă Domnul maior Paicu lucrează acolo. Ofițerul de
serviciu a tresărit și mi-a spus că este comandantul Miliției Economice. M-am
legitimat și am rugat să-i transmită că preotul din satul lui îl roagă să-i
acorde o audiență de câteva minute.
N-a trecut un sfert de oră și Domnul Paicu
a apărut. A venit direct la mine, zâmbitor, deși nu ne văzusem niciodată față
către față. M-a luat de sub braț și s-a plimbat cu mine pe hol. Vorbeam amândoi
încet. Știam noi de ce. I-am spus despre ce e vorba. A chemat un căpitan și i-a
spus în șoaptă ceva.
,,- Dânsul va merge cu dvs. și va rezolva
problema!” mi-a spus, strângându-mi prietenește mâna.
A mers căpitanul cu mașina mea. Când am
ajuns în fața intrării fabricii, mi-a spus:
,,- Eu cobor aici. Dumneata intră prin
spate, mergi în sala de așteptare și vei fi strigat!”
Între timp ajunseseră și tractoarele.
Bieții tractoriști nu știau de unde să mă ia. Erau convinși că facem
cale-ntoarsă, că nu vom reuși în nici un caz să ne încadrăm indicațiilor date
de Domnul Crețoiu. Nu am stat zece minute în sala de așteptare, până când
ferestruica s-a deschis și o voce a strigat:
,,-
Cine este de la Malovăț?”
M-am uitat peste lumea aceea. Nu era
nimeni. Numai eu eram din Malovăț. Am răspuns.
,,- Treceți pe ușa din dreapta și veniți
la birou!”
Am executat. În birou era și căpitanul.
Tocmai îmi completau factura. I-am dat datele. Între timp aflasem că numai pentru export se livrează ciment la
saci. Celor din țară li se dă ciment vrac. Am explicat că nu pot să iau ciment
vrac, fiindcă remorcile nu sunt pregătite, nu am nici prelate, nu are cine să
descarce noaptea, nu am spațiu de depozitare la biserică.
,,-
Vă dăm saci! Câți vreți?”
,,- O sută!” am zis eu cu o jumătate de
gură!
,,- Bun! Când ajungeți, ne virați banii!
Băgați remorcile în fabrică și trageți la încărcat, la banda de saci!”
Am luat factura și am ieșit buimăcit! Abia
am mai ținut minte să mulțumesc și să salut. Nu a durat o jumătate de oră până
remorcile au fost încărcate. Parcă a fost mâna lui Dumnezeu cu mine în orele
acelea.
Când m-am uitat în factură, am mai descoperit
ceva. Cimentul avea două prețuri. Prețul de producție era întotdeauna mic și la
acest preț se vindeau mărfurile instituțiilor de stat. Prețul de desfacere era
mai mare și la acest preț se vindeau mărfurile particularilor, ceapeurilor.
Parohia nu era socotită instituție, ci unitate de cult. Îmi trecuse cimentul la
prețul de 35 lei/sacul, în loc de 50 lei/sacul, cum era în comerț.
L-am întâlnit peste mulți ani pe Domnul
Iulică Paicu, la înmormântarea mamei sale. I-am mulțumit atunci. Mi-a zâmbit
părintește și mi-a spus:
,,- Era de datoria mea să ajut și eu cu
ceva biserica din satul meu!”
Era un om modest, simplu, foarte
respectuos. Îmbrăcat civil, era ca unul de-ai noștri din sat. Am mai vorbit despre dânsul cu unul, cu altul
din Malovăț. Am auzit numai cuvinte de laudă despre dumnealui. Pe mulți îi
ajutase, atunci când avusese posibilitatea.
Ieșind la pensie cu grad de colonel, se
retrăsese într-un sat din Gorj, își construise acolo o casă și, în mijlocul
familiei, a trăit până la adânci bătrânețe.
Dumnezeu
să te ierte, Domnule Colonel!
(In memoriam: Col. Iulică Paicu,
în ,,Scrisoare pastorală”, an.
XVI(2017), nr. 353, pp. 4-5;
în vol. Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.
IX, 2018, pp. 501-504).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
LIVADA
IN VREME DE IARNA
Sfantul
Ignatie Briancianinov
În anul 1829 îmi petreceam iarna într-o
asezare pustniceasca. Pâna în ziua de azi, în acea livada sta însingurata o
chilie de lemn, în care am vietuit dimpreuna cu tovarasul meu. Când vremea era
potolita, în zile senine si însorite, ieseam în prag, ma asezam pe un scaunel
si priveam livada cea mare. Golatatea ei era acoperita de mahrama zapezii. De
jur împrejur, totul era tacere – domnea un fel de pace moarta si plina de
maretie. Aceasta priveliste începu sa-mi placa: privirile îngândurate mi se
îndreptau fara sa vreau înspre livada, se atinteau spre ea, ca si cum ar fi
urmarit sa desluseasca o taina.
Astfel stateam într-o zi si priveam cu
luare-aminte livada. Când, deodata, a cazut valul de pe ochii sufletului meu:
înaintea lor s-a deschis cartea naturii. Scrierea aceasta, data spre citire
celui dintâi-zidit Adam, este acea carte ce cuprinde întru sine cuvântul
Duhului si e asemenea Dumnezeiestii Scripturi. Oare ce întelepciune mi s-a
aratat în acea livada? O pilda a învierii mortilor – învatatura puternica, care
prin însasi înfatisarea lucrarilor sale e aidoma învierii. Daca nu am fi fost
obisnuiti sa vedem învierea naturii în vremea primaverii, aceasta ni s-ar parea
de-a dreptul minunata si cu totul de necrezut. Noi nu ne mai minunam de ea din
pricina obisnuintei; desi privim minunea, deja este ca si cum nu am mai
vedea-o!
Ma uit la ramurile dezgolite ale pomilor
si acestea îmi vorbesc staruitor prin tainica lor glasuire: „Noi vom învia, ne
vom acoperi cu frunze, vom revarsa buna mireasma, ne vom împodobi cu flori si
roduri: cum dar nu vor învia oasele cele uscate ale oamenilor, la vremea
primaverii lor?”
Ele vor învia, se vor îmbraca în trup în
chip înnoit, vor pasi într-o noua viata si într-o lume noua. Precum pomii care
n-au tinut piept vitregiei gerului si, pierzându-si vlaga vietii, vor fi
spintecati la venirea primaverii si se vor scoate din gradina pentru a fi arsi
în foc, la fel si cei pacatosi, care si-au pierdut Viata – pe Dumnezeu –, vor
fi adunati în ziua cea de pe urma a veacului acestuia, întru începatura zilei
vesnice care va sa vie, si aruncati vor fi în focul care nu se va mai stinge.
Daca ne-ar fi cu putinta a gasi un om care
sa nu fi cunoscut nicicând preschimbarile savârsite de însiruirea anotimpurilor
si l-am aduce pe acest calator într-o livada – care în vremea iernii zace cu
maretie în somnul sau de moarte – spre a-i arata pomii dezgoliti si spre a-i
marturisi despre acea splendoare în care se vor învesmânta ei primavara,
atunci, drept raspuns, el ne-ar privi si doar ar zâmbi – si asta deoarece
cuvintele noastre i s-ar parea a fi o nascocire de neînfaptuit! Asemenea si
învierea mortilor pare a fi de necrezut pentru gânditorii care pribegesc prin
bezna întelepciunii pamântesti, necunoscând ei ca Dumnezeu este Atotputernic si
întelepciunea Sa cea mult felurita poate fi contemplata, însa ramâne de
nepatruns pentru priceperea [mintea] fapturilor Sale. La Domnul toate sunt cu
putinta: pentru El minuni nu exista. Neputincioasa este cugetarea omeneasca:
tot ceea ce nu suntem obisnuiti a vedea, socotim a fi ca o lucrare de
neînfaptuit, o minune de necrezut. Facerile Domnului, spre care necontenit
privim deja cu nepasare, sunt lucrari uimitoare, minuni marete, de neasemanat.
Astfel, în fiece an, înaintea ochilor
întregii omeniri, natura repeta istorisirea învataturii despre învierea celor
morti, înfatisând-o într-o lucrare tainica si preschimbatoare!
Sfantul Ignatie Briancianinov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 13-15.
CUM
ITI PETRECI TIMPUL?
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania
„Cum îti petreci timpul?” – a fost
întrebat un pustnic care aproape ca nu stia sa citeasca. Acesta a raspuns:
„Mântuitorul mi-a daruit o vedere, si tot privesc”. „La ce?” „La patimirile lui
Hristos. Îl am întotdeauna în fata ochilor. În aceste patimiri gasesc tot ce-mi
face trebuinta, si nimic nu m-a apropiat atât de mult prin dragoste de Domnul
meu Iisus Hristos ca vederea pe care mi-a daruit-o El”. Cu totii putem urma
pustnicului acestuia.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 59-60
In
memoriam: Arhim. Pavel Nicolaescu
S-a
stins zilele acestea ca o lumânare, când abia împlinise 56 de ani, în plină
putere. Avea lucrări în desfășurare, avea proiecte, planuri pentru șapte vieți,
dar toate s-au risipit ca fumul într-o clipită! Vestea plecării lui dintre noi
ne-a lovit pe toți cei care îl cunoșteam ca trăsnetul. Și nu eram puțini!
Aproape tot județul îl cunoștea, atât preoți, cât și laici. Mulți îi eram
prieteni. Și cum să nu te împrietenești cu un om care iradia bucurie, stare de
bine, care-ți risipea tristețea și teama de viitor cu o vorbă, cu un sfat, cu o
mângâiere părintească. Începuseră să-i încărunțească pletele și barba, dar
sufletul și trupul îi erau încă tinere și pline de viață.
S-a născut într-o familie numeroasă, ca
fiu al lui Dumitru și Maria Nicolaescu din satul Godeanu(Mehedinți). Erau trei
băieți și o fată. Părinții sperau ca fata să se mărite într-o bună zi și să
meargă la casa ei, iar băieții să-și întemeieze familii și să rămână în sat,
cât mai aproape, ca să le fie de ajutor. Sperau, cu siguranță, că la vremea
potrivită în curtea și la casa lor vor fi patru nunți mari și frumoase, așa cum
se obișnuia la familiile celor mai înstăriți din sat. Sperau, cu
siguranță, că într-o bună zi își vor
vedea curtea plină de nepoței, de bucurie, de râsete, de jocuri copilărești.
Sperau, cu siguranță, că flăcăii lor își vor ridica niște case noi, frumoase,
cu acareturi, cu tot ce trebuie la casa unui gospodar. N-a fost așa!
Băiatul cel mare, Nicolae, deși ajuns la
liceu, dădea semne tot mai evidente că ar vrea să se apropie de mânăstire și de
viața monahală. Orice încercare de a-l abate de la acest gând era
neputincioasă. Îmi amintesc că era prin 1979, la hramul Mânăstirii Schitul
Topolnița(29 august). Eram preot de trei ani și mă dusesem și atunci, așa cum
făceam din copilărie, de hram, la acea mânăstire. Slujba s-a oficiat afară pe
un podium improvizat. După slujbă m-am simțit tras de mânecă de cineva. Era un
copil firav, îmbrăcat modest. Nu-l cunoșteam. M-a întrebat: ,,- Părinte, vă rog
dați-mi și mie un sfat! Ce să fac eu, să mă călugăresc sau nu?” Nu este ușor să
dai un asemenea sfat unui copil. Poate de cuvântul tău atârnă toată evoluția
lui ulterioară și-i poți strica viața. Copilul acela voia să se călugărească la
Schitul Topolnița. Era o mânăstire mică, săracă, cu ziduri coșcovite de vreme
și de intemperii, cu pereții acoperiți de un strat gros de fum. Starețul,
Grațian Rădac, venise acolo de prin Ardeal și de multe ori voise să plece în
lume de sărăcie. De mila lui i se alăturase un țăran de pe la Izverna albit de
vreme, Părintele Vichentie și mai era, pare-mi-se un îngrijitor, care făcea și
pe cântărețul. Aceștia erau viețuitorii mânăstirii. Să îndrumi pe acel copil să
se călugărească, nu era ușor. Cu două decenii înainte mânăstirile fuseseră
golite de viețuitori de către autorități, multe fuseseră închise sau
transformate. Viitorul mânăstirilor și al călugărilor era foarte incert. I-am
răspuns acelui copil, dar cred că răspunsul n-a fost al meu, ci doar a trecut
prin gura mea: ,,- Dacă tu simți în sufletul tău chemare spre mânăstire,
călugărește-te, chiar dacă toată lumea ar zice să nu te călugărești.
Dimpotrivă, dacă nu simți această chemare, nu te călugări, indiferent ce te-ar
îndemna alții!”
Copilul timid cu întrebarea de la acel
hram s-a călugărit și exemplul lui a fost urmat de al doilea frate, apoi de al
treilea. Ce-o fi fost în sufletul părinților lor nu știu, dar cred că numai o
credință puternică în Dumnezeu a putut să le dea reazimul necesar ca să nu se
prăbușească.
Fiul cel mare, Nicolae, a devenit Nicodim,
monah, apoi ieromonah, apoi stareț al Mânăstirii Schitul Topolnița, apoi stareț
al Mânăstirii Vodița, apoi episcop al Severinului și Strehaiei, iar în paralel
profesor universitar. Mânăstirea
Topolnița a înflorit sub conducerea Părintelui Nicodim; Mânăstirea Vodița a renăscut din cenușă sub conducerea
și cu munca Părintelui Nicodim. Mai târziu, pământul Mehedințiului a fost
împodobit cu zeci de biserici noi în sate care nu avuseseră biserici niciodată,
cu mânăstiri, prin grija și cu strădania Preasfințitului episcop Nicodim. O
catedrală imensă este în fază finală în centrul Severinului. Slujbe se fac în
toate bisericile și mânăstirile, postul de radio ,,Lumina” emite permanent;
corul Chinonia concertează pe scene naționale și internaționale, cărți și reviste
bisericești sunt roadele editurii Didahia și multe-multe alte activități se
desfășoară azi prin strădania ierarhului mehedințean.
Cel de-al doilea fiu, Petre, a devenit la
scurt timp fratele Pavel, apoi ieromonah, apoi stareț la Schitul Topolnița, apoi
arhimandrit. A construit o biserică nouă la mânăstire, o biserică nouă în satul
Schitul de Sus și alta cât o catedrală în Balotești. Era bun gospodar, îi
plăcea să slujească, dovadă că în cei peste 30 de ani cât a fost stareț la
Topolnița s-a săvârșit zilnic Sfânta Liturghie… Scria cărți și articole, pe
care le răspândea în presa bisericească și laică. Avea emisiune permanentă la
radio ,,Lumina”, avea o bibliotecă foarte bogată. Era om de cuvânt, frățos, era
o bucurie să discuți cu dânsul. Dar câte nu s-ar putea spune despre el…!
Cel de-al treilea flăcău al familiei,
Ioan, și-a urmat frații și a devenit fratele Ioanichie, apoi monah, apoi stareț
la Mânăstirea Vodița, continuând munca fratelui său mai mare. L-am văzut acolo
muncind ca un om de rând, conducând mașini, utilaje, punând umărul la greu și
rezultatele sunt vizibile.
Ceea ce a fost mai surprinzător s-a produs
după moartea mamei, când tatăl, Dumitru, s-a călugărit și el și s-a retras la
Vodița să-și petreacă ultimii ani ai vieții lângă fiul său cel mic.
Părintele Pavel și-a câștigat un
binemeritat respect pretutindeni din partea tuturor celor ce l-au cunoscut.
Aceasta s-a văzut cu prisosință și la înmormântare: patru ierarhi din țară și
din străinătate, peste 100 de preoți și călugări și aprox. 1.000 de enoriași
veniți din toate colțurile județului
l-au prohodit.
Dumnezeu să te ierte și să te așeze în
rândul prietenilor Săi, drag coleg și prieten!
(In memoriam: Arhim. Pavel Nicolaescu, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XIX(2019), nr. 406, pp.
3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.
XI, 2021, pp. 93-96).
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
O
întâmplare premeditată reală
Am 33 de ani și sunt un ucigaș în
libertate. Ucigașii nu sunt anonimi, ci au nume și prenume. Al meu este
Răzvan-George Dumitru și sunt un ucigaș în libertate, pentru că legea omenească
lasă ucigașii de copii în libertate.
Investigațiile științifice au confirmat în
unanimitate aproape că inima copilului bate la aproape 22 de zile pentru prima
oară. Din acest moment ai conștientizat că mă refer la avort. Din acest moment
gândește-te pentru un moment că sufletul pruncului este viu și veșnic. Sufletul
este viu pentru că trupul are viață, iar trupul omului nu este animat, nu
viețuiește fără suflet. Și sufletul este veșnic pentru că trupul nu are cum să
nască suflet. Trupul naște trup. Trupul, doar trup, este deci mort, și pentru a
avea viață el are nevoie de suflet, care îi este dăruit spre viețuire, ceea ce
înseamnă că și dăinuie trupului. Ceea ce înseamnă că sufletul vine de la
Dumnezeu și putere are asupra lui.
Un asasinat probabil costă foarte mult, a
ucide un copil face nici cât jumătate de salariu minim pe economie. A ucide
sufletul unui copil este imposibil. A-ți ucide umanitatea ta, da. Trupul
pruncului, din banii plătiți de mine, tatăl său, unui medic, a fost ciopârțit
la nici 3 luni de zile. Imaginează-ți: de la degete, la picioare, la capul său,
toate au fost scoase cu foarfece și clești plini de sânge. Fâșii de carne vie,
ciopârțite și aruncate la un coș de gunoi. Într-o pungă, la același coș de
gunoi, probabil, cu mucuri de țigări și pahare de cafea. Cu mai mult respect e
tratat și un animal când e ucis, urmând a deveni mâncare. Un om însă e tratat
ca o bucată de carne neînsuflețită, nedorită și de lepădat. Pruncul nu e om, nu
e cineva, „pruncul e ceva, e fetus”, ne tot repetăm ca să ne simțim mai bine.
Și totuși, dacă așa este, atunci de ce
pruncul, indiferent cât de mic este, se ascunde cât mai adânc în pântecele
mamei când simte forcepsul care îl sfâșie de viu? Cum poate cineva neînsuflețit
să fie atât de speriat? Și cum poate cineva însuflețit să fie atât de crud și
fericit? Da. Fericit. Eram bucuros de scăparea grijii unui copil nedorit. Vai
nouă, celor educați și cultivați, căci am inventat termenul de avort, pentru a
îndulci termenul de ucidere. Vai nouă, celor lași, căci dacă tot îți ucizi
copilul, ai putea să o faci cu mâna ta? Ai putea să-l lași să se nască și cu
mâinile tale să-i iei viața, în nebunia ta? Nu. De aceea ai plătit pe cineva
care poate. Vai nouă, celor care în trufia noastră credem că nu vom da
socoteală. Niciodată nu te-ai gândit că poți fi judecat? Nu de Dumnezeu. Ci de
propriul copil. Ce îi vei spune? Căci dacă sufletul lui este veșnic viu, viu
este și al tău, și vă veți reîntâlni. Ce îi vei spune?
Avem tendința de a confunda libertatea de
a face ce dorim cu libertatea de a ucide. Dacă alegi să ucizi nu înseamnă că ai
privat de toată libertatea vieții pe cel ucis? Și dacă atunci când dai peste un
câine și îl strivești îți pare rău, cum poate să fie doar o „bucată de carne”
un om? Am rușinea a recunoaște Adevărul, că, alegând avortul, am ales să ucid,
am ales moartea și nu Viața. De aceea, toți cei care am ucis astfel nu am
condamnat la moarte niște prunci, ci ne-am condamnat noi la a trăi o viață cu
această conștiință viu mărturisitoare în amintire. Deși, în viață, noi suntem
mai morți decât morții pe care i-am ucis.
O întrebare mă hăituie și mă va urmări
toată viața: dacă un om în toată firea care ucide un om în toată firea, prin
omor calificat, primește între cincisprezece și douăzeci şi cinci de ani de
închisoare, un om care a ucis un prunc total nevinovat și lipsit de apărare ce
pedeapsă va primi? Căci fiecare suflet, fiind viu și veșnic, înșiși copiii
noștri uciși vor mărturisi împotriva noastră, căci sângele lor ne va semna
sentința, iar sentința celui ce va judeca va fi tot veșnică.
Iar pentru cei care cred, dar încă nu se
cutremură, există temei scripturistic? Nu uita că Iisus Hristos, Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, nu își retrage sau modifică preferențial
cuvintele Sale pentru cineva. Nu contează dacă noi, în nevrednicia noastră,
credem sau nu în Dumnezeu – Cuvântul este Cuvânt. Iar Cuvântul spune: „Pentru
aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.
Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l
pun şi putere am iarăşi ca să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl
Meu”. Din moment ce Hristos pune sufletul, cu ce drept tu îl iei? Să luăm dar
aminte, „căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura”. Iar a lua
viața unui copil este o măsură care cere ca, în aceeași măsură, răspunsul la
întrebarea „Cine sunt eu?” să fie sincer: Eu sunt cel care l-am ucis, eu sunt
ucigașul propriului copil.
În 2014, conform I.N.S., populația
României era de 19.908.574. Între 1958 și 2014, în puțin mai mult de jumătate
de secol, 22.638.755 de prunc-ucideri au avut loc în România. Avem mai mulți
copii uciși decât întreaga populație vie a țării noastre. Dar în lume? Câte
miliarde de suflete de copii țipă mut acum după dreptate? Iar eu sunt unul
dintre acești ucigași. Ucigașul propriului copil. Ia aminte dar, și nu deveni
ca mine. Fii liber. Fii mamă. Fii tată, nu un părinte ucigaș în libertate.
Răzvan-George Dumitru
FURTUNA
Parintele
Paisie Olaru
La vreme de ispita una sa faci: sa te rogi
si sa rabzi pâna vine slobozirea. Ai vazut, când vine ploaia cu fulgere, cu
tunete si furtuna, fugi în casa la adapost; iar dupa ce trece furtuna iesi din
nou afara. Asa si în manastire. Când vin ispitele si te împresoara, fugi la
rugaciune în biserica, fa un paraclis la Maica Domnului, închina-te la Sfânta
Cruce, citeste o catisma sau doua din Psaltire; iar dupa ce trece ispita si se
face linistite în suflet, iesi din nou la ascultare si multumeste lui Dumnezeu
ca te-a acoperit în vremea necazului.
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed. Mitropoliei
Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 43
RANDUIELILE
ARTISTULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Dupa ale cui rânduieli si legi se
savârseste zamislirea, formarea si cresterea trupului omenesc în pântecele
mamei, maturizarea lui si iesirea la lumina a organismului omenesc deplin? Dupa
ale cui rânduieli sunt consumate mâncarea si bautura, sunt potolite foamea si
setea, se savârseste hranirea trupului nostru? Cine a gândit si a zidit asa o
minunata felurime a nenumaratelor roade gustoase pentru limba si preafrumoase
la aratare ale pamântului, ce cu întelepciune si gust ales au fost rânduite si
pregatite spre hrana si desfatarea noastra? Dupa ale cui rânduieli este
prelucrat în trupul nostru sângele, fara de care viata omului nu este cu
putinta? Oare nu dupa ale Preamarelui Întelept si Artist, Atotdesavârsitului,
Celui Fara de început si Atotputernicului nostru Domn si Dumnezeu? Deci, cazi
în pulbere, da multumita, cucerniceste-te înaintea Lui, iubeste-L, însa si
teme-te de Dânsul de nu faci voia Lui, daca nu te supui Lui.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu –
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 12-13
RADACINILE
Sfantul
Sofronie Saharov
Pentru a zugravi mai limpede tabloul caii
noastre crestine, asemenea Parintilor, vom alege metoda pildei. Când ne uitam
la un pom batrân, de veacuri, care îsi înalta coroana pâna în nouri, noi stim
ca puterea radacinilor lui care se afunda în adânc trebuie sa fie pe masura
dimensiunilor sale. Daca radacinile lui nu ar patrunde în întunecatele sânuri
ale pamântului, poate tot atât de adânc pe cât este de înalta coroana; daca
întinderea radacinilor sale si puterea lor nu ar fi pe masura volumului si
greutatii partii vazute a copacului, ele nu ar putea nici sa îl hraneasca, nici
sa-l tina în picioare: un vânt slab l-ar putea doborî. Tot asa si în viata
duhovniceasca a omului. Daca constientizam maretia chemarii noastre în Hristos,
cu alte cuvinte, alegerea noastra în Sfatul cel mai înainte de veci al lui
Dumnezeu spre înfiere, iar aceasta mai înainte de zidirea lumii, atunci de aici
noi nu ne vom înalta în mândrie, ci cu adevarat ne vom smeri. Miscarea în jos,
în întunericul cel din afara, este de neaparata trebuinta noua tuturor, pentru
a ne tine în adevaratul duh crestin. Ea se exprima printr-o necontenita
amintire a nimicniciei noastre dintru început, prin cea mai aspra osândire de
sine în toate. Si cu cât mai adânc se pogoara omul în osândirea de sine, cu atât
mai mult îl înalta Dumnezeu. „Zic voua… ca tot cela ce se înalta pre sine
smeri-se-va, iar cel ce se smereste pre sine se va înalta” (Luca 18, 14).
Sfantul Sofronie Saharov, Vom vedea pe
Dumnezeu precum este, traducere de Parintele Rafail Noica, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 107
In
memoriam
Arhim.
Neonil Ștefan
L-am întâlnit de două ori în viață: în
1982 și în 1999. Aveam biserica în lucru. Amploarea și valoarea consolidărilor, finisărilor, picturii,
depășeau cu mult posibilitățile economice ale enoriașilor din Malovăț. Am făcut
atunci apel la eparhii, mânăstiri, instituții de tot felul, persoane publice,
pe unde am știut și pe unde n-am știut, dar am reușit să încropesc sumele
necesare și să termin lucrările respective, fără ca enoriașii noștri să simtă
povara. M-am adresat și Mânăstirii Frăsinei. De fiecare dată mi s-a returnat
cererea, cu mențiunea că trebuie să aibă avizul ierarhului locului și să merg
personal la mânăstire, cu chitanțierul. M-am conformat întocmai.
Prima dată am avut emoții serioase.
Auzisem multe despre Mânăstirea Frăsinei, dar n-o vizitasem niciodată. M-am
dus. Se întunecase, când am străbătut satul Muiereasca, de care aparține,
administrativ, mânăstirea. Am început să urc muntele. La o oarecare înălțime,
drumul s-a bifurcat în stânga și am văzut nu prea departe o biserică
înconjurată de ziduri mari și alte clădiri. Am fost convins că am ajuns. Am
bătut la poartă, dar nimeni n-a ieșit. Totul era afundat în întuneric. Am
intrat în mașină și m-am culcat. Pe la ora unu, noaptea, cineva m-a trezit. Era
un călugăr. I-am spus cine sunt și unde merg. Mi-a explicat că acea este
mânăstirea ,,pentru femei”. Mânăstirea ,,pentru bărbați”, cea zidită de Sfântul
Calinic, e mult mai sus, către vârful muntelui.
Am pornit. Mașina urca cu greu pe un drum
îngust, ușor șerpuit. De-o parte și de alta străjuiau codrii. Într-un târziu,
am ajuns la poarta celei de-a doua mânăstiri, cea ,,a bărbaților”. Poarta era
larg deschisă. Am intrat cu mașina, fiindcă mânăstirea era undeva departe de
poartă. În apropierea mânăstirii erau zeci de mașini. Cred că erau din aproape
toate județele, dacă iau în calcul numerele de înmatriculare.
Era ora 2 noaptea și slujba era în toi.
M-am dus și eu în biserică. Era lume ca în noaptea de Paști. Numai bărbați.
Biserica mânăstirii, pictată, după cum am crezut eu atunci, de Nicolae Grigorescu, îți dădea impresia că
nu mai ești pe pământ. Fondul picturii de un albastru deschis, îngerii și
sfinții frumos conturați, o lumină caldă, ușoară, mă făceau să cred că sunt în
văzduh, printre stele. Era o liniște desăvârșită. Doar preoții și cântăreții de
la strană își rosteau cântările și rugăciunile lor, cu glasuri dulci, liniștite, bine pliate pe
muzica bizantină. Parcă erau niște suspine ale sufletului, izvorâte din adânc.
Călugării erau mulți prin biserică, dar ca niște umbre: slabi, subțiri, lipiți
de câte un stâlp, ori de ziduri, nemișcați, rostindu-și în tăcere rugăciunile.
Alții ședeau îngenuncheați ore în șir în câte un colț al bisericii, fără să se
miște, fără să se ridice.
Când a răsărit soarele, s-a terminat și
slujba. Parcă eram transformat sufletește. Era pentru prima dată, când simțeam
spiritul Athosului pătrunzându-mi sufletul. A ieșit și Părintele Neonil din
altar. Parcă era un mitropolit din vechime. Părul i se revărsa în plete albe pe
umeri, barba albă îi ajungea până către capul pieptului. Era un om frumos la
chip, luminos la față, cu ochi vioi, iscoditori, cu un zâmbet abia perceptibil,
care te făcea să ai curaj și să-i spui cu încredere ce te doare, ce nevoie te
aduce la el.
Am așteptat la rând ca să vorbesc cu
dânsul. I-am spus cine sunt, ce-mi trebuie. M-a dus la trapeză(sala de mese), a
dat poruncă unui călugăr să-mi aducă niște ghiveci călugăresc, iar dânsul a
plecat, nu înainte de a-mi spune să-l aștept acolo. S-a întors după o vreme și
mi-a adus cinci mii lei. Era o sumă destul de mare la vremea aceea. În fața
dumnealui am scos chitanță pentru bani. Mi-a mai dat apoi un pomelnic cu obștea
mânăstirii, vii și morți, și mi-a spus autoritar: ,,Să-l pomenești toată viața!
Spor la treabă și să faci biserică frumoasă!” M-am spovedit la un duhovnic al
mânăstirii și am plecat.
A
doua oară lucrurile s-au derulat aproape la fel, numai că suma, la banii de
atunci, a fost de cinci milioane lei.
Așa proceda dânsul cu toți preoții care-i cereau ajutorul. Nu spunea
nimănui că nu are, că nu poate, că nu vrea. Parcă împlinea ceea ce spusese
Anton Pann cu mult înainte: ,,De la lume adunate și iarăși la lume date!”
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească Părinte Neonil!
(In memoriam: Arhim. Neonil Ștefan, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XV(2016), nr. 321, pp.
3-4; în vol. Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. IX,
2018, pp. 18 – 20)
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
In
memoriam:
Arhiep.
Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților
Eram elev la seminar. La fiecare sfârșit
de an școlar se organiza câte o excursie într-o anumită regiune a țării, alta
de fiecare dată. În cei cinci ani cât am fost elev acolo am avut ocazia să
cunosc, în mare, aproape toată țara. Din fiecare zonă păstrez și azi multe
amintiri.
Cu ani în urmă am scris un articol, Lecția
de istorie, în care povesteam vizita de atunci la Mănăstirea Putna, mai precis
la muzeul mănăstirii. M-a impresionat magistrala prezentare a călugărului-ghid.
Regret și azi că nu l-am rugat să-mi spună numele. Mai târziu, ajungând cartea
mea, Istoria clipei, în mâinile regretatului episcop Gherasim al Rădăuților, nu
mică mi-a fost surpriza, când am primit o scrisoare de la dânsul, în care
menționa că în perioada respectivă și dânsul era ghid acolo și e foarte posibil
ca acel călugăr care m-a fascinat să fi fost chiar dumnealui. Am corespondat
câțiva ani cu Preasfințitul Gherasim, am făcut schimb de cărți, până a trecut
dincolo.
Aflând în ultimele zile că în acea
perioadă și Înaltpreasfințitul Pimen era ghid la mănăstirea Putna, consider că
nu strică să reiau acel articol și Dumnezeu știe mai bine care era adevărata
identitate a ghidului de atunci.
,,Lăcașurile și bisericile creștine
ortodoxe au fost dintotdeauna păstrătoarele unor valori morale, culturale și
naționale de neînlocuit. Unii ierarhi, preoți și călugări au păstrat în
conștiința neamului românesc speranța de mai bine, au menținut în actualitate
marile deziderate istorice ale națiunii române: unitatea, independența,
dreptatea etc.
Prima dată când am avut această revelație
a fost în vara anului 1970. Eram elev la Seminarul Teologic din Craiova.
Atunci, ca în toate vacanțele de vară, m-am dus în excursia organizată de acea
școală teologică la mănăstirile din Moldova.
La Putna am avut un adevărat impact cu
Istoria, cu realitatea istorică românească. La muzeul mănăstirii era ghid un
călugăr între două vârste, cu figură de schimnic. Împreună cu grupul nostru de
seminariști vizitau în acel moment muzeul alte două grupe de elevi din diferite
părți ale țării. Explicațiile călugărului reduceau la tăcere șotiile
copilărești ale vizitatorilor. După ce am trecut prin câteva săli, am ajuns în
aceea în care se afla expus tabloul lui Ștefan cel Mare și harta României Mari,
așa cum arăta ea la 1918. Aici ni s-a arătat ghidul în toată măreția sa de
educator și patriot. Cred că ne-a vorbit în fața hărții și tabloului mai bine
de o jumătate de oră, dar nimeni n-a observat trecerea timpului. Auzisem despre
Basarabia și Bucovina doar de la părinți și bunici. Atunci auzeam și vedeam.
Lucrurile aveau o prospețime și o frumusețe a lor, care impuneau atenție,
concentrare până la lacrimi. Și călugărul știa să-și dozeze cunoștințele și
expunerea, ca să meargă la suflet.
Atunci mi s-a revelat adevărul istoric al
raptului de la 1940 în toată urâciunea lui. Atunci l-am înțeles pe Ștefan și
lupta lui, altfel decât îl înțelesesem din manual. Atunci am înțeles ce
înseamnă a fi un mare dascăl de istorie și a ști să aprinzi din făclia
sufletului tău luminițele patriotismului celor mici și însetați de cunoaștere.
În timp ce călugărul ne explica de ce este
supărat Ștefan cel Mare în tablou, am întors capul și am privit spre grupul de
profesori aflat în spatele nostru, al elevilor. Câțiva profesori ai grupurilor de
elevi aflați împreună cu noi, seminariștii, probabil mai temători sau mai
activi(ști), îi făceau disperați semne cu mâinile călugărului, îndemnându-l să
tacă, să schimbe vorba, să nu spună lucrurilor pe nume, fiindcă e periculos.
Semănau cu niște surdo-muți !
Călugărul, însă, era orb pentru astfel de
gesturi. Prin fața ochilor săi lăuntrici se derulau crâmpeie de istorie,
adevărată istorie românească și nu pregeta să le prezinte, în ciuda tuturor
pericolelor la care se expunea(...)”.
Indiferent care dintre cei doi ierarhi a
fost atunci în fața noastră în calitate de ghid, mă înclin în fața memoriei
lor, ca mari patrioți .
Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen îi
datorez mult, atât eu cât și Parohia Malovăț, fiindcă, prin aprobarea sa, a
dotat bisericile, mănăstirile și preoții din eparhie cu multe dintre cărțile
editate la Malovăț și la Bârda, fiindu-ne de un mare ajutor.
S-a stins în aceste zile, la cei peste 90
de ani ai săi, dându-ne încă o lecție de modestie cum rar se mai pot întâlni: a
lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat direct în pământul reavăn de la
Mănăstirea Sihăstria Putnei, în mormântul pe care din timpul vieții și l-a
pregătit, fără cavou, fără sarcofag, fără catedrală, într-o simplitate care-i
face cinste. Dragostea de care s-a bucurat din partea enoriașilor și preoților
săi în timpul vieții s-a revărsat acum în torente, în ciuda tuturor
restricțiilor și se va manifesta multă vreme de acum încolo prin pelerinajele,
rugăciunile și lacrimile de la mormântul lui.
Dumnezeu să te ierte, vrednic ierarh al
neamului românesc!
In memoriam: Arhiep. Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr. 421, p. 2-3; în ,,Națiunea”,
București, 6 iun. 2020, ediție on-line
(https://www.ziarulnatiunea.ro/category/religiespiritualitate);
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
INCAPERILE
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Dupa cum aerul dintr-o încapere se
aseamana cu cel din exterior si provine de la acela, presupunându-i în mod
necesar existenta, prezenta lui pretutindeni, tot asa si sufletul, care este
suflare a Duhului lui Dumnezeu, presupune existenta omniprezenta si
atotîmplinitoare a Duhului lui Dumnezeu. Iata o paralela între „încaperile”
materiale si cele spirituale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 390
Mitropolitul
Antonie Plămădeală(II)
Mitropolitul Antonie Plămădeală citea mult şi din prisosul inimii şi
minţii sale scotea cărţile acelea de referinţă în cultura românească.
Bibliografiile folosite la alcătuirea fiecărei lucrări erau impresionante.
Scotocea totul, până la cele mai neînsemnate ştiri, pentru a face lucrul său
deplin. Făcea lucrare de apostolat în Biserică, în afara Bisericii şi în
cultura românească, atâta cât îi permitea contextul politic şi cultural al
vremii. Biblioteca sa era imensă şi cuprindea nenumărate cărţi, cu care s-ar fi mândrit marile biblioteci
publice ale ţării şi ale lumii. Cel ce va avea privilegiul să studieze în biblioteca ierarhului aflată azi la
,,Academia” de la Sâmbăta, va descoperi comori nebănuite de spiritul unui
muritor de rând.
Am îndrăznit şi i-am scris, eu, un amărât de popă dintr-un cătun
mehedinţean. Nu mică mi-a fost surpriza
şi bucuria, când am primit după câteva
zile răspuns de la Vlădica Antonie. Mă trata ca pe un om matur, ca pe un om
demn de atenţie, ca pe un interlocutor aproape egal. Lucrul acesta îmi dădea
aripi. S-a însăilat între mine şi
Vlădica Antonie o corespondenţă, care avea să dureze câteva decenii şi să însumeze nenumărate scrisori, pe care le
păstrez şi astăzi cu sfinţenie şi, dacă va vrea Dumnezeu, într-o bună zi vor
vedea lumina tiparului. În scrisorile lui nu era nimic din morga specifică unei
corespondenţe oficiale. Ierarhul mi se descoperea ca om, cu intimităţile lui
intelectuale, cu gândurile, speranţele şi proiectele sale. Ar fi interesant
dacă aş contabiliza proiectele mari de care vorbea în acele scrisori privind
viitoarele sale cărţi şi câte din ele s-au materializat în lucrări
propriu-zise. Oricum, planurile de viitor pe care le nutrea depăşeau cu mult
puterea şi viaţa unui om obişnuit. Erau proiecte pentru uriaşi, care s-ar fi
putut întinde de-a lungul a mai multor vieţi.
Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit din lectura ,,Telegrafului
român” din perioada cât Vlădica Antonie conducea eparhia Transilvaniei era
faptul că se anunţau acolo concursuri pentru ocuparea posturilor de preot, de
protopop, profesor etc. Era extraordinar pentru mine, cel de dincoace de munţi,
care acum aflam pentru prima dată cum se propaga spiritul şagunian peste veacuri. Transparenţa, competenţa şi
competiţia erau câteva trăsături care slujeau intereselor majore ale Bisericii.
Am discutat adesea cu preoţi din Transilvania şi niciodată nu am auzit de la
vreunul că acolo s-ar fi scos parohiile
la mezat, că cineva ar fi dat ceva mitropolitului pentru a obţine un post mai
căldicel, pentru a fi numit la o parohie mai bună. Spiritul de dreptate
pătrunsese în conştiinţele din mediul bisericesc şi nimeni nu îndrăznea măcar
să se joace cu astfel de lucruri. Se ştia că Vlădica Antonie nu glumeşte, ci
este omul legalităţii şi al dreptăţii.
Nu pot să precizez exact anul când l-am întâlnit ,,faţă către faţă” pe
Vlădica Antonie. Cred că eram undeva la Casa Studenţilor ,,Grigore Preoteasa”
din Bucureşti. Ţinea dânsul o conferinţă studenţilor de la diferite facultăţi.
Într-o pauză m-am dus la dânsul şi i-am spus cine sunt. A tresărit, s-a uitat
lung la mine şi mi-a spus zâmbind cu confidenţialitate: ,,Să-ţi spun drept, te
credeam mult mai în vârstă, undeva în pragul pensiei! Mă bucur însă că eşti aşa
de tânăr şi că vei putea să faci încă multe
în viaţă!”
Corespondenţa dintre noi a mai continuat puţin după Revoluţie, apoi s-a
întrerupt brusc. Am aflat târziu de boala ierarhului, care-l ţintuise la pat.
Am crezut multă vreme, că, pur şi
simplu, nu mai vrea să corespondeze cu un popă atât de prăpădit dintr-un sat
oarecare. Dumnezeu să mă ierte, că l-am
judecat pe nedrept! L-am văzut târziu la televizor în scaun cu rotile şi am
plâns, ca atunci când am pierdut pe unul dintre părinţii mei .
Detractorii şi oamenii fără conştiinţă românească şi creştinească l-au împroşcat cu noroi, aşa
cum au ştiut ei mai bine, cu o inventivitate diabolică. El nu s-a apărat. Prin
ziare şi prin televiziune i-au dat palme, l-au scuipat şi i-au pus cunună de
spini şi el le-a primit. Din când în când a şoptit ca pentru sine şi pentru Dumnezeu: ,,Iartă-i ,
Doamne, că nu ştiu ce fac!”
Vlădica Antonie Plămădeală s-a
dus dintre noi, lăsând un gol uriaş în urmă. Rămâne prezent prin spiritul lui,
prin cărţile, articolele şi studiile răspândite cu largheţe peste tot, prin
nenumăratele sale ctitorii, prin tot ceea ce a făcut sau doar
a vrut să facă. El a reuşit să aducă cu sine din Basarabia lui iubită
duhul omului aflat sub vremi, care luptă din greu să supravieţuiască şi să lase ceva în urma sa. El a reuşit să
reînvie duhul lui Şaguna şi al marilor
ierarhi transilvăneni, care au făcut şi au scris istorie prin faptele şi prin
gândirea lor. Despre Vlădica Antonie Plămădeală e greu să vorbeşti la trecut
încă multă vreme de aici încolo. Despre el când vorbeşti, trebuie să vorbeşti
despre viaţă, despre fapte, despre realizări, fiindcă el este cu adevărat omul
faptei şi aşa va rămâne în Istoria Bisericii Ortodoxe Române şi a culturii
româneşti.
(In memoriam: Mitropolitul Antonie
Plămădeală, în vol. Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.
IV, 2011, pp. 74 – 76; 82 – 84;
în ,,Datina”, Tr. Severin, an. XXIV(2014), nr. 6190(8 iul.), p. 3; nr.
6191(10 iul.), p. 6; în ,,Neamul
Românesc”, 2008, nr. 43, nov. 16, ediție on-line(www. neamul-romanesc.
com); Mitropolitul Antonie Plămădeală, în ,,Datina”, Tr. Severin, XVII(2008), nr. 4601(29 ian.), p. 9; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2006, vol. II, p. 274; Scrisori adresate Mitropolitului Antonie
Plămădeală, în vol. Vremea seniorilor
(ediție îngrijită de Dr. Artur
Silvestri), București, Editura Carpathia Press, 2005).
neamul-romanesc.com - Registered at
Namecheap.com
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
PAMANTUL
Arhiepiscopul
Iustinian Chira
Cel mai misterios, cel mai pretios lucru e
pamântul. E mai de pret decât toate celelalte materii. De ce?… Din acest pumn
de pamânt e facut omul. Din acest pumn de pamânt rasar infinite culori în
plante si infinite arome. Toate fructele, de toate gusturile si aromele, se
nasc din acest pamânt. Tarâna are un miros specific. Nimic nu miroase mai
frumos decât pamântul.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
92.
In
memoriam:
Mitropolitul
Antonie Plămădeală(I)
Cu ani în urmă, la o şedinţă cu
preoţii, Vlădica Nestor Vornicescu ne-a
spus: ,,Părinţilor, peste ani veţi fi mândri că aţi fost contemporani cu câţiva
mari ierarhi ai Bisericii noastre. Aş pune în capul listei pe Vlădica Antonie
al Ardealului. Mai departe completaţi Dumneavoastră lista!”
Cuvintele acestea le-am reţinut
în sufletul meu şi azi, de câte ori îmi amintesc cu durere că Părintele Nestor
nu mai este printre noi şi îi dau
dreptate. Au fost câţiva ierarhi ai Bisericii noastre, cum nu se ştie când va mai avea
această instituţie! Despre Înaltul
Nestor am mai vorbit, dar niciodată de ajuns,
despre Vlădica Antonie Plămădeală niciodată şi nu ştiu de ce!
Am avut o reţinere ca să scriu
despre marele ierarh transilvan. Era
imensă personalitatea lui şi am socotit întotdeauna că i-aş profana
memoria, dacă aş îndrăzni să-i creionez chipul în câteva cuvinte. Poate nu l-am
cunoscut eu suficient de bine sau poate am fost întotdeauna unul dintre cei mai
mari admiratori ai săi.
Eram în facultate şi Vlădica
Antonie era pe atunci fie episcop-vicar patriarhal, fie episcop de Buzău.
Indiferent ce funcţie administrativă avea, el
se impunea tuturor ca un mare cărturar. Una după alta, cărţile sale
ieşeau de la tipar, care mai de care mai atrăgătoare, mai incitantă, mai plină de învăţătură. Le căutam, le cumpăram
dacă le găseam şi le citeam cu nesaţ. Îmi reproşez şi azi că n-am apucat să-i
găsesc şi să-i citesc volumul Trei ceasuri în iad, despre care am auzit multe,
ceea ce mi-a mărit curiozitatea şi dorinţa de a-l avea cândva în mână.
Călătorea enorm de mult, poate mai mult decât un ministru de externe.
Vedeam revistele noastre teologice. Nu era număr al lor, în care să nu fie
relatată prezenţa ierarhului Antonie Plămădeală la câte una sau mai multe
reuniuni internaţionale de interes teologic, ecumenic, social, interreligios şi
interconfesional. Ca secretar al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la
Geneva, Vlădica strecura în sufletele
noastre, ale studenţilor, o rază de bucurie şi de mândrie firească, de români
şi de creştini ortodocşi. Un ierarh ortodox român ocupa o funcţie atât de importantă într-un for
internaţional atât de înalt al lumii de
atunci, ceea ce nu era puţin lucru.
Vlădica Antonie venea adesea la Institutul Teologic din Bucureşti cu
prilejul vizitelor unor delegaţii sau personalităţi străine şi întotdeauna se
remarca prin vastele sale cunoştinţe teologice, prin engleza ireproşabilă pe
care o vorbea, prin robusteţea personalităţii sale. Privindu-l şi ascultându-l,
te simţeai mândru că eşti român şi că eşti creştin, că faci parte dintr-o
Biserică reprezentată de un asemenea ierarh.
Îmi amintesc că într-o zi a venit la noi la facultate un episcop indian
însoţit de vlădica Antonie. Ierarhul străin trebuia să ne ţină nouă,
studenţilor şi profesorilor de la facultate, un discurs pe teme teologice.
Translator era cel mai bun interpret al
patriarhiei, fost student la Oxford, cunoscător aproape perfect al limbii engleze.
Întotdeauna traducerile făcute de acel
translator erau de o cursivitate şi rapiditate impresionantă. Totuşi, de data
aceea, translatorul se poticnea una-două. Ceva nu era în regulă. Ori el nu se
simţea bine, ori cele ce debita ierarhul indian erau intraductibile. La un
moment dat, Vlădica Antonie şi-a pierdut răbdarea, a întrerupt oratorul şi
translatorul şi ne-a spus: ,, Îmi pare
rău că trebuie să precizez, dar e vorba de o teologie de seminar şi o engleză
de Ferentari. Vă cer îngăduinţa să vă spun eu cam ce ar vrea să spună musafirul
nostru!” A început vlădica Antonie să ne
vorbească aşa cum numai el ştia, iar ierarhul indian se uita la el cu jind,
neştiind de unde o scoate atâtea şi atâtea cuvinte, ca să-i traducă amărâtele
lui cunoştinţe.
Am trimis ca preot mai multe
articole la ,,Telegraful român” de la Sibiu şi mare mi-a fost bucuria când
le-am văzut publicate acolo. I-am trimis mitropolitului Antonie câte o carte a
mea, care îmi apărea din când în când la câte o editură de stat şi am rămas
profund impresionat, când am văzut că
fiecare era prezentată în ,,Telegraful român” la rubrica ,,Semnalăm… semnalăm”.
Erau cuvinte de apreciere şi încurajare, erau cuvinte care denotau însă că
autorul lor parcursese, chiar şi numai în mare grabă volumul respectiv.
El nu lăsa cuvântul să-i iese din gură, ori să se aştearnă pe hârtie,
până nu-l cântărea bine cu mintea sa uriaşă, până nu citea apoi pe rânduri şi
printre rânduri fiecare propoziţie, fiecare frază. Avea un adevărat cult pentru
carte şi pentru cuvântul scris şi tocmai de aceea prezenta fiecare carte
primită la reşedinţă de la autori sau editori ca pe un dar pe care i-l
trimiteau prietenii şi însăşi Veşnicia. Cuvintele rostite de mitropolitul
Antonie Plămădeală despre o carte erau ca o pecete pusă pe un document şi
puteau ţine loc de pisanie, dacă acea carte ar fi fost un templu al gândirii şi
culturii lumii. Aceasta, fiindcă în puţinele cuvinte pe care le rostea despre
lucrarea respectivă, ierarhul transilvan surprindea esenţialul, aşa încât, dacă
ai fi făcut ulterior recenzie la acea carte nu ai fi avut altceva de scris
decât să amplifici fiecare frază rostită
de mitropolit, căci altceva nou nu-ţi mai rămânea să scoţi în evidenţă (Va
urma).
(In memoriam: Mitropolitul Antonie Plămădeală, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. IV, 2011, pp. 74 – 76; 8
2 – 84; în ,,Datina”, Tr.
Severin, an. XXIV(2014), nr. 6190(8 iul.), p. 3; nr.
6191(10 iul.), p. 6; în ,,Neamul
Românesc”, 2008, nr. 43, nov. 16, ediție on-line(www. neamul-romanesc.
com); Mitropolitul Antonie Plămădeală, în ,,Datina”, Tr. Severin, XVII(2008), nr. 4601(29 ian.), p. 9; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2006, vol. II, p. 274; Scrisori adresate Mitropolitului Antonie
Plămădeală, în vol. Vremea seniorilor
(ediție îngrijită de Dr. Artur
Silvestri), București, Editura Carpathia Press, 2005).
neamul-romanesc.com - Registered at
Namecheap.com
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
VEST
SI EST
Sfantul
Sofronie Saharov
Vesticii au pierdut credinta si au cazut
într-o viata trupeasca, dar au o cultura chiar rationalista sau umanista care
îi tine într-un anume nivel. Au coborât încet-încet, dar au, într-un mare grad,
o politete care îi opreste sa cada mult mai jos. Ortodocsii însa, atunci când
îsi pierd credinta, nu au o cultura umanista care sa-i tina si atunci merg
direct în cele mai de jos.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu