„Cutia
cu vechituri” - ficțiune...
Dr.
Ecaterina Petrescu Botoncea
17
August 2022
Pentru că am fost născută prematur, în
primii ani de viaţă am rămas cu o debilitate fizică: răceam uşor, eliminam
mereu viermi intestinali, făceam noaptea pipi în pat şi mă îngălbeneam de
câteva ori pe an, având nevoie să ronţăi crudităţi şi să înghit fripturi în
sânge ca să-mi revin. De aceea, mama mea blândă şi bună mă înfofolea şi mă
corcolea sufocându-mi micuţul trup şi suflet în mai multe straturi de
învelişuri calde. Şi totuşi aveam cel mai nemilos regim de viaţă dintre toţi
copiii din cartierul Dorobanţi, cu trezire şi culcare la ore exacte, băi
generale în fiecare seară, două spălări pe cap pe săptămână, cinci rânduri de
mese pe zi şi gustări între ele, ore de limbi străine, vioară, desen şi
lectură. Simţeam mereu că îmi vine să vărs şi cei ai casei se întrebau de ce.
Singura plăcere era masajul dinainte de culcare, făcut de mama, pe care, de
altfel, o adoram. Ea era placenta uriaşă, bine vascularizată de care nu voiam
să mă dezlipesc şi prin care vedeam lumea ca pe un spectacol de teatru de
păpuşi, jucat într-o sală bine încălzită.
Când aveam un răgaz pentru a-mi trage
răsuflarea slabă, mă aşezam pe un scăunel şi priveam cum sar şi se joacă copiii
în faţa casei mele, cum norii se adună, se umflă, se înnegresc şi se sparg, cum
apune bosumflat soarele şi cum se lasă draperiile nopţii. Uneori, câte un copil
zburdalnic se urca pe fereastră şi mă întreba dacă nu cumva n-am picioare, iar
eu răspundeam că am dar că sunt bolnavă de amigdalită sau de scarlatină sau de
oreion sau de gripă sau că am dinţii strâmbi şi trebuie să-i îndrept cu nasturi
pe care îi înghit noaptea, la culcare şi îi elimin dimineaţa...
Eu eram mereu în afara jocului de sunete
şi lumini, mică şi neînsemnată, atentă să nu îmi supăr tatăl cu mustaţa uriaşă
şi posacă, veşnic împovărat de faptul că plouă sau că nu plouă, că au intrat
furnicile în pâine sau că preţul usturoiului a crescut.
Într-o
zi mama m-a strâns la piept şi mi-a spus:
- Inimioară, gata, te-ai înzdrăvenit şi te
vei duce să stai o perioadă la bunicii tăi, la ţară. Vei putea să faci toate
prostiile ce-ţi trec prin cap, numai să rămâi teafără şi să nu îi superi pe
bătrâni.
Pruncul din mine ar fi vrut să se
împotrivească, pentru că nici nu ştia să se joace, dar mama avea întotdeauna
ultimul cuvânt. Chiar şi tata după toate maimuţărelile din lume, sfârşea prin a
face tot cum spunea mama. Altfel se rupea căruţa, îmi explica el, pătruns de o
înţelepciune strămoşească. Dar depărtarea de acele mâini albe şi catifelate şi
de mirosul lor dulce de fiori de cais, m-au făcut să plâng de dor şi, plecată
la Straja, în loc să mă bucur şi să alerg prin grădini şi livezi, stăteam
ţintuită la pat, cu poza mamei sub pernă şi cu un ursuleţ de pluş în braţe.
Ce era lumea pentru mine? O aiureală, o
zarvă inutilă care uneori îmi cerea să mă obosesc fără motiv iar alteori, să
plâng cu lacrimi de crocodil, şi nimic altceva pe lângă mama care era începutul
şi sfârşitul tuturor lucrurilor şi care singură putea şti ce e bine şi ce e rău
pe pământ. Din fericire atunci au apărut spiriduşii. Sclipitori şi veseli,
ieşiţi din cărţile cu poveşti, cu muzicuţele lor colorate, se cocoţau în vârful
geamului pe unde licărea luna, apoi se strecurau pe lângă fereastra
întredeschisă şi-mi ţopăiau pe pernă, drept în faţa ochilor.
M-am învăţat încet să nu mă tem de
întuneric şi să ascult vocea nopţii, pentru că, în fiecare adiere de vânt e o
poveste pe care unii oameni o învaţă şi o scriu iar alţii o citesc şi o
povestesc mai departe, aşa cum făcea mama mea. Când toată casa pica în somnul
nopţii, eu mă strecuram fascinată şi somnambulă sub cerul liber şi priveam în
iarba verde licuricii ca nişte steluţe mişcătoare, căzute din cer. Mă întindeam
netemătoare pe pământul rece şi îmi ridicam ochii la cerul cu lumină
neîncepută, de unde îmi râdea cu bunătate drăguţa lună, grasă şi rotundă ca
fosta mea educatoare.
După plimbările nocturne, cu picioruţele
goale prin rouă, spiriduşii mă aduceau la culcare şi mă înveleau cu pledul până
la gât. Mă trezeam veselă şi cu poftă de mâncare, vorbind de una singură, prin
cordonul ombilical netăiat, la fel ca prin telefon, cu buna mea mamă care îmi
simţea dorul şi îmi transmitea prin puterea gândului ei că aleargă la mine să
mă vadă.
Ţopăind fericită prin ogradă, mă aşezam în
genunchi şi-mi umpleam palmele cu grăunţe de porumb luate din sacul cel umflat
de lângă şopron de unde în gura mare strigam păsărelelor să se apropie. Iar ele
se împingeau în pene, cele din văzduh amestecându-se cu cele din ogradă, care
mai de care mai grăbite: vrăbii, ciori, găini, raţe, curci, porumbei... Mi se
urcau pe braţe, pe umeri, pe gât şi în păr, în timp ce eu mă săltăm brusc în
picioare şi o luam la fugă printre coteţe râzând cu mâinile ridicate ca o
sperietoare de ciori.
În ziua aceea, un pici mucos, pe nume
Ionel, Costel sau poate Georgel, m-a dus la scăldat, unde eu nu fusesem
niciodată, zicând cu viclenie de copil că are nevoie să îl ajut la mânat oile
pe prund. Acolo, văzând eu valurile clipocitoare săltând peste lespezi, am
uitat de frică şi m-am dezbrăcat nerăbdătoare, aruncându-mă în bolboane, dar,
încercând să înot ca oamenii mari, n-am făcut altceva decât să adun apă de
gârlă şi alge în maţe. La întoarcere aveam cu o sanda mai puţin în picioare şi
pielea friptă pe spate, iar mucosul avea pletele cârlionţate pline de mătasea
broaştei.
Bunicii
nu m-au certat, ba s-au grăbit să-mi întindă repede o porţie de brânză cu
smântână să-mi treacă opăreala.
Atunci a apărut cohorta de lume... care ne
aducea vestea grea... Atunci... rotunjind ochii ca mărgelele la marginea
şanţului şi nemaiînţelegând câte rânduri de lumi sunt pe lumea asta, câţi sori,
câte ceruri, m-am simţit brusc zdrobită de toate: de bucurii, de culori, de
nopţi, de spiriduşi, de propriul meu hohot de râs şi de plâns, care s-au
prăbuşit toate peste mine... eu, mică cât o furnicuţă şi singură... singură...
fără mama mea... am încercat s-o strig, s-o trezesc, dar n-am putut. Gura mea
mi-a rămas încleştată şi ochii înţepeniţi în gol după care am simţit cum mă prăbuşesc
în hăul unei lumi neînţelese şi obscure.
Un timp n-am mai gândit, stând ţeapănă şi
oarbă şi surdă şi mută, şi n-am mai mâncat până mi s-a făcut rău, şi am vărsat
de foame, având nevoie de perfuzie, apoi o vreme am umblat goală puşcă
durându-mă şi atingerea cărnii. Venită acasă de la spital, mă tăvăleam în
noroaie şi mângâiam de pe pământ tot ce era mai urât, mai ţepos, mai înspinat,
mai umed, mai bălos sau mai păros. Mă pierdeam pe câmpul uscat adunând şopârle
vineţii, iar de prin bălţi, broaşte râioase şi melci pe care mi-i înghesuiam la
sân. După câteva zile de captivitate, bietele reptile se prăpădeau de sete şi
de foame, apoi se uscau ca scrumbiile. Aşa le înmormântam la marginea grădinii,
cântând din buze ca din frunză şi acoperindu-le mormântul cu flori roşii şi
galbene.
În dezechilibrul meu toate interdicţiile
răbufneau cu furie, pentru că în mine rămăsese vie doar jumătatea sufocată până
atunci. Bunicii mei clătinau din cap şi mă mângâiau pe părul încâlcit apoi se
puneau pe plâns şi mă strângeau în braţe ca pe un biet suflet rătăcit. Un
singur noroc am avut. Nu m-am îmbolnăvit de nici o boală trupească, deşi
adormeam uneori în cuşca câinelui, nu mă spălam pe mâini şi nici pe dinţi şi
umblam desculţă prin ţepi şi cioburi. Acum păream să fiu mai sănătoasă ca
niciodată, iar de la plecarea Lolei, lucrurile s-au schimbat rapid în bine.
Şocul produs de ea pesemne că mi-a redeschis canalele de comunicare cu lumea
din afara mea şi din mine. A avut, deşi în modul cel mai neplăcut, efectul
los-endorfinei...
După ce am descoperit plăcerea cocoţatului
în copaci, am renunţat la ataşamentul faţă de reptile, iar ochilor mei de copil
le-a revenit inteligenţa. Am redobândit totodată liniştea, ruptă parcă din
mijlocul cerului, unde, de acuma mă instalasem ca o adevărată zburătoare,
schimbându-mi radical teritoriul cosmic. În vârful unui salcâm din luncă am
auzit, şoptită la ureche, prima chemare. Era a mucosului care mă striga şi-mi
spunea să vin iute acasă că mi-a adus zmeură din pădure. Am sărit din copac, am
alergat la bunici şi am văzut cu ochii mei că în prag mă aştepta aievea băiatul
cu trăistuţa plină de fructe.
După un timp, muza mea şi-a schimbat
glasul. Auzeam în ureche vorbe frumoase rostite de o femeie. În timp ce le
repetam în gând, mi-am amintit brusc că e vocea mamei şi am simţit că limba mi
se descleştează şi prinde a vorbi cu glas tare... Am sărit glonţ de gâtul
bunicii care a izbucnit în lacrimi, apoi şi-a făcut o cruce mare, cât toate
zilele, sărutând pământul de bucurie. Iar eu am rămas pe o buturugă să plâng,
fetiţă cu păr castaniu şi cu ochii rotunzi şi negri ca ai mamei mele, de
fericire că mi-am regăsit amintirile....
A
doua zi începea anul şcolar, dar nu a mai fost nevoie să plec la vreo şcoală
specială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu