BISERICILE MELE... SFÂNTA MARIA - RADNA.
Cam pe la cinci ani
am fost la Mănăstirea de la Radna. Ai noștri, cei ortodoxi și
neamurile noastre de la Sinicea făceau pelerinaj la Mănăstirea ortodoxă Bodrog.
Noi, tot ortodoxi, mergeam la Mănăstirea catolică Maria-Radna, fiind aproape și
călătorean cu trenul.
De cum puneam
piciorul jos din tren ne întâmpina atmosfera de mare sărbătoare religioasă, ca
in descrierile lui Ioan Slavici și ale lui Ion Rusu-Șirianu. Tot Târgul
Lipova-Radna, o mică Buda-Pesta despărțită de râul Mureș, vibra de spiritul
sărbătorii de Sfânta Maria.
Pelerini cu prapuri, turiști, vizitatori,
negustori, invitați, nenumărate călugărițe, crdincioși, cu toții se îndreptau
într-un șuvoi resemnat spre Mănăstire. Deoparte a drumului un târg sclipitor te
conducea spre mănăstire, incercând să iți mai ofere și alte produse inafară de iconițe, rozare și lumânări. Te
făcea să uiți de timp târguind și înfruptîndu-te în această zi de post și
penitență. Puneam la gât rozare, șiraguri de turtă dulce colorată, cu o cruce mare în mijloc. Unii
cumpărau icoane, lănțișoare cu medalioane reprezentând pe Maica Domnului,
cruciulițe de argint, pălării, paprică, struguri, alviță-brânza de iepure, și
multe altele nelipsind ,,cocoșii”-floricelele și vata de zahăr spre deliciul
copiilor și al meu, venită de la țară. Eu aș fi vrut de toate și nuci
zaharisite, și înghețată, chiar și un ,,prohibit” cremvurșt, dar nu
venisem să ne înfruptăm, ci la Maica
Domnului. Dar numai după multe poticniri, din cauza târgului, ajungem la
Mănăstire, eu neuitând să trag după mine și un coif colorat de hârtie și o
minge cu elastic.
Bunica mă ține strâns
de mână. Înaintăm cu șuvoiul. Slujba se face afară în fața bisericii. Maica
Domnului stă așezată în dreapta intrării. Ne așteaptă cu un zâmbet mângâietor.
Acuma mi se pare că s-a ridicat în picioare și întinde mâinile spre noi
chemându-ne la ea.
Și acum, după trecerea a 75 de ani o revăd de fiecare
dată. Simplă, cu eșarfa ei roșie și lungă, din cap până-n picioare. Apoi o văd iar șezând, cu Pruncul Iisus pe
genunchi, privindu-ne, în timp ce credincioșii îi depun la picioare un munte de
lumânări aprinse și mă gândesc la un munte și mai mare de suferințe și cereri.
Intrăm în biserica
maiestuoasă și adâncită spre muntele Șoimoș. Nu mai văzusem o asemenea biserică
mare, unde sfinții erau mai mari decât
oamenii. În înălțime în fumul dens și
greu al lumânărilor nu îl vedeam pe Dumnezeu, așa cum crezusem, dar mi-era
frică, intuind că este sus, dincolo de
această perdea de fum.
Când bunica
îngenunchea mă lipeam de ea și așa întotdeauna genunchii mei goi se așezau pe
poala fustelor ei. Ea uneori plângea, își ținea fața în mâini, eu după puțina
mea rugăciune mă uitam. Vedeam multe, dar, copil de la țară, le pricepeam după
mintea mea.
Bunica a scos bani
din batistă, a legta-o la loc și am mers să facem Drumul Crucii. Atunci nu
știam că acel urcus pe trepte și fără, se numește așa.
Am ocolit spre dreapta și am ajuns la statuia
Fecioarei Maria. Mi-o amintesc îmbrăcată într-o rochie de mireasă cu flori și
perle, cu o coroană albă pe cap. La
picioarele statuii erau atât de multe lumânări
topite, încât se făcuse un pârâiaș solidificat, lucios ca o miere de
albine. Statuia invelită în pereți de sticlă acuma avea geamul din față dat la
o parte. Poate fiindcă era prima statuie a Fecioarei Maria pe care o vedeam, am rămas atât de
impresionată de frumusețea ei, că nu am
mai putut să o uit nici până azi. Mi se părea că mie îmi zâmbește, mi se părea
că știe că mama mea este la un pas de moarte, și privind-o mă linișteam
treptat. Nu știam ce să-i spun, dar știam că am venit pentru mama.
Am urcat dealul mai mult in genunchi. Vedeam
oamenii în genunchi și îi mai vedeam cum scot niște bobițe ca de grâu din pământ.
Am aflat că erau lacrimile Maicii Domnului și aduse acasă sunt ,,de leac”.
Mi-am umplut batista cu ,,lacrimi” sfinte și am ajuns sus de tot la ultima
statuie a lui Iisus înviat din morți. Am pus mâna pe statuie așa cum făceau
toți, apoi m-am uitat de jur împrejur. Am văzut scara, ceva din acoperișul
bisericii mănăstirii, pădurea verde și jos, umbrită, lângă contrafortul
bisericii, minunea casetei de sticlă cu Fecioara Maria și ușoara flacără a
lumânărilor aprinse la picioarele ei.
Am coborât în grabă,
fiindcă bunica a zis să nu pierdem
trenul. Tineam batista strâns, așa cum țineam busuiocul sfințit primit
duminecile de la biserică.
Nu știu dacă și eu am
contribuit cu ceva, dar mama a inceput să meargă spre vindecare.
Peste douăzeci de ani
am intrat din nou în biserica Mănăstirii. De data aceastacsingură, bunica fiind
plecată în ceruri. Poate ingrozitoarele ei suferințe, fără morfină, și faptul
că se ruga să primescă ea durerile
noastre, au purificat-o, și de acolo de unde este mai privește spre imaginile
sfințite de pe pământ.
Monumentala biserică
nu era luminată. O singură lumânare ardea lîngă altar. Am mers indelung prin apropierea pereților. Apoi m-a
întâmpinat un preot care m-a condus în
culoarul muzeu al mănăstirii, lasându-mă singură. Documente de tot felul atestau crearea și viața acestui edificiu.
Poze de donatori, scrieri religioase erau înșiruite pe pereții acelui gang.
Maiestuozitatea
Mănăstirii, acel gang ducea spre chilii,
sobrietatea momentului, liniștea densă, momentul meditativ și pios m-au pătruns
din nou. Am plecat cu sufletul plin de trăinicia momentului.
De aci la un alt interval de treizecișicinci de
ani am mers la festivitatea de Sfânta Marie Mare insoțind-o pe fiica mea și pe nepotul meu,
care urma să se nască. Acea zi a fost o
adevărară zi de penitență pentru mine, având mereu grijă să o feresc pe fiica
mea de mulțimea impestuoasă, să o conduc prin labirintul fostelor mele
experiențe atât de îndepărtate în ani.
Oricât de greu sau de
ușor este acel drum al omagierii Sărbătorii
Maicii Domnului, se simt în timp efluviile
benefice ale evlaviei.
Melania Rusu Caragioiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu