Cât
de răi au fost „cei buniˮ ? (1)
Mihai
Cantuniari
17
August 2022
„Propaganda
învingătorilor devine istoria celor învinşiˮ (R.W.Trevanian)
Pentru mine, există un singur imperativ
absolut, o unică forţă ciclonică de natură divină, iar acesta este Adevărul.
Da, Adevărul aşa cum e scris aici, cu majusculă, de o valoare egală cu Viaţa şi
cu Calea spre viaţă. Mântuitorul întregii lumi văzute şi nevăzute a spus: „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !”, cuvinte totale, ca piatra de hotar ce
desparte vechiul de nou, moartea de viaţă, întunericul de lumină. Peste ele nu
se poate trece. Ȋn funcţie de ele ne împărţim în răi şi buni. Adevărul este
valoare supremă. Cei ce Ȋl neagă, iubitorii de vechi, de moarte, de întuneric,
sunt în zilele noastre Legiune, în acest veac în care bărbaţii şi-au pierdut
onoarea, iar femeile - pudoarea. Minciuna este sensul invers al
Creaţiei. De un secol încoace, minciuna a dobândit valenţe noi şi
înspăimântătoare odată cu înscăunarea propagandei înaintea, în timpul şi după
cele două războie mondiale. Cea mai mârşavă propagandă a devenit adevărul
oficial al Sistemului impus după Al Doilea Război Mondial şi aflat şi acum în
plină desfăşurare. Mai bine zis, a devenit istoria oficială cu care suntem
îndopaţi, drogaţi şi spălaţi pe creier generaţie după generaţie, de nesfârşite
decenii.
Propaganda este înainte-mergătoarea,
slujnica, sprijinitoarea eficientă a oricărui război cu mari mize, dar şi a
oricărei revoluţii, începând cu cea franceză din 1789, sau poate chiar
dinainte. Ȋndemnul de tip machiavelic „Calomniaţi, calomniaţi, căci ceva tot va
rămâneˮ apare prima dată la Pierre Caron de Beaumarchais în tirada lui Don
Basilio, dar se inspiră dintr-o cugetare mai veche a lui Francis Bacon.
Cinismul, ponegrirea, calomnia, neadevărul grosolan se combinau încă de pe
atunci într-un amestec greţos, ucigător de oameni. Aceasta este istoria pe care
am trăit-o eu cel născut în noaptea
sinistră dintre 13 ̵ 14 februarie 1945, în Miercurea Cenuşii, când sociopaţii
Winston Churchill cu acolitul său Arthur „Bomberˮ Harris zis şi „Butcherˮ
Harris, şi Franklin Delano Roosevelt cu acolitul său Dwight Eisenhower au şters
de pe hartă în cataclismul de foc produs de bombe incendiare şi cu fosfor
oraşul-muzeu Dresda numit şi Florenţa Nordului.
Au martirizat şi exterminat în mai puţin
de jumătate de oră peste 130.000 de femei, bătrâni, copii, bărbaţi răniţi
spitalizaţi, fără să le pese că se aflau acolo sute de mii de refugiaţi goniţi
de înaintarea Armatei Roşii si peste 20.000 de prizonieri de război
anglo-americani, printre care şi viitorul scriitor Kurt Vonnegut scăpat ca prin
minune. Distrugere totală, măcel indescriptibil, avea el să scrie mai târziu în
romanul alegoric-metaforic „Abatorul Cinci”, cu referire la iadul dezlănţuit cu
ură satanică de Aliaţii occidentali uniţi în triumful morţii asupra unui oraş
lipsit de apărare antiaeriană, cu câteva săptămâni înainte de capitularea
oricum inevitabilă a Reichului. Şi ca şi când atacul laş nu ar fi fost deajuns,
propaganda aliată a aruncat vina prefacerii în cenuşă a prizonierilor
anglo-americani asupra SS-ului, care pasămite i-ar fi asasinat pe toţi… Ce
poate fi mai abject?!
Dezaxatul Harris-Măcelarul „nu avea nici
un hobby, nu citea nici o carte, nu iubea muzicaˮ, nu iubea nimic; se dedica
numai meseriei lui, adică uciderii în massă de la mare înălţime. Multe alte
mari oraşe germane au devenit victimele lui. Ȋn 1992, Londra i-a ridicat o masivă statuie de bronz, iar
Regina i-a închinat ditirambi. Aşa se scrie istoria. De către învingători. Aşa
am învăţat şi noi istoria: ca temeinică spălare pe creier. E înfiorător să îţi
dai seama cât ai fost şi eşti de minţit.
Cifrele adevărate ale arderii-de-tot de la
Dresda din „Miercurea Cenuşii” nu vor fi cunoscute niciodată. Ȋn funcţie de
afinităţile ideologice afişate sau bine pitite de unii sau alţii dintre
cercetători, ele variază halucinant de la circa 40.000 de victime recunoscute
anevoie de stângiştii corecţi politic, la aproximativ 200.000 afirmate de cei
neînregimentaţi. Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Veţi mai avea ocazia
să constataţi că numerele, în istoria dirijată de calcule, interese şi
confruntări cu mari mize politice, sunt un fel de gumilastic întins ori strâns
după plac. După bunul plac? Nu, după răul plac.
Bombardarea satanică a Dresdei nu a avut
nici o miză militară, nu a fost decât distrugere si omor de dragul distrugerii
şi omorului. Conform tuturor tratatelor şi regulilor internaţionale din
domeniul purtării războaielor, ea se încadrează la genocid, la crimă împotriva
umanităţii.
Ȋn focarele infernale dezlănţuite de miile
de bombe incendiare şi cu fosfor, temperaturile au depăşit 1.000°C , atingând
pe alocuri si peste 2.000 de grade; prin consumarea instantanee a oxigenului
din zonă, ele au stârnit adevărate furtuni atmosferice urnind uriaşe masse de
aer care i-au măturat pe oameni ca pe un covor de frunze moarte, aruncându-i ca
pe nişte marionete dezarticulate direct unde era vâlvătaia mai cumplită. Cei
care au încercat să scape aruncându-se în heleşteele ornamentale sau în
lacurile din parcuri şi din împrejurimile oraşului martirizat au fiert de vii
în apele clocotite. Au scăpat doar cei puţini care s-au aruncat în Elba.
Acesta a fost contextul apariţiei mele pe
lume, la Bucureşti, în chiar acea noapte. Când, mult mai târziu, am aflat toate
datele si amănuntele, nu am putut nici uita, nici ierta oroarea apocaliptică,
arderea-de-tot pusă la cale şi îndeplinită de cei mai sadici şi mai inumani
dintre promotorii celui de-Al Doilea Război Mondial.
Timp de 80 de ani am fost îndoctrinaţi cu
o propagandă care se dădea drept istorie. Ne-au „învăţatˮ că perioada 1933-1945
se împarte între „cei buniˮ şi „cei răiˮ, adică între „democraţi” şi „nazişti”,
primii fiind pasămite înzestraţi cu toate virtuţile, ceilalţi fiind scursori
ale iadului. Viziunea aceasta maniheistă, brutal simplistă şi pe de-a-ntregul
falsă, domină şi acum scrierile istorice şi nu dă semne că se va estompa şi va
pieri curând; dimpotrivă, ea dăinuie
prin acţiunea conjugată a istoricilor în soldă şi a celor indiferenţi,
căldicei, lipsiţi de curaj, preocupaţi doar de curriculum vitæ şi de succes
profesional cu orice preţ, adică cu preţul adevărului.
Ororile de mai sus, plus bombardarea
nucleară a Japoniei la Hiroshima şi Nagasaki nu au fost săvârşite nici de
nazişti, nici de trupele roşii, ci de demo(no)craţii angelici. Mareşalul
sovietic Jukov, care numai de blândeţe şi mansuetudine nu poate fi învinuit,
spunea că Armata Roşie nu s-ar fi pretat niciodată la asemenea barbarii precum
distrugerea totală a marilor oraşe ale inamicului, uitând să precizeze că
sovieticii, mai pragmatici, urmăreau să le cucerească, să le domine şi să le
jefuiască, nu să pună stăpânire pe mormane informe de ruine şi moloz infestate
de pestilenţă, de molime şi de şobolani.
Dacă Al Doilea Război Mondial a fost un
război total, trebuie să spunem şi că jaful asupra Germaniei a fost unul total;
el nu s-a rezumat doar la industrie şi economie în totalitate, ci a spoliat-o
şi de inteligenţă, de talente, de viitor:
346.000 de patente de invenţii ştiinţifice germane din toate domeniile
au fost furate de „eliberatoriˮ în cadrul operaţiunii „Paperclip”(Agrafa -
n.r.), iar oamenii de ştiinţă şi cercetătorii ştiinţifici au fost vânaţi după
liste dinainte stabilite, prinşi şi „mutaţiˮ în ţările învingătorilor.
Jaful particular practicat în Germania în
interes propriu de Jukov şi de oamenii lui a fost atât de mare, atât de
compromiţător, încât Stalin la începutul anilor 50 l-a îndepărtat pe mareşal
din funcţiile cele mai importante, l-a mazilit practic şi îi pregătea în taină
un dosar incriminator care să propulseze fosta căpetenie în subsolul Lubiankăi,
unde se putea aştepta la orice. Dubioasa moarte a tiranului, plănuită şi poate
chiar executată de sicarul Beria care şi-a atribuit meritul în faţa celorlalţi
acoliţi strânşi la patul de moarte al Tătucului, nu numai că l-a salvat pe
mareşal de ce i se pregătea, ci l-a propulsat din nou în sfera superioară a
puterii alături de noul stăpân Hruşciov.
Dar cum două săbii nu pot încăpea în
aceeaşi teacă, noul tătuc rubicond şi chel a pregătit debarcarea şefului
Armatei sovietice pe când acesta se afla în vizită simandicoasă în Iugoslavia
prietenului-duşman Tito. Ce a urmat este demn de sângerosul vodevil al
preluării şi păstrării puterii moscovite: de la o zi la alta, falnicele nave de
război care îl aduseseră triumfal pe Jukov la duşmanul-prieten au primit un
ordin misterios şi au părăsit în secret rada portului, lăsându-şi prestigiosul
şef militar în voia sorţii. E adevărat că la scurt timp după aceea un avion al
forţelor aeriene sovietice a aterizat la Belgrad, l-a aburcat pe demnitarul
mazilit şi l-a purtat la Moscova, unde nu îl aştepta nimeni din conducerea
superioară de Partid şi de Stat. Mareşalul Jukov şi-a păstrat titlurile,
decoraţiile şi privilegiile de castă, dar a fost sfătuit prieteneşte să stea
deoparte şi să-şi scrie memoriile de război. Aşa a şi făcut.
Cititorii nepreveniţi, victime încă din
liceu ai propagandei aliate deşănţate, vor replica descumpăniţi: păi ce tot
spuneţi dumneavoastră, când se ştie că naziştii au început în Anglia
bombardarea civililor nevinovaţi! Oh, acest teribil „se ştie !ˮ. Nu, prieteni,
nu „se ştie !ˮ nimic, ci se perpetuează incontinent minciunile acelui as al
falsului propagandistic care s-a numit Alfred Duff Cooper, mâna dreaptă a lui
Churchill în războiul murdar al undelor şi al tiparului.
Prin urmare, care este adevărul? La 10 mai
1940 aliaţii anglo-francezi au bombardat oraşul medieval Frieburg, ucigând 50
de civili, printre care 20 de elevi care se jucau în recreaţie. În urma lor a
rămas doar o modestă placă comemorativă în curtea şcolii. Evident, ziarul
belicist „New York Timesˮ a acuzat imediat pe nedrept Germania de „atacuri
sălbaticeˮ, din eroare, contra propriilor ei civili!... Vă mai miră ceva?
Abia după trei luni, în septembrie,
constatând că Anglia nu numai că nu renunţă, dar îşi înteţeşte atacurile
aeriene teroriste, Adolf Hitler a trecut la acţiuni punitive identice,
permiţând forţelor sale Luftwaffe să bombardeze ţinte civile din Regatul Unit.
Deci cine a început? Ȋl vom cita pe Churchill: „Când mă gândesc cum am putea
câştiga războiul, nu întrezăresc decât o cale sigură. Armata noastră de pe
Continent nu poate învinge puterea germană… Ȋntr-un singur fel îl vom putea
doborî pe Hitler, şi anume printr-un atac devastator de exterminare cu
bombardierele noastre grele operând din ţara noastră până pe solul nazist.
Trebuie să-i anihilăm astfel, nu văd o altă cale. „
Aşa cum procedase şi în 1915 cu naufragiul
orchestrat al navei „Lusitaniaˮ, Winston Churchill provoacă din nou, deliberat,
moartea bărbaţilor, femeilor şi copiilor nevinovaţi ca să-şi atingă ţelurile
politice. Ambasadorul american în Anglia, Joseph Kennedy, tatăl viitorului
preşedinte JFK şi patriarhul întregului clan Kennedy, îl detesta pe Churchill
pentru că acesta făcea imposibilul să atragă USA în războiul european. El îl
citează pe „Câinele Turbat al războiului” spunând: „Aş vrea ca nemţii să
înceapă a bombarda cât mai curând, fiindcă aceasta îi va antrena pe americani
în război când vor vedea teroarea nazistă. Totodată, aceasta va pune capăt
penibilei şi agasantei tendinţe pacifiste care prevalează chiar în Ministerul
meu şi în populaţia britanicăˮ.
Vasăzică dorinţa de pace este penibilă şi
enervantă… gura păcătosului adevăr grăieşte”. Da, poporul englez nu dorea
război, întocmai ca poporul american care tocmai îl reinvestise stupid pe F. D.
Roosevelt cu funcţia supremă de preşedinte al S.U.A., bizuindu-se pe
promisiunile lui făţarnice că nu va târî tineretul american într-un nou război
european. Dar iată întocmai cuvintele lui: „Fiii voştri nu vor fi trimişi să
participe la vreun război în afara hotarelor S.U.A. […] Nădăjduiesc că Statele
Unite vor rămâne neutre. Sunt convins că aşa va fi. Şi vă asigur că guvernul va
depune toate eforturile pentru realizarea acestui ţel. Ţara noastră rămâne
neutră, eu nu pot însă să cer ca fiecare american să rămână neutru şi în
gânduriˮ.
Fraza din urmă arată exact ce gândea el,
nu americanul obişnuit. Dar rămânem perplecşi: englezii de rând nu doreau
război, francezii nu, americanii nici atât; atunci cine sunt cei care au
dezlănţuit prin interese de nemărturisit, prin orbirea, perversitatea şi
ticăloşia lor, cel mai mare măcel şi dezastru din toată istoria omenirii? Din
moment ce pretextul declaraţiei de război din 3 septembrie 1939 a Angliei şi
Franţei împotriva Germaniei naţional-socialiste a fost atacul preventiv al
Wehrmachtului (1 septembrie 1939, data oficială a declanşării celui de-Al
Doilea Război Mondial în viziunea istoriografiei comune) contra Poloniei
puternic înarmate, care declarase deja mobilizarea generală şi visa delirant,
sub oblăduirea ministrului francmason Beck şi a inconştientului mareşal Rydz-Smigly
la cucerirea Berlinului, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra Poloniei,
renăscute sub auspiciile tratatului de pace de la Versailles.
A fost o stranie istorie pe care Lipski,
Ambasadorul Poloniei la Berlin, ne-a povestit-o la trecerea sa prin Copenhaga,
în urma ruperii relaţiilor diplomatice cu Germania; o istorie care a fost pe
deplin confirmată prin publicarea documentelor oficiale ale celor două părţi.
„…Nu l-ai văzut încă pe Ribbentrop ? Nu
ştii că te aşteaptă de două zile şi că astă seară e ultimul termen pe care l-a
fixat pentru începerea negocierilor cu Polonia? i-a spus Coulondre, Ambasadorul
francez, în ziua de 31 August, menţionând că aflase aceasta din întâmplare „din
anturajul” lui Sir Neville Henderson. Lipski i-a răspuns că el îl văzuse pe Sir
Neville în ziua de 30, dar că acesta nu-i spusese nimic despre termen şi
aşteptarea lui Von Ribbentrop. Lipski, conştient de gravitatea acestei
inexplicabile neglijenţe din partea Ambasadorului britanic, a cerut grabnic o
întrevedere cu Ministrul Afacerilor Străine german, care i-a fost acordată
imediat.
Lipski a fost primit la Wilhelmstrasse cu
tot ceremonialul datorat unui trimis special. O companie de onoare i-a
prezentat armele, Imnul Naţional Polonez a fost cântat şi Ribbentrop l-a
salutat cu efuziunea unui vechi prieten, strigând cu bucurie : „Atunci putem
negocia!”. Neglijenţa istorică a ambasadorului britanic nu permisese însă lui
Lipski, în cele câteva sferturi de ceas ce îi mai rămâneau până la termenul
hotărât, de a intra în legătură cu Guvernul său; aşa încât a fost nevoit să comunice lui Ribbentrop că nu avea
puterile speciale care i-ar fi permis să înceapă negocierile. Von Ribbentrop
i-a răspuns că va comunica faptul Führerului, punând astfel capăt întrevederii
care ar fi putut cruţa Europa şi lumea de nenorocirea unui război între
puterile necomuniste.
Adevărul este nu numai că Sir Neville
luase asupra sa răspunderea de a ascunde colegului său polonez termenul pe care
Von Ribbentrop îl comunicase, spre transmitere, cu 48 de ore mai înainte, dar
şi că în ziua de 30 august Sir Howard Kennard, Ambasadorul britanic la
Varşovia, primea în acelaşi timp cu informaţia că acest termen fusese fixat,
ordinul de a nu-l comunica Guvernului Polonez… înainte de expirarea lui.
- Va urma -
Notă - Fragment din volumul III al
trilogiei „Omul ca iarba”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu