Din
pacate, noi ne-am nascut ca natiune cu niste tare/hibe pe care, incepand de la
Eminescu, le cunoastem, le infieram, dar clasa noastra politica este de
nedruncinat in indaratnicia cu care ne jefuieste, iar noi suntem proverbiali in
ingaduinta cu care ii masuram faptele reprobabile.
Situația
este identică, și în prezent. Armata este deprofesionalizată și înspăimântător
de neinstruită.
O corupție înspăimântătoare a clasei
politice și militare, despre care mulți istorici autohtoni se codesc și în ziua
de astăzi să vorbească răspicat, a stat la baza celei mai mari catastrofe
trăite de poporul român în istoria sa: perioada Primului Război Mondial. Cu
680.000 de morți (din care 430.000 de civili) dintr-o populație totală de 7,6
milioane, țara noastră a suferit cele mai grele pierderi umane raportate la
numărul de locuitori dintre toate participantele la conflict, cu excepția
Serbiei și a Turciei. Asta, deși România luptase efectiv doar un an și două
luni din cei 4 ani și aproape 4 luni, cât durase întregul conflict. Cauzele
acestui nemaipomenit dezastru au fost amplu dezbătute în epocă și au dus la un
cutremur pe scena politică, însă au căzut treptat în uitare. Azi, aproape
nimeni nu mai vorbește despre politicienii și generalii care au furat banii pentru
arme, muniție, haine și mâncare, apoi au cerut poporului să moară „pentru
patrie”, trimițându-l efectiv cu pieptul gol în fața tunurilor și mitralierelor
inamice. De fapt, drama din perioada 1916-1918 este, dintre toate marile
încercări traversate de poporul român în istoria sa, cea mai dură lecție pe
care o poate primi o națiune care ajunge să fie condusă de hoți și proști.
În luna august a anului 1916, Guvernul
României decreta mobilizarea generală. Țara intra în Primul Război Mondial, iar
toți bărbații valizi între 18 și 60 de ani erau chemați la oaste, să făurească
„prin puterea armelor” idealul național al reîntregirii. Din totalul de 7,6
milioane de locuitori ai regatului, circa 505.000 aveau să alcătuiască armata
de operațiuni, iar alți aproape 300.000 serveau în diversele structuri
militare.
Doar 4 luni mai târziu, dintre cei 800.000
de mai sus, în Moldova intrau, risipiți pe drumuri, desculți, flămânzi,
înghețați și fără arme, numai 194.000. Restul pieriseră, fuseseră luați
prizonieri sau dispăruseră fără urmă.
Pierderile erau șocante. Ministrul
britanic de Externe, Arthur Balfour, caracteriza războiul purtat de români ca
fiind „o incompetență la limita crimei”. Ce se întâmplase, de fapt, în România?
Corupția, principalul motiv al dezastrului
în care, pe parcursul a aproape doi ani, a murit aproape 10% din populația
României – o notă de subsol în istoriografia oficială
Istoriografia autohtonă enumeră un
mănunchi stufos de cauze mai mult sau mai puțin reale, iar la loc de cinste
sunt puse „trădarea” aliaților care nu și-ar fi respectat promisiunile,
conjunctura ghinionistă, lipsa de experiență a trupelor, arhitectura geografică
defavorabilă a granițelor, industria incipientă.
Dedesubtul tuturor, bine îngropată sub
noianul scuzelor, se ascunde însă realitatea corupției devastatoare dublate de
o incompetență a conducătorilor țării care i-a cutremurat până și pe
observatorii străini.
Generalul Dumitru Iliescu, omul de casă al
familiei Brătianu, a fost numit adjunct al șefului Marelui Stat Major, dar a
condus de facto armata până în noiembrie 1916. Simbol al corupției și
incompetenței, Iliescu s-a îmbogățit, practic, peste noapte după numirea în
fruntea Armatei. A fost destituit la cererea generalului Berthelot și exilat pe
un post călduț, la Paris
(…) Guvernul și Marele Cartier General de
la început, generalul (Dumitru – n. red.) Iliescu – a fost inconștient și
nepregătit. Singura grijă a Guvernului fuseseră furturile și afacerile.
Compoziția lui era de imbecili și oameni de paie, pentru ca Dinastia să poată
fura și dicta cum va vrea. Ce hal de oameni de stat! Unul fură și alții suferă.
Cred că poporul îi va ține minte în viitor ca să-i aleagă din nou în Parlament
și în capul țării! Generalul Iliescu va trebui adus ca șef al Marelui Stat
Major sau ca ministru de război, fiind așa specialist în furturi și conducere”.
Jurnalul căpitanului Gheorghe Garoescu,
comandant de companie, participant la bătălia de la Mărășești, 5 decembrie 1917
România a început războiul, în 1916, cu o
armată numeroasă. Cele 23 de divizii de infanterie erau însă prost echipate și
instruite, cu armament pestriț și vechi, iar deficitul de ofițeri inferiori și
subofițeri era masiv.
La fel ca și azi, la începutul anilor 1900
în armata română se promova pe bază de vechime și de pile. Ajunseseră colonei
și generali tot felul de personaje incompetente, corupte, impostori și oameni
de partid. Cei foarte puțini avansați pe merit în grad erau marginalizați.
Comandamentul Armatei române în preajma
Primului Război Mondial: plin de titluri, decorații, medalii și îmbogățit peste
noapte înainte de intrarea în luptă, s-a transformat „într-un stol de vrăbii”
când a înfruntat inamicul
Pe hârtie, conducerea armatei române părea
că stătea bine. Erau oameni cu studii militare la Viena, Torino, Berlin sau
Paris, unii se lăudau cu tratate teoretice, alții erau profesori apreciați la
Școala Superioară de Război. Dar începerea luptelor, în august 1916, a arătat
că, de fapt, toată această șleahtă – mai puțin câteva excepții pentru care
degetele de la mâini sunt suficiente – nu valora nimic. Perioada neutralității
din 1914-1916 fusese irosită de conducerea armatei române. Schimbările
fundamentale de tactică survenite pe câmpurile de luptă în Primului Război
Mondial n-au fost studiate și însușite de ofițerii români puși pe căpătuială.
Până în preajma intrării în război,
comandanții au folosit concentrarea pentru instrucție a trupelor ca să-și umple
buzunarele. În loc să fie pregătiți pentru luptă, soldații – în proporție
copleșitoare țărani analfabeți – erau folosiți ca mână de lucru ieftină, pentru
a executa diverse lucrări pentru care comandanții lor își luau șpăgi grase.
Ofițerii eliberau permisii și învoiri pe bandă rulantă, contra mită.
„Societatea românească fusese profund
marcată de anii petrecuți sub stăpânirea otomană coruptă. Românii aveau o
zicală: «Peștele de la cap se împute». În România, aproape totul era de
vânzare: funcții, diplome, pașapoarte. Așa se face că un jurnalist străin care
a încercat să schimbe banii pe cale legală și nu pe piața neagră a ajuns să fie
aruncat în temniță de poliția care a crezut că era implicat într-o escrocherie
de mare finețe. Fiecare contract guvernamental venea la pachet cu cota sa de
mită. Deși România era o țară bogată, cu agricultură extraordinară și, până în
1918, cu o industrie petrolieră în plin avânt, ducea lipsă de drumuri, poduri
și linii de cale ferată pentru că fondurile alocate de Guvern în această
direcție erau adesea deturnate și ajungeau în mâinile unor familii precum cea a
lui Brătianu. (…)
Românii erau napolitanii Europei Centrale.
Atât femeile, cât și bărbații adorau parfumurile tari. În rândurile
aristocrației, femeile se fardau puternic, iar bărbații ceva mai discret, dar
suficient de mult încât autoritățile militare să fie nevoite să intervină și să
restricționeze utilizarea cosmeticelor în rândurile ofițerilor de rang mai
înalt. Chiar și după intrarea României în război, observatorii străini au fost
scandalizați să vadă ofițeri „plimbându-se de colo până colo cu chipurile pictate,
în căutare de prostituate sau făcându-și avansuri unii altora”.
Margaret MacMillan, „Făuritorii păcii,
șase luni care au schimbat lumea“
Însă cea mai gravă situație a fost în
privința înzestrării pentru război. Generalii și coloneii, mână-n mână cu politicienii
din Guvern, au devalizat, pur și simplu, bugetul de achiziții. Nicio comandă nu
se dădea fără comision. Contractele erau fie păguboase pentru bugetul public,
fie tărăgănate până când picau, dacă firmele nu „se prindeau” despre ce e vorba
și nu „cotizau” la comandanții Armatei și la miniștri. Așa s-au pierdut
numeroase comenzi de armament, tărăgănate de comisia de achiziții condusă de
colonelul Rudeanu până când a început războiul și guvernele țărilor respective
au suspendat orice exporturi.
Colonelul în rezervă Remus Macovei a
surprins, în articolele sale din Revista Art-Emis, dimensiunea incredibilă a
jafului. Holurile Ministerului de Război, relata presa vremii citată de col.
Remus Macovei, gemeau de șmecheri, afaceriști și profitori care „combinau” cu
comandanții Armatei. Se fura de peste tot: la cai, la furaje, la cartușe, la
pânza de avion, la stofa pentru uniforme și încălțările pentru soldați, la
bucătăriile de campanie și la hrana pentru soldați.
Acest jaf a continuat fără nicio rușine și
limită inclusiv după intrarea în război. Colonelul Rudeanu, șeful comisiei de
achiziții, a intrat în vizorul generalului francez Berthelot, care observa cu
uimire că ofițerul comandase în Franța cu totul și cu totul alte lucruri față
de lista pe care o stabilise conducerea armatei în România. Berthelot l-a
sesizat asupra golăniilor făcute de Rudeanu pe ministrul de Război, Vintilă
Brătianu (fratele premierului Ionel Brătianu), fără să știe că, de fapt, totul
se făcea cu acordul și sub comanda liderilor liberali din fruntea Guvernului.
Memoriile generalului francez sunt,
dealtfel, o foarte bună sursă de informare cu privire la ce au făcut și cum
s-au comportat, în realitate, elitele politice și militare ale României în
Primul Război Mondial. Iar concluziile nu sunt deloc măgulitoare. Furios,
Berthelot îi descrie în repetate rânduri pe conducătorii țării drept niște hoți
fără onoare și cuvânt, niște „indivizi fără caracter”. Guvernul “este
deplorabil și se gândește doar la interesele sale”, în timp ce ofițerii „sunt
primii care dau exemplu negativ”, iar “simțul datoriei este o necunoscută
pentru ei”. Aceștia „s-au transformat într-un stol de vrăbii” la primele
lovituri de tun, mai relata francezul.
Sediul Marelui Cartier General de la
Periș, în toamna lui 1916, era înțesat de ofițeri mai mult sau mai puțin cu
treabă. Ministerul de Război gemea, de asemenea, de sute de ofițeri care se
fofilau de prezența pe front și învârteau diverse afaceri cu furniturile pentru
armată
Remarcabil este că atât generalul Berthelot,
cât și ceilalți ofițeri francezi din subordinea sa, precum și comandanții ruși
și ofițerii inamici (germani) au avut numai cuvinte de laudă față de soldații,
subofițerii și ofițerii cu grade inferioare din Armata română. Considerați
rezistenți, loiali, curajoși și patrioți, aceștia erau apreciați pentru
calitățile lor combative care contrastau violent cu cele ale elitei
cleptocrate, lașe și incompetente.
(…) Ce soldat bun avem! Ce bună plămadă
pentru oștirea minunată ne-a dăruit Dumnezeu! Unde sunteți voi, oamenii mari
conducători? Dați-ne încălțăminte, îmbrăcăminte, hrană și unealtă (arme – n.
red.)! Dar voi sunteți departe. Ispășiți și voi păcatele voastre. Ani întregi
ați furat și ați lăsat ca oameni străini să-și bată joc de țara noastră. Ochiul
vostru n-a vegheat pentru binepe patriei și oștenilor săi”.
Jurnalul locotenentului Alexandru
Madgearu, Regimentul 10 Infanterie, Brigada 11, Divizia 6, Corpul III Armată,
22 noiembrie
Așa s-a ajuns ca generalul Gurko, șeful
STAVKA (Marele Stat Major al Armatei ruse), să-i spună generalului Berthelot că
este „mai român decât românii”. Francezul a fost cel care, în primăvara lui
1917, s-a bătut ca un leu pentru îmbunătățirea condițiilor de trai și a
alimentației soldaților români tocmai cu Guvernul țării lor. Abandonați de
propriii lor conducători, militarii români ajunseseră „niște schelete”, relata
îngrozit Berthelot: „Încerc să le atrag atenția celor de la putere, pentru a
remedia situația prin rechiziționarea de vite, dar mă lovesc de indiferență sau
de interese personale. Proprietarii preferă să câștige bani vânzându-și
bunurile intendenților ruși, care le oferă un preț mai bun. (…) Și toate astea
din pricina indiferenței unei clici politice ale cărei interese personale sunt
considerate intangibile“.
În timp ce 100.000 de tineri între 16 și
18 ani mergeau sute de kilometri pe jos până în Moldova, desculți și flămânzi,
ca să răspundă chemării la oaste, Brătianu și miniștrii săi își cărau la Iași,
cu trenul, până și colecțiile de vinuri și butoaiele cu murături
Alexandru Constantinescu „Porcul”, om de
încredere al lui Brătianu și ministru în cam toate guvernele sale, a cărat cu
trenul de la București la Iași toate cele necesare unui trai de huzur, în
toamna lui 1916, în timp ce soldații români se retrăgeau desculți, prin zăpadă,
sute de kilometri până în Moldova
Oamenii lui Brătianu furaseră și banii de
medicamente și instrumente medicale. Pe hârtie, la intrarea în război, România
era asigurată cu de toate. În practică, lucrurile au fost absolut îngrozitoare.
Din spitale lipsea absolut tot, astfel că răniții și bolnavii nu erau tratați
decât cu vorbele bune și mângâierile personalului medical, ale măicuțelor de la
mănăstiri și ale voluntarelor care încercau să le aline durerile. Din acest
motiv, rata mortalității în spitalele românești a fost catastrofală. Se murea
din cele mai banale răni pentru că nu existau antibiotice, iar operațiile se
desfășurau „în condiții barbare”, pe viu, pentru că nu erau nici anestezice.
Pe tot parcursul războiului, printre
guvernanții români n-a existat nicio clipă de compasiune sau de empatie față de
poporul pe care-l chemaseră să-și dea viața „pentru țară”. În noiembrie 1916,
în timp ce 100.000 de tineri munteni din contingentele 1917-1920 răspundeau
chemării patriotice plecând spre Moldova în condiții cumplite, pentru a
constitui baza viitoarei armate reconstituite, premierul Brătianu își căra cu
trenurile de la București la Iași până și butoaiele cu murături și vinurile, ca
să nu ducă lipsă de nimic.
Cazul nu era singular, ministrul de
Interne, Constantinescu „Porcul”, a umplut și el 12 vagoane cu absolut tot ceea
ce îi era necesar unui trai îndestulat „în exil” la Iași. La fel ca și cei doi
au procedat mulți alții, umplându-l de scârbă pe generalul Berthelot.
În acest timp, pentru combatanții români
aflați în retragere, cu germanii pe urmele lor, urmau „haosul și suferința. (…)
Unii moldoveni se duceau pur și simplu acasă. Cu excepția cavaleriei, migrația
se făcea în general pe jos. Mulți soldați români, purtând încă uniformele de
vară din momentul mobilizării, mergeau și 300 de kilometri «în plină iarnă cu
frig zdravăn, viscole și mânie cerească». Deosebit de greu le era recruților
dezorganizați, «nehrăniți, foarte slabi, prost îmbrăcați și încălțați». Unii au
supraviețuit doar cerșind” (Glenn E. Torres, România în Primul Război Mondial).
Iarna lui 1917 a fost la fel de cruntă. La
Iași, „boierii“ veniți de la București, în frunte cu Brătianu, au pus să se
taie copacii din Parcul Copou și pădurile din apropiere, înfruntând frigul
dintre blănurile săniilor și la gura sobelor care duduiau. Pe străzi,
serviciile de salubritate strângeau dimineața cu tomberoanele oamenii morți
peste noapte din cauza gerului. În întreaga Moldovă, trupele române erau cazate
în condiții inumane, în bordeie, claie peste grămadă înghesuite cu sătenii.
După demobilizare, în 1918, germanii au
descoperit șocați că statul român și-a abandonat sutele de mii de soldați pe
care-i trimisese să moară „pentru patrie”. Din ce vor trăi acești oameni, au întrebat
nemții? „Vor fura”, le-au răspuns nepăsători conducătorii români
Această profundă stare de mizerie dublată
de vremea friguroasă și umedă a declanșat epidemiile de tifos, febră tifoidă,
friguri și altele asemenea, care în unele unități au ucis mai mulți soldați
decât o făcuseră germanii în 4 luni.
Bolnavii erau adesea lăsați de medici
afară, în ger, fără să fie tratați. Nu existau locuri unde să fie băgați și
nici medicamente care să li se dea. Abia intervenția furioasă a ofițerilor
francezi detașați pe lângă unitățile române a mai ameliorat situația acestor
bieți oameni pentru care comandanții lor nu manifestau adesea nici cel mai mic
interes (Marcel Fontaine, „Jurnal de război. Misiune în România“).
„(…) Atmosfera cea mai scăzută în război
era la Iași, unde ministrul Constantinescu-Porcu și șeful lui de cabinet,
poetul Ion Minulescu, distribuiau, din sertarul biroului lui, cărticele cu
foiță «Job» solicitatorilor de muncă, tipic exemplu de îndeletnicire unui
ministru în plină mizerie fizică și morală“.
Memoriile lui Constantin Beldie, jurnalist
Iar povestea nu se sfârșește aici. După
armistițiu și demobilizare, în vara lui 1918, germanii au constatat șocați să
vadă că puhoiul de soldați români lăsați la vatră a fost pur și simplu
abandonat de conducerea Armatei și a țării! Sute de mii de oameni au umplut
deodată drumurile, localitățile și gările, căutând mijloace de transport.
Colonelul german Brandenstein a întrebat îngrijorat cum se vor descurca toți
acești oameni, iar colonelul român Carol Ressel, șeful de Stat Major al
generalului Alexandru Averescu, i-a răspuns relaxat: „Vor fura”.
Același colonel remarca nepăsarea cu care
țara îi trata pe numeroșii invalizi de război, de care „pare prea puțin sau
deloc interesată”.
„Lipsa planificării și a pregătirii a
amplificat dificultățile inerente demobilizării unei armate de 300.000 de
soldați și ofițeri. Aceasta a creat haos, suferință și nemulțumire. Cu excepția
soldei pe o lună, soldații demobilizați n-au primit niciun ajutor. Cei care se
întorceau acasă în Valahia, își aranjau de cele mai multe ori singuri
transportul. În călătoria făcută la Iași la mijlocul lui 1918, Brandenstein
(colonel german din Statul Major al lui Mackensen – n. red.) observă cât de
îngrozitoare era situația: „În toate gările, se învârteau de-acolo până acolo
numeroși – soldații – demobilizați care păreau a aștepta o ocazie de a
călători… Domnea haosul… Printre demobilizați vezi invalizi de care patria lor
pare a fi prea puțin sau deloc interesată”. Mulțimea demobilizaților care au
rămas în Moldova se deosebea cu puțin de aceștia. La Iași, Brandenstein a mai
observat că mulți „umblau hai-hui, fără treabă, iar întreținerea și salariile
lor se terminau repede“. Când l-a întrebat pe colonelul Ressel ce vor face
acești oameni, i s-a răspuns simplu: „Vor fura”. Unii se uneau cu dezertorii în
bande care, potrivit serviciilor austriece de informații, „hoinăresc prin
Moldova. Deoarece fură alimente, ele au devenit o veritabilă pacoste pentru
populație.”
România în Primul Război Mondial,
Glenn E. Torres
După război, acest genocid împotriva
propriului popor a rămas nepedepsit. Brătianu a rămas „la butoane“, oficial sau
din umbră, până la moartea sa, în 1927. Toți miniștrii, generalii, coloneii și
afaceriștii care se făcuseră vinovați de dezastru și-au văzut de treabă cu alte
„tunuri”, încă și mai mari, pentru că acum suprafața și populația țării aproape
se dublaseră.
Principalul critic al acestui sistem
corupt până la autodistrugere, generalul Alexandru Averescu, a făcut o vreme
gălăgie, fluturând chestiunea „Răspunderilor”, prin care cerea să se facă
dreptate, procese și pedepse pentru vinovați.
Totul a durat până când a fost pus
prim-ministru, apoi Averescu s-a potolit și el, iar cel mai sinistru episod din
istoria României a fost îngropat în uitare.
Generalul Henri Berthelot: „Chiar Brătianu
este cel care dă tonul descurajării generale. Se plânge de tot și de toți și,
în fond, ar prefera să nu se facă nimic. Acest om ar merita biciuit“
Generalul francez Berthelot (cu chipiu) a
fost foarte îndrăgit de soldații români și de populație, care au apreciat enorm
firea sa onestă și faptul că le-a luat partea în fața hrăpăreței elite a țării.
FOTO: iwm.org.uk
Mai jos, câteva fragmente din însemnările
și corespondența generalului Henri Berthelot, șeful Misiunii Militare Franceze
din România în perioada Primului Război Mondial. Începând din iarna lui 1917,
francezii au preluat din umbră comanda reorganizării, instruirii, echipării și
hrănirii armatei române, concediind zeci de ofițeri superiori români și
înlocuindu-i cu alții tineri și competenți. Rezultatul s-a văzut 6 luni mai
târziu, în memorabilele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz.
23 octombrie, scrisoare: „Draga mea Louise
(cumnata lui Berthelot – n. red.), românii se află într-adevăr într-o situație
nefericită. Nu erau deloc pregătiți pentru război, iar nepăsarea lor nativă
face ca, după săptămâni de la intrarea lor în luptă, să fie tot nepregătiți.
Adevărat, soldatul român pare bun sau cel
puțin călit, dar cei care îl comandă sunt de o nepricepere extraordinară“.
9 decembrie, scrisoare: „Draga mea Louise,
(…) De-a dreptul extraordinară este însă mentalitatea locuitorilor. Nimeni nu
încearcă să riposteze. Toată lumea este la pământ. Ofițerii români sunt primii
care dau un exemplu negativ. Oamenii în poziții înalte se gândesc mai ales la
propriile interese și la cele ale țării nu prea. Nu-ți vine să crezi ce apatie
domnește peste tot!
A trebuit să mă ocup personal de
distrugerea zăcămintelor petrolifere și a rezervelor de petrol și benzină, ca
să nu cadă în mâinile nemților, și, pentru a reuși, a trebuit să organizez
echipe franco-engleze. Altel, nu s-ar fi făcut nimic“.
10 decembrie, scrisoare: „Draga mea
Louise, este cu atât mai neplăcut aici, cu cât reprezentanții la vârf ai
românilor mi se par din ce în ce mai greu de suportat. Nu-i unul într-adevăr
demn să comande; sunt indivizi fără caracter, în care este foarte greu să ai
încredere. (…) Numai lucrurile pe care le controlăm direct mai dau cât de cât
rezultate. (…)“
14 decembrie, scrisoare: „Draga mea
Louise, (…) românii sunt, într-adevăr, dincolo de orice imaginație: niciun pic
de energie. Crezusem, la început, că vom putea face ceva cu armata lor și eram
aproape mulțumiți de rezultat; dar din clipa în care a fost vorba să lupte
serios, s-au transformat într-un stol de vrăbii, în frunte cu ofițerii. Erau
câțiva ofițeri francezi cu ei; i-au abandonat într-un mod rușinos. (…) Guvernul
român este deplorabil și se gândește aproape exclusiv la interesele sale. Cu
siguranță, evacuarea Bucureștiului s-a făcut cu anumite compromisuri; în
fiecare zi ajung la mine ecouri ale unor mărunte ticăloșii. (…)“
Soldații români rezistenți, curajoși și
patrioți au primit cele mai înalte aprecieri atât din partea aliaților francezi
și ruși, cât și ale inamicilor germani, prin contrast cu impresia execrabilă pe
care o lăsau politicienii și ofițerii superiori. Copyright: ©️ IWM. FOTO:
www.iwm.org.uk
22 decembrie, scrisoare: „Draga mea
Louise, (…) am reușit să ducem la bun sfârșit o mică revoluție militară,
făcându-l să plece de la Cartierul General pe generalul Iliescu, a cărui
slăbiciune era legendară, și înlocuindu-l în postul de șef al Statului Major cu
singurul militar realmente capabil, generalul Prezan. El și-a preluat funcția
în urmă cu 3 zile și locul va fi în scurt timp curățat, prin trecerea în
rezervă a tuturor generalilor și coloneilor lipsiți de valoare, pe care
politica, încă și mai rea aici decât în Franța, i-a ajutat să parvină“.
28 decembrie: „(…) Primesc informații
despre comenzile făcute în Franța de colonelul Rudeanu (Vasile Rudeanu, unul
dintre cei mai corupți ofițeri din armata română, dar care avea să urce în grad
până la cel de general de armată, pe care l-a primit în 1951 – n. red.), cu
totul altele față de cele stabilite aici, de comun acord, cu generalul Prezan
și cu ministrul de război, și dintre care multe sunt inutile sau exagerate. Îi
scriu pe acest subiect lui Vintilă Brătianu (fratele premierului Ionel
Brătianu, ministru de Război în perioada 1916-1917 – n. red.)“.
31 ianuarie 1917, scrisoare: „Draga mea
Louise, (…) din nefericire, lipsa de energie a românilor se pretează la acest
joc (planul rușilor de a scăpa de administrația și armata române prin evacuarea
lor cât mai departe, în inima Rusiei – n. red.). Ei nu realizează necesitatea
de a-și păstra propria armată pe teritoriul național și de a avea în permanență
o parte din această armată pe front. Și totuși, soldatul român este bun, pentru
că vine de la țară, este frust, rezistent, obișnuit să asculte. Dar ofițerul
ține prea mult la bunăstarea lui și la prețioasa lui existență. Sentimentul
datoriei este o necunoscută pentru cei mai mulți dintre ofițeri. Consideră că
au suferit destul. Cei care se mai află încă pe front cer nerăbdători să fie
înlocuiți de ruși. În țară, toți solicită permisii pe perioada în care trupa va
fi instruită de ofițerii francezi. Chiar marii șefi, sau cel puțin unii dintre
ei, cer să le fie menajată armata, iar unul n-a ezitat să-mi spună chiar că
armata română ar trebui să fie ultima rezervă a Antantei! I-am întors spatele,
dar asta m-a lămurit asupra conversației cu Gurko (șeful STAVKA îi spusese lui
Berthelot că „sunteți mai român decât românii!” – n. red.).
Este cert că prezența mea aici nu este tot
timpul plăcută, pentru că în ochii rușilor sunt un martor prea avizat în
legătură cu poftele lor și mulți dintre români nu-mi sunt deloc recunoscători
pentru că mă pun de-a curmezișul slăbiciunilor lor“.
16 martie, scrisoare: „Draga mea Louise,
(…) Lunea trecută mă aflam la Vaslui, așa după cum ți-am scris, pentru a
inspecta trupele Corpului 5 Armată (român – n. red.). Am continuat în timpul
celor două zile care au urmat, marți și miercuri. Din păcate, le-am găsit
într-o stare sanitară deplorabilă. Este o sărăcie lucie și aproape foamete.
Porția de carne este de 250 de grame, doar
3 zile pe săptămână; în această rație intră și oase, dar nici urmă de grăsime,
așa încât soldații nu mai au deloc mușchi. Și nimeni nu se ocupă de ameliorarea
acestei situații. Încerc să le atrag atenția celor de la putere, pentru a
remedia situația prin rechiziționarea de vite, dar mă lovesc de indiferență sau
de interese personal. Proprietarii preferă să câștige bani vânzându-și bunurile
intendenților ruși, care le oferă un preț mai bun. Astfel, se ajunge la discrepanțe
absolut evidente între, pe de o parte, soldații ruși rotunjori, rumeni, plini
de slănină, și de cealaltă parte, scheletele din armata română. Și toate astea
din pricina indiferenței unei clici politice ale cărei interese personale sunt
considerate intangibile“.
19 iulie, scrisoare: „Draga mea Louise,
(…) Constat totuși o stare de nervozitate care tot sporește, pe măsură ce ne
apropiem de data fixată pentru ofensivă. Chiar președintele Consiliului de
Miniștri, Brătianu, este cel care dă tonul descurajării generale. Se plânge de
tot și de toți și, în fond, arprefera să nu se facă nimic. Acest om ar merita
biciuit. În aceste momente, în care ar trebui să dea dovadă de energie, se
dovedește o cârpă“.
S-a furat și s-a pus pe butuci tot
programul de înarmare a României. Familia Brătianu și oamenii săi plasați în
fruntea Armatei au lăsat trupele fără aviație, tunuri, obuze, haine, mâncare și
medicamente
Din cauza ferocității cu care premierul
Brătianu (centru) și omul pus de el în fruntea Armatei, generalul Iliescu (în
stânga, cu chipiu), au jefuit bugetul public destinat înzestrării cu armament,
România a intrat în Primul Război Mondial complet nepregătită, cu trupe
neinstruite, neechipate și prost înarmate
Mai jos, un fragment din articolul „Corupţia
anilor 1914-1916 a afectat grav pregătirea de război a Armatei Române“, scris
de colonelul în rezervă Remus Macovei și publicat în revista Art-Emis.
„(…) recomandarea făcută de Gheorghe
Tătărescu «ca ţara prin organele ei instituite să îşi controleze armata»,
astfel ca aceia care o conduc să justifice cheltuirea acestor fonduri, dar şi
rezultatele obţinute, nu a fost respectată şi «nepăsarea, incapacitatea şi
necinstea acestora», bine şi interesat acoperite de politicieni veroşi, vor
avea efecte dezastruoase asupra organismului militar.
Referitor la această perioadă Constantin
Argetoianu consemna: «Cu începutul anului 1915 s-au deschis într-adevăr pentru
cei cu trecere la Guvern atâtea posibilităţi de îmbogăţire peste noapte prin
exporturile şi importurile de favoare, prin furniturile armatei şi prin lucrări
publice, încât numai cei tari de înger sau cei proşti nu s-au pricopsit».
Presa dezvăluie «gheşefturile» de la
Ministerul de Război, iar parlamentarii interpelează frecvent Guvernul asupra
jafului practicat la acest minister.
Vinovat de ceea ce se întâmpla era
generalul Dumitru Iliescu (ajuns la comanda Marelui Stat Major în baza
prieteniei cu premierul Ionel Brătianu – n. red.), pe care Nicolae Filipescu,
scandalizat de averea agonisită într-un timp foarte scurt, în plin Senat, îl
califică de «hoţ».
Clica acestui general este acuzată de
lipsă de prevedere în asigurarea materială a armatei, dar în mod deosebit că în
schimbul comisionului se acceptau materiale «de orice calitate, oricât de
degradate ar fi, pe un preţ ce corespunde cu întreita valoare a obiectelor».
Holurile Ministerului de Război erau pline
de afacerişti, intermediari români şi străini care, puternic sprijiniţi de
politicieni, pun la cale afaceri care mai de care mai păguboase pentru armata
română.
Aprovizionarea armatei cu armament şi
muniţie
Tunar român manevrând un mortier de
tranșee de producție franceză la Curmătura, în 1917. Românii n-au avut așa ceva
în campania din 1916 și abia transporturile de armament aduse de francezi prin
Rusia au rezolvat problema. FOTO: iwm.org.uk
În Memoriul relativ la stabilirea
adevărului privind pregătirea de război în anii 1914 -1916, întocmit şi
prezentat în faţa Parlamentului în februarie 1924, se menţiona că nu s-a putut
face aprovizionarea din cauză că «nu s-au executat contractele de la fabricile
străine, deşi comenzile au fost făcute la timp».
Nicolae Filipescu demonstrează însă că
lucrurile au stat cu totul altfel. El arată că mecanismul după care se
desfăşura încheierea contractelor era următorul:
– Reprezentanţii din străinătate, conduşi
de col. Vasile Rudeanu, provoacă oferta;
– Dacă aceasta era favorabilă, urma
tărăgănarea, care avea un singur scop: firmele să înţeleagă că fără comision nu
se rezolvă nimic;
– În final, dacă acestea acceptă
condiţiile, contractul se semna.
În acest sens sunt prezentate mai multe
exemple.
În ianuarie 1914 o firmă italiană face o
ofertă de bombe pentru aeroplane. Statul Major face raport favorabil şi
mecanismul intră în funcţiune.
Comanda va fi tărăgănată sub diferite
motive: experienţele să fie făcute în Italia gratis; comisia română refuză
deplasarea în Italia pentru că nu a fost invitată oficial de guvernul italian
etc.
Abia în mai 1914 se pun la cale
experienţele în Italia, dar această ţară, intrând în război, va interzice orice
export de bombe. În luna iulie, firma italiană face propunerea ca bombele să
fie produse în România, dar în septembrie Ministerul de Război răspunde că
această chestiune nu mai prezintă interes.
În februarie 1914, două respectabile firme
franceze – Saint Chamond şi Delauny-Bellville – fac oferta de a înfiinţa în
România o fabrică de cartuşe, acestea fiind produse la un preţ de 140 franci
mia. Cele două firme franceze sunt purtate cu vorba până când vor renunţa la ofertă.
La 22 februarie 1914, o firmă italiană
prezintă la rândul ei o ofertă pentru înfiinţarea unei fabrici de cartuşe, în
cinci luni, la un preţ de 160 franci mia de cartuşe. Abia în iulie, la
insistenţele firmei italiene, care îl caută pe colonelul Rudeanu inclusiv la
Paris, se părea că afacerea va fi încheiată.
Partea română pune însă condiţia ca la 1
ianuarie 1915 fabrica să intre în funcţiune, orice zi de întârziere urmând să
fie penalizată cu o amendă enormă, 10% pe zi, ceea ce firma italiană nu acceptă
şi astfel contractul nu s-a mai încheiat.
Abia în vara anului 1915 ministerul va
încheia un contract cu o altă firmă, dar preţul de fabricaţie este de 180 de
franci mia de cartuşe. La 300 milioane de cartuşe, diferenţa reprezintă o
paguba de 12 milioane lei pentru statul român.
Din Franţa se procură proiectile de
artilerie, dar din cauza tărăgănărilor preţul a crescut de la 65 la 80 de
lei/buc.
O altă ofertă de proiectile de artilerie,
tot din Franţa, care îndeplinea toate condiţiile pentru a fi acceptată, mai
puţin comisionul, este respinsă sub pretextul că Ministerul de Război francez
nu vrea să dea autorizaţia de export. Ulterior se va dovedi că reprezentantul
român nici nu a cerut această autorizaţie!
Referitor la înzestrarea cu armamenta
Armatei Române, ar mai fi de remarcat faptul că în urma unui control executat
la un corp de armată «din totalul armelor, aproape 40% erau neutilizabile
pentru război».
Fără artilerie grea, fără mitraliere, cu
puşti model 1879, fără suficiente proiectile şi cartuşe, se poate concluziona
că «soldaţii noştrii aveau frumoasa menire să înfrunte cu piepturile goale»
armata germană înzestrată cu cele mai moderne mijloace de luptă.
Tot Nicolae Filipescu, în interpelarea din
11 decembrie 1915, prezintă dedesubturile afacerii Blau-Gaz.
Sub motivul producerii toluenului necesar
obţinerii explozibililor, Ministerul de Război achiziţionează de la cumnatul
lui Ion I.C. Brătianu societatea Blau-Gaz, la un preţ de 1.150.000 lei, aproape
dublu decât valoarea sa reală. De remarcat este faptul că societatea era în
pragul falimentului, iar specialiştii ministerului nu sunt de accord cu
achiziţionarea acesteia, făcând alte propuneri, mai economicoase.
De asemenea, cu preţul plătit s-ar fi
putut produce 1 milion tone trotil. La ritmul în care producea Blau-Gaz (150 kg
toluen/zi), ar fi trebuit 3.846 zile, adică 10 ani şi jumătate, pentru a
produce aceeaşi cantitate!
Aviaţia militară
Din interese politice meschine, Partidul
Conservator a închis școala de pilotaj de la Cotroceni pentru a o favoriza pe
cea de la Băneasa, în timp ce achiziția de avioane nu s-a realizat la timp din
cauza șpăgilor cerute pentru semnarea contractelor. Așa a intrat România în
război și fără piloți, și fără avioane. Abia în 1917 au adus francezii mai
multe escadrile și tot ei s-au ocupat de instruirea piloților români. FOTO:
iwm.org.uk
Aflându-se la începuturile organizării
sale, aviaţia militară va fi afectată de interesele politice divergente, dar şi
de comisioanele substanţiale legate de procurarea avioanelor şi materialelor
necesare.
În perioada martie 1912 – octombrie 1915,
la Şcoala de pilotaj de la Cotroceni s-au brevetat un număr de 40 de piloţi
foarte bine pregătiţi.
Din interese politice, liderii partidului
Conservator, sprijinind Şcoala de la Băneasa, patronată de Liga Naţională
Aeriană, decid închiderea şcolii de la Cotroceni.
Începând cu 5 octombrie 1915, la Şcoala de
la Băneasa urmau să se şcolarizeze un număr de 30 de piloţi, pentru fiecare
Ministerul de Război pătind 7.000 lei. Sumele plătite de către minister vor fi
cheltuite pentru procurarea de aparate de gimnastică, mobilier, etc,
neglijându-se procurarea pieselor de schimb, uleiurilor sau pânzei de avion.
În toamna anului 1915 nu s-au asigurat,
din necesarul de ulei, decât 432 tone, adică un sfert din necesar, şi doar
400.000 litri benzină albă dintr-un necesar de 1.700.000 litri.
În primăvara lui 1916, Liga Naţională
Aeriană va breveta doar 17 piloţi din cei 30 planificaţi, aceştia fiind
«nepregătiţi, cheltuielile pentru instruirea unui pilot crescând de 3 ori».
Având în vedere că majoritatea piloţilor
formaţi în perioada anterioară, din ordinul generalului Dumitru Iliescu, au
fost trimişi la unităţile de origine – de artilerie, infanterie, geniu
cavalerie marină – pierzându-şi astfel deprinderile de a zbura, la începutul
anului 1916 Ministerul de Război a putut conta doar pe 15-20 de piloţi
experimentaţi care puteau executa misiuni militare.
În această situaţie se face propunerea de
a angaja 100 de aviatori străini. De asemenea, «comisioane substanţiale pentru
achiziţionarea unor avioane neperformante s-au încasat de oameni aplecaţi mai
mult spre câştig decât spre dotarea corespunzătoare a armatei».
S-au achiziţionat avioane Bleriot care nu
erau de luptă, astfel încât în iulie 1916, armata va dispune doar de 24 avioane
nearmate, bune doar pentru misiuni de recunoaştere.
Echiparea Armatei Române
În Memoriul relativ la stabilirea adevărului
privitor la pregătirea de război în anii 1914-1916 se apreciază că la
echipament s-a lucrat «intens şi continuu» pentru a asigura o echipare
corespunzătoare a militarilor şi a se realiza în depozite rezervele necesare.
Astfel, în iulie 1916 se găseau, conform
documentelor de la Direcţia Intendenţă, asupra trupelor şi în depozite
«2.400.000 vestoane, 1.600.000 pantaloni, 1.200.000 bocanci, 1.000.000 raniţe,
1.000.000 foi cort».
La o primă vedere, conform acestui
document, întocmit în 1924, situaţia echipării pare rezolvată în condiţii
optime. Realitatea din 1915-1916 era cu totul alta.
Ziarul «Epoca» din 10 octombrie 1915, în
articolul intitulat «Abuzuri la echipament», face un aspru rechizitoriu privind
modul de achiziţionare a echipamentului.
Se prezintă «cazul Saidman», un afacerist
căruia în perioada anterioară i se interzisese de către generalul Herjeu să mai
facă afaceri cu Armata pentru necinste. Acesta devine furnizorul privilegiat al
ministerului, obţinând contracte fără licitaţii, avansuri de milioane, dar şi
majorări de preţuri, toate în dispreţul total al legii!
De la unităţi curg reclamaţiile:
– tunicile sunt putrede (Regimentul 41
Infanterie); capişoanele sun putrede (Regimentul 27 Bacău);
– foile de cort sunt confecţionate din
pânza cea mai proastă (Batalionul 3 Artilerie Cetate);
– opincile sunt atât de putrede încât după
un marş de 18 km au devenit de neîntrebuinţat (Regimentul 2 Vâlcea);
– postavul este de cea mai proastă
calitate (Regimentul 5 Călăraşi).
Pentru că generalii și coloneii nu semnau
niciun contract fără să ia comision, armata română a intrat în Primul Război
Mondial fără mitraliere, tunuri, grenade, mortiere de tranșee și puști
mitralieră. Abia în 1917 francezii au echipat diviziile noastre cu mitraliere
moderne St. Étienne model 1907. Copyright: ©️ IWM. FOTO: iwm.org.uk
Senatorul dr. D. Niculescu făcea
următoarea apreciere în şedinţa Senatului din 15 ianuarie 1918: «Soldaţii
noştri au intrat în război cu bocanci a căror talpă era lipită cu pap şi în mai
puţin de două săptămâni erau improprii oricărui serviciu». De furnizarea
acestor bocanci se ocupa o rudă a primului ministru Ion I.C. Brătianu.
Dar ceea ce infirmă complet conţinutul
documentului din 1924 este apelul din 3 noiembrie 1916 al ministrului de
război, Vintilă Brătianu, care avea următorul conţinut: «Având de echipat
contingente noi şi până la sosirea echipamentelor comandate, publicul este
rugat a ne da rufe, haine, paltoane, ghete, căciuli, etc».
Acest ruşinos apel era făcut la doar două
luni şi jumătate din momentul în care, după declaraţiile reprezentanţilor
ministerului, soldaţii erau perfect echipaţi şi depozitele pline de toate
materielele necesare. «După mine, acest singur fapt ar îndritui spânzurarea
tuturor miniştrlor de război începând cu cel din 1914 şi sfărşind cu cel care a
semnat pantahuza!» este concluzia lui Vasile Cancicov.
Asigurarea hranei
Asigurarea hranei militarilor a constituit
una din sursele principale de îmbogăţire rapidă a fel şi fel de afacerişti.
Memorabilă este în acest sens afacerea
bucătăriilor rulante pe care senatorii Scarlat Orăscu şi Nicolae Filipescu o
prezintă în şedinţa Senatului din 18 decembrie 1915.
Deşi în ţară se produceau bucătării
rulante la un preţ de 250 lei, se face o comandă de 7.000 bucăţi la firma Artur
Krupp, la un preţ de 315, 85 lei /bucată, ceea ce înseamnă 2.210.000 lei.
Pentru aceste bucătării se acordă iniţial
şi compensaţii constând în 20 vagoane de mazăre, 40 de secară, 50 de ovăz, 48
de porumb, 78 de benzină, toate valorând 8.804.950 lei! Ulterior, la
intervenţia generalului Dumitru Iliescu, se mai aprobă o compensaţie de 480
vagoane, în valoare de 1.600.000 lei.
Astfel, bucătăriile de campanie, în loc să
coste 2.210.000 lei, vor costa 10.404.950 lei. Răspunzând celor doi senatori, primul
ministru Ion I.C. Brătianu arată că nu a stat la îndoială când a acordat aceste
vagoane drept compensaţie, având în vedere că astfel putea asigura la mii de
soldaţi «o supă şi hrană caldă». Că grija primului ministru este demagogie pură
reiese din modalitatea practică în care s-a asigurat hrănirea soldaţilor.
Ştefan Zeletin arată că, pe timpul
retragerii de la Argeş la Bârlad, militarii Regimentului 69 Infanterie, din
care făcea parte şi el, nu au primit nici măcar un ceai cald, ei trăind din jaf
şi cerşit: «Când treceau trupele noastre printr-un sat nu mai rămâneau pe drum
decât ofiţerii; soldaţii năvăleau în case pe amândouă părţile. Unii cerşeau pe
din faţă, în vreme ce alţii furau pe din dos; la marginea de dincolo de sat
ieşeau iarăşi la drum, unii cu o bucată de mămăligă într-o mână, cu o ceapă, cu
un castravete murat sau o varză în cealaltă mână; alţii cu câte o găină, gâscă
sau raţă cu gâtu frânt şi vârâte în sacul de pesmeţi».
Dacă mai adăugăm că au fost situaţii în
care în spitale erau internaţi soldaţi care «din cauza foamei erau aşa de
slăbiţi încât aveau aspectul unor schelete acoperite cu piele», că militarilor
răniţi aflaţi în spitale li se servea dimineaţa, la prânz şi seara aceeaşi
«ciorbă de pătlăgele şi că inclusiv vinul care s-a dat bolnavilor din spitale,
în loc să aibă o concentraţie de 8-9% alcool, abia dacă avea 2-3%», avem o
imagine completă a incompetenţei şi necinstei celor care au răspuns de acest
domeniu.
Asigurarea medicală
În spitalele românești nu se găsea niciun
fel de medicament pentru că oamenii lui Brătianu furaseră cu nerușinare
bugetul. Culmea tupeului, ei garantaseră, înainte de război, că nu avem nevoie
de nimic și că serviciul nostru sanitar este comparabil cu al Angliei!
Conştienţi de necesitatea unui sistem medical
modern în armată – a cărui lipsă a determinat în Campania din 1913 moartea a
1.611 militari din cauza holerei – guvernanţii îl numesc pe doctorul
Anghelescu, un apropiat al primului ministru (Ionel Brătianu – n. red.), să se
ocupe de organizarea acestuia.
Plin de mândrie, acesta declara înrt-un
interviu în ziarul «Viitorul» din 15 septembrie 1915 că «serviciul nostru
sanitar este organizat în aşa fel încât dacă n-am întrecut pe cel al Angliei,
apoi cu siguranţă că suntem pe aceeaşi treaptă cu el».
Serviciul sanitar al Angliei era
considerat printre cele mai performante din lume.
Iresponsabila declaraţie, completată de
memoriul din 1924, în care generalul Ioan Popescu, fostul şef de stat major al
serviciului sanitar, arată că în perioada 1914-1916 s-au cheltuit 42.019.980
lei pentru aprovizionarea materialelor sanitare şi în depozite mai existau
materiale în valoare de 11.223.198 lei. Concluzia acestuia era că materialul
aprovizionat a fost suficient pe tot timpul războiului, rămânând şi prisoase la
mobilizare.
Senatorul doctor Niculescu, în intervenţia
sa din 15 iunie 1918, face un aspru rechizitoriu celor întâmplate în serviciul
medical pe timpul campaniei din 1916. – Operaţiile se făceau în condiţii
barbare din lipsa cloroformului, în schimb se găseau din plin fiole de
stricnină şi stivaină.
– Vata higroscopică este înlocuită cu
celuloza, pansamentele nu erau higroscopice, feşele erau putrede din cauză că
trecuseră de prea multe ori pe la etuvă.
– Ambulanţele erau pline de medicamente
care nu îşi găseau întrebuinţarea.
– S-au aprovizionat aparate luxoase de ser
artificial, astfel încât preţul unei injecţii cu acest tip de ser, în loc să
coste câteva centime, dacă ar fi fost preparat de un farmacist militar, costa
zeci de lei, aceasta ducând la un adevărat jaf cu banii publici.
– Beneficiar este farmacistul Racoviţă, un
apropiat al primului ministru.
– Pensele hemostatice erau de proastă
calitate, uneori inutilizabile.
– Ambulanţele divizionare erau pline de
cutii de instrumente foarte luxoase, dar nefolositoare, fiind foarte greu
transportabile.
– Mercurul necesar s-a procurat din
Italia, dar dacă la Ministerul de Interne achiziţionarea s-a făcut la preţul de
5 lei/kg., la Ministerul de Război preţul a fost de 14 lei/kg.
– Aceleaşi pungăşii s-au făcut şi la
achiziţionarea instrumentarului şi medicamentelor necesare în sistemul
veterinar.
– Instrumentele veterinare achiziţionate
erau din tinichea, improprii oricărui serviciu, tinctura de opiu nu era conform
prescripţiilor farmacopeii, unele cantităţi în loc să cuprindă 1% principiu
activ, abia conţineau între 0,07 şi 0, 20%.
Achiziţionarea cailor şi asigurarea
furajelor
Nici acest domeniu nu a scăpat atenţiei
diferiţilor afacerişti.
La 1 aprilie 1915, Ministerul de Război
acceptă oferta lui Carsten Nielsen pentru furnizarea a 50 de cai la un preţ de
1.050 lei exemplarul.
Sub semnătura generalului Dumitru Iliescu
se aprobă ofertantului dreptul la export a 10 vagoane fasole, 10 vagoane cu
porumb şi permisul de tranzit pentru 90 vagoane închise germane, toate acestea
aducându-i un beneficiu de 385.000 lei.
Afacerea era ilegală deoarece nu a fost
prevăzută în Jurnalul Consiliului de Miniştri decât după două luni de la
derulare, documentele contractului nu erau semnate de către şeful de serviciu,
ci direct de către secretarul general al Ministerului de Război, generalul
Dumitru Iliescu!
Generalii n-au „iertat” nimic, făcând
afaceri care i-au îmbogățit și din achiziționarea furajelor și a cailor, cu
riscul de a periclita capacitatea de mișcare a întregii armate (pe vremea
aceea, camioanele erau destul de rare). FOTO: iwm.org.uk
De asemenea, preşedintele comisiei de
remontă, care a făcut recepţia cailor, constată că 12 cai nu sunt proprii
niciunui serviciu, iar preţul de 1.050 lei oferit pentru fiecare nu corespunde
valorii cailor.
Situaţia asigurării furajelor necesare
cailor este sub orice critică.
Banca Românească, al cărui administrator
era Vintilă Brătianu, ministrul de război, furnizează Ministerului de Război o
mare cantitate de ovăz.
27 de vagoane, expediate din Constanţa la
Regimentul 14 Artilerie Slatina, sunt refuzate de către comisia de recepţie
pentru că ovăzul nu corespunde caietului de sarcini.
Primind ordin să recepţioneze întreaga
cantitate doar cantitativ, se face propunerea să se aprobe un scăzământ de 10%
ca urmare a procedeelor de purificare (vânturare şi spălare), dar se aprobă
doar 4%.
Concluzia acestei afaceri este simplă:
«Banca Românească trebuia scăpată prin orice mijloace de aceste lepădături de
furaje, indiferent dacă prin aceasta se risca viaţa cailor de la regimente».
Niciunul dintre cei vinovaţi de jaful care
s-a petrecut sub pretextul înzestrării şi pregătirii Armatei Române pentru
război nu a răspuns în faţa Justiţiei. Preocuparea principală a guvernanţilor a
fost acoperirea neregulilor semnalate de diverşi oameni politici.
Cu toată insistenţa acestora de a primi,
conform atribuţiunilor parlamentare, diferite dosare de la Ministerul de
Război, referitoare la dotarea armatei şi modul de utilizare a fondurilor
alocate, aceste cereri le-au fost refuzate constant de către primul ministru
Ion I. C. Brătianu sub motivul apărării secretului şi pentru a nu zdruncina
moralul armatei.
Îngrijoraţi de faptul că o serie de
ofiţeri cinstiţi, care nu făceau parte din «clica generalului Dumitru Iliescu»,
au prezentat presei o serie de documente care incriminau «gheşefturile de la
Ministerul de Război», la data de 7 noiembrie 1915 se emite ordinul ministrului
de război nr. 12155 cu următorul conţinut: «În cursul acestei luni au apărut în
unele ziare diferite acte de la Ministerul de Război. Din cercetările făcute
până în prezent, s-a dovedit în mod neîndoielnic vinovăţia unor persoane din
Serviciul Arsenalul Armatei şi Direcţia a II-a. Cercetările în curs vor descoperi
şi ceilalţi vinovaţi. Contra celor vinovaţi s-au luat măsurile de represiune
impuse de gravitatea cazurilor, ofiţerii fiind aspru pedepsiţi şi mutaţi
disciplinar, iar funcţionarii civili destituiţi. Faţă de aceste abateri de la
datorie şi onoare a căror gravitate este cu atât mai mare cu cât ele s-au
produs în aceste moment, atingând în mod direct interesele superioare ale
Armatei, binevoiţi a dispoza să se atragă cea mai serioasă atenţiune ofiţerilor
şi funcţionarilor civili din subordinea dumneavoastră, spre a se lua toate
măsurile pentru ca actele ce le sunt date în păstrare să nu fie sub niciun
cuvânt divulgate, cunoscând că cei vinovaţi vor suferi consecinţele legii
spionajului în timp de pace».
Nicolae Filipescu,
referitor la conţinutul acestui ordin, va face o apreciere amară, care nu
necesită niciun comentariu: «Numai nişte suflete de valeţi nu pot pricepe că un
militar, îndeplinindu-şi datoria ostăşească, poate avea şi o conştiinţă
naţională».“
Sursa: Mur Myr
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu