ALEXANDR
SOLJENIŢÎN – Arhipelagul Gulag
(partea
I-a)
„De la o insulă la alta ale Arhipelagului
se întind şuviţele vieţilor de oameni.”
(Alexandr Soljeniţîn)
ALEXANDR SOLJENIŢÎN – Arhipelagul
Gulag - două fenomene fundamentale de dimensiuni monumentale care au
electrizat lumea de la un capăt la altul prin măreţia unui OM genial şi prin
atotcuprinzătoarea sa lucrare de reper şi de excepţie.
Arhipelagul Gulag – o puzderie de
insule împletite cu o puzderie de vieţi deportate într-o Mare Dramatică de
ordinul milioanelor de oameni nevinovaţi.
Bravul intelectual şi tânărul ofiţer sovietic Alexandr Soljeniţîn a ajuns în plină tinereţe la răscrucea
destinului său, când viaţa i s-a frânt în malaxorul temniţelor, lagărelor,
exilurilor, deportărilor staliniste, dar prin suferinţa asumată peste care s-a
pogorât Harul Duhului Sfânt al dreptei credinţe, a fost hărăzit de Bunul
Dumnezeu cu taina creaţiei literare concentraţionare, fiind înzestrat şi cu o
memorie prodigioasă.
Curajul de a scrie în memoria sa fantastică era singurul risc sigur într-o
totală nesiguranţă, într-o supraveghere continuă, într-un amestec de
percheziţii des repetate, adăugând apoi exerciţiul, efortul psihic de a memora
cele scrise folosindu-se şi de tehnicile ingenioase
pe care i le născocea adhoc mintea sa ageră.
Graba autorului de a scrie se
însoţea cu ezitarea, începerea cu renunţarea. Devastarea şi confiscarea arhivei personale au avut şi
ele contribuţia lor nefastă, dar faptul că Dumnezeu îl predestinase pentru acea lucrare monumentală şi
încurajarea numeroaselor scrisori primite de la mulţi deţinuţi din ţară, l-au
convins că este datoria sa sacră de a
arăta lumii ADEVĂRUL despre grozăviile Arhipelagului Gulag.
Soarele binecuvântării s-a pogorât şi peste cealaltă prigoană, cea a
Exilului, învăluindu-l în aurora sa boreală, limpezindu-i şi urnindu-i creaţia
finalizării Cărţii în acel an memorabil 1967,
de două ori jubiliar: 50 de ani de la revoluţia din Octombrie, 1917,
care a creat Arhipelagul şi 100 de
ani de la inventarea sârmei ghimpate,1867.
Motivaţia scrierii Arhipelagului
Gulag şi conotaţia pesimistă a autorului
„Şi dacă scriu această carte, o fac numai din
conştiinţa unei datorii – pentru că în mâinile mele s-au acumulat prea multe
relatări şi amintiri, pe care nu le pot lăsa să se piardă. Nu sper să o văd cu
proprii mei ochi tipărită pe undeva; nu trag prea mare nădejde că va fi citită
de cei care au izbutit să-şi extragă scheletele din Arhipelag; nu cred defel că
ea va apuca să explice adevărul istoriei noastre într-un moment când încă se va
mai putea drege ceva. Chiar în toiul muncii asupra acestei cărţi, am avut parte
de cea mai teribilă zguduire din viaţa mea: dragonul s-a arătat pentru o clipă,
trecându-şi limba roşie şi zgunţuroasă peste romanul pe care îl scrisesem (Primul cerc, în 1965), peste alte câteva lucruri mai vechi şi
retrăgându-se apoi, pentru o vreme, după perdea. Dar eu îi aud răsuflarea şi
ştiu că are colţii aţintiţi către gâtlejul meu, numai că încă nu s-au împlinit
toate soroacele. Şi cu sufletul răvăşit, mă căznesc să închei acest studiu,
pentru ca măcar el să scape de colţii dragonului. În zilele când Şolohov, care
a încetat de mult să mai fie un scriitor, părăsea ţara scriitorilor martirizaţi
şi arestaţi pentru a merge să-şi primească premiul Nobel, eu căutam un adăpost
în care să scap de copoi, câştigând, pentru pana mea clandestină şi gâfâită,
timp ca să termin această carte.” (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. II, trad. Ion
Covaci, Ed. Univers, Bucureşti - 2008, p. 161)
La apelul, ruga şi strigătul autorului, adresate supravieţuitorilor şi
cunoscătorilor vieţii de lagăr, de a scrie „lângă
această carte un comentariu”, am răspuns şi eu, care vin din afara
temniţelor, lagărelor, deportărilor, exilului, dar sunt un cercetător asiduu care, a şi publicat secvenţe şi capitole
a diverselor biografii din Gulagul românesc, din sistemul concentraţionar al
României Penitenciare, din Noul Sinaxar al
Eroilor-Martirilor-Mucenicilor-Mărturisitorilor-Cuvioşilor şi Sfinţilor
dacoromâni.
Aşadar, este o mare onoare să mă alături apologeţilor marelui scriitor
şi savant rus Alexandr Soljeniţîn,
care prin Lucrarea – Sinteză, Arhipelagul
Gulag începută în închisoare în anul 1958,
finalizată în anul 1968 în exil şi
publicată imediat după circumstanţele tragice din luna August-1973, când GB-ul
i-a confiscat o variantă secundară (YMCA-Press, Paris, dec. 1973), culminând cu expulzarea din URSS
a ilustrului temerar prigonit în Gulag.
Eroul-Scriitor a reuşit să-i înfrângă zdrobitor pe Stalin, Beria, Iagoda
şi întregul lor sistem represiv, CEKA, GB-ul, GPU, KGB-ul, NKVD-ul etc.
Arhipelagul Gulag – Insula Kolîma, un pol al gheţii, al gerului, al
încremenirii, peste care s-a prăvălit polul sistemului sovietic stalinist,
polul represiv al cruzimii, al ferocităţii, al ciopârţirii, al mutilării, al
foametei, al mizeriei, al uciderii, al barbariei.
Revoluţia proletară bolşevică, după sângeroasa victorie prin instaurarea
comunismului peste fosta Rusie ţaristă s-a transformat într-o TEROARE ROŞIE care a bântuit şi sfâşiat
vreme de multe decenii arestând şi omorând milioane de oameni.
„Timp de câteva decenii, arestările politice se caracterizau
prin faptul că erau ridicaţi oameni absolut nevinovaţi şi, în felul acesta,
nepregătiţi să opună nici un fel de rezistenţă.” (Alexandr
Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag 1918-1956,
vol.I, trad. Nicolae Iliescu, Ed. Univers, Bucureşti-2008, p. 19)
Autorul celebrei lucrări, se poate spune o capodoperă a literaturii
concentraţionare, el însuşi, unul dintre zecile de milioane de oameni
nevinovaţi, arestat politic, care a avut şansa să supravieţuiască, dar şi Darul
să elaboreze această Odisee a prigoanei, în 3 volume, însumând 1623 de
pagini, aproape cât... dimensiunile unui Arhipelag.
Înzestrat cu o memorie fenomenală, cu o rară predispoziţie de creaţie,
dar şi cu o intuiţie de sinteză a evenimentelor care au covârşit marea DRAMĂ a
Gulagului, Alexandrî Soljeniţîn a surprins RĂUL în totalitatea şi diversitatea
ideologiei atee, din care s-a întrupat doctrina comunistă, care a creat regimul
de exterminare a BINELUI, în primul rând al propriului său popor, urmat de
distrugerea celorlalte naţiuni supuse.
VINA Nevinei generale în URSS
izvora din ORICE: din vorbire ori tăcere, din surâs sau încruntare, din mers
sau şedere, din privirea semeaţă sau plecată, din gândul alungat sau rostit,
din gândire ori negândire, din părere de rău sau de bine, din plâns ori oftat,
din vis sau doar din speranță, din foame ori sete, din adăpostire sau
nedenunţare, din privire la stânga sau la dreapta, din... din...din tot şi din
toate.
Având în faţă radiografia VINEI Nevinei generale a naţiunii sale,
Alexandr Soljeniţîn a reconstituit-o într-un ciclu tulburător, revărsat aprig
ca o Cascadă a VALURILOR.
Valul prigoanei împotriva
Bisericii s-a urnit în 1918, când, „au
început să scoată şi să arunce moaştele sfinţilor şi să confişte odoarele
bisericeşti. În apărarea bisericilor şi mânăstirilor devastate au izbucnit
răzmeriţe populare... În 1922 Comisia Extraordinară pentru combaterea
contrarevoluţiei a decis revoluţia ecleziastică... A fost arestat patriarhul
Tihon şi s-au organizat două procese răsunătoare, urmate de execuţii prin
împuşcare: cel de la Moscova – al difuzorilor proclamaţiei patriarhului, cel de
la Petrograd – al mitropolitului Veniamin, care împiedica transferarea puterii
ecleziastice restauratorilor <<Bisericii
vii>>. În gubernii şi judeţe, din loc în loc au fost arestaţi
mitropoliţi şi arhierei, protoierei, călugări, diaconi, călugăriţe. Erau
întemniţaţi toţi cei care nu prestau jurământ curentului novator al <<Bisericii vii>>...
În <<
procesul clericilor>> erau
judecaţi preoţi, dascăli şi enoriaşi activi. Patriarhul Tihon în proclamaţia
către Sovnarkom din octombrie 1918, amintea că nu există libertate de
propăvăduire, fiindcă, „mulţi dintre
propăvăduitorii cutezători ai bisericii au plătit cu sânge de mucenici... Sunt
executaţi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe fără nici o vină, acuzaţi în
bloc de atitudine contrarevoluţionară...
Comisariatul Poporului pentru Justiţie a
emis la 25 august 1920, circulara privind lichidarea, în general a tuturor
moaştelor sfinte, pentru că ele, anume, obstrucţionează înaintarea noastră spre
o nouă şi mai dreaptă societate.”
(ibid, p. 39, 274-275)
În Procesul Ecleziastic de la Moscova (26 Aprilie – 7 Mai 1922), au fost
învinuiţi 17 acuzaţi, protoierei şi mireni privind răspândirea manifestului
patriarhal. Patriarhul Tihon, citat ca martor a învinuit reprezentanţii Puterii
Sovietice – VŢIK de hoţie sfântă, blasfemie, folosind cuvântul Sviatotatstvo, compus din sviato-sfânt şi tat’-hoţ.
Din cei 17 acuzaţi, 11 au fost condamnaţi la moarte, dar executaţi 5. La
o săptămână, 14 Mai a fost destituit şi arestat patriarhul, închis la
Mănăstirea Donskoi.
În Procesul Ecleziastic de la Petrograd (9 Iunie-5 Iulie 1922), au fost
aduşi zeci de oameni, profesori de teologie, de drept bisericesc, arhimandriţi,
preoţi, mireni, în frunte cu mitropolitul Veniamin. Acuzatorii s-au întrecut pe
sine pledând pentru sacrificarea vinovaţilor.
Smirnov a cerut „şaisprezece capete”,
iar Krasikov, milosârdul a exclamat: „Întreaga biserică ortodoxă constituie o organizaţie
contrarevoluţionară. De fapt, toată
Biserica ar trebui întemniţată!” (p. 296)
Tribunalul a condamnat 10 inculpaţi la moarte. Au fost împuşcaţi 4
nevinovaţi, mitropolitul Veniamin, arhimandritul Serghi, exmembru al Dumei de
Stat, I.P. Noviţki, profesor de drept
şi Kovşarov, avocat, în noaptea de 12/ 13 August 1922.
Avocatul mitropolitului, S.I. Gurovici, a scăpat ca prin minune, după
pledoaria sa:
„Nu există probe de vinovăţie, nu
există fapte, nu există motiv de acuzare... Ce va spune istoria? Criteriul
principal (să hrănească Biserica oamenii înfometaţi de pe Volga. Patriarhul
a fost de acord cu ofrande benevole, nu cu odoare confiscate), subliniat chiar de dumneavoastră, era
beneficiul Puterii Sovietice. Dar să nu
uitaţi că pe sângele mucenicilor creşte Biserica!” (idem.)
În sprijinul creşterii
Bisericii Ortodoxe şi-a dat acordul deplin primul CĂLĂU al poporului rus şi a
celorlalte popoare creştine, diabolicul Lenin,
în formularea sa către comisarul poporului pentru justiţie:
- „Tovarăşe Kurski! Trebuie
lărgită aria de aplicare a pedepsei cu moartea!”
Cu salutări comuniste,
Lenin.
(Lenin, Sobranie socinenii (Opere),
ed. a 5-a, vol. 45, p. 190)
Procesul Eserilor (8 Iunie-7 August 1922) – Partidul
socialiştilor-revoluţionari (1901-1923), al doilea partid care a contribuit la
prăbuşirea monarhiei ţariste, acuzaţi de confraţii bolşevici de înaltă trădare din anii 1917-1918. Ieri
revoluţionari, azi spioni!
Valul anilor 1929-1930, „mare cât fluviul Obi, care a târât în tundră şi în taiga vreo cinsprezece
milioane de ţărani (poate şi mai mulţi)... Acest val a curs, a fost absorbit de pământurile veşnic îngheţate.”
(ibid., p. 29)
Procesul „Partidului Industrial” (25
Noiembrie – 7 Decembrie 1930) a atins proiectul măreţ de a aduce întreaga
industrie a ţării pe banca acuzaţiilor, aşa cum prevedea directiva marelui
CĂLĂU. „Totul este rău. Rău este da şi
rău este nu. Rău înainte, rău înapoi. Dacă s-au grăbit, este o grabă diversionistă, nu s-au grăbit – zădărnicire diversionistă a ritmului. Au dezvoltat o ramură cu
prudenţă – întârziere intenţionată, sabotaj; s-au supus unor salturi
capricioase înainte – disproporţie
diversionistă. Reparaţii, îmbunătăţiri, investiţii capitale – imobilizarea capitalurilor, utilizarea
echipamentului până la uzură – diversiune.”
(mai vreţi ş.a.?) (p. 322)
Aşadar, fără a se fi făcut
vinovat de ceva, inginerul este vinovat de toate!
Inteligenţa genială debordantă, cultura profundă, ascuţimea spiritului,
inspiraţia harică a prigonitului-persecutat Alexandr Soljeniţîn îi provoacă
fulgerătoare imagini ce transmit momente de analiză, criterii de sinteză,
similitudini între o operă clasică cu răsunet şi realitatea dramelor pe care
le-a trăit tragic zi de zi, noapte de noapte.
În vremea aceea în URSS existau cca. treizeci-patruzeci de mii de ingineri. Partidul industrial nu a
fost constituit formal. Numărătoarea era deci, dificilă. „Ramzin va numi 2000 de membri. Iar unde sunt două, vor aresta şi
cinci. Deci, fiecare al şaptelea se arestează, cei şase vor fi speriaţi.
Oare unde am mai văzut asta? Da, iată unde:
în Aida. Radames este condus la
război, orchestra bubuie, opt războinici cu coifuri şi lănci, iar două mii sunt
pictaţi pe pânza din fundal. Aşa este şi Partidul industrial.” (op.
cit., p. 325)
Valul anilor 1944-1946, „mare cât fluviul Enisei: prin conductele de
scurgere au fost proscrise naţiuni întregi, apoi milioane şi milioane de oameni
care au trăit (tot din vina noastră!) în
captivitate, deportaţi în Germania.” (idem)
„Pretutindeni erau arestaţi ofiţerii. În
felul acesta populaţiile au fost scuturate, reduse la tăcere, rămânând fără
potenţiali conducători ai rezistenţei.” (ibid., p. 71)
S-a întâmplat o mare nenorocire când nemţii au înconjurat rapid în anul
1941, oraşul Taganrog. În gară se aflau înţesate vagoanele de marfă cu deţinuţi
pentru deportare, punând în grea cumpănă autorităţile sovietice. Să-i
elibereze? Sau să-i predea nemţilor. Au ales varianta cea mai bolşevică. „Au tras niste cisterne cu ţiţei, au stropit
vagoanele şi pe urmă le-au dat foc. Toţi au ars de vii.” (ibid., p. 72)
Valul încercuiţilor 1941. Din
marele şir al ostaşilor sovietici încercuiţi de nemţi, după multă chibzuială a NKVD-ului,
după dese interogatorii încrucişate au ales primul val de trădători ai patriei,
condamnaţi în baza art. 58-1b, la 10 ani şi lângă el valul cu cei vinovaţi de retragere, completat apoi cu garnitura valului generalilor.
Victoria de lângă Moscova a generat şi ea girul ei, valul moscoviţilor, acuzaţi de părtinire cu inamicul, prin faptul
că nu au fugit din calea nemţilor. Adevărul este că populaţia sovietică în mare
parte era pregătită să fraternizeze cu ocupantul eliberator de sub tirania
stalinistă. Dar germanii s-au comportat realmente ca nişte barbari cu populaţia
băştinaşă, tratându-i ca pe nişte sclavi. Astfel, că în loc să le devină aliaţi,
au devenit adversarii care au hotărât soarta germanilor şi a aliaţilor lor.
Eşecul de lângă Kerci a adus 120.000 de prizonieri, iar cel de la Harkov
(„şi mai mulţi”) formând valul de ofiţeri şi soldaţi, urmat de
valurile care veneau în Gulag din afară, „valul de multe milioane din teritoriile
ocupate şi din Europa, precum
„civilii care au trăit sub ocupaţia
nemţilor sau la nemţi”, 10 ani, art. 58-1a şi „militarii care au fost prizonieri”, 10 ani, art. 58-1b, continuate
cu valul naţionalităţilor, valul
criminalilor de război germani, valul emigranţilor din Manciuria, valul
vlasoviştilor, ai generalului Vlasov* şi cazacii lui Krasnov*.
*Andrei Andreevici Vlasov s-a
născut în familia unui ţăran din gubernia Nijni-Novgorod,
în anul 1900. A absolvit şcoala teologică din aceeaşi localitate, iar în
primăvara lui 1919 a fost mobilizat pe front în Armata Roşie, ajungând
comandant de pluton şi luptând împotriva forţelor generalului Denikin, lider
principal al armatei albgardiste. La sfârşitul războiului civil era comandant
de campanie, rămânând în armată. În 1928 a absolvit cursurile „Vîstrel”,
lucrând ca ofiţer de stat major. În anul 1930 devine membru al partidului
comunist, ajungând în 1938, comandant de regiment şi consilier militar în
China. În 1939 a urcat la funcţia de comandant de divizie, iar în 1940 ajunge
general-maior, făcând din cea mai slabă unitate, Divizia 99 Infanterie, cea mai
avansată, premiată cu „Steaua roşie”.
La începutul celui de-al doilea război mondial recucereşte Przemyslul, ajungând
comandantul armatei a 37-a.
Străpunge încercuirea de la Kiev, iar Stalin inspirat i-a încredinţat
armata a 20-a, devenind al patrălea mare comandant, după Jukov, Leliuşeuko şi
Kuzneţov, care au salvat Moscova. Steaua i-a apus însă, când a luat armata a
2-a de şoc chiar în blocada de la Leningrad. Nerepetând sacrificiul generalului
de cavalerie A. V. Samsonov (1859-1914), care înfrânt de armata Prusiei s-a
sinucis, Vlasov cu rămăşiţele armatei sale a mai rezistat prin mlaştini şi
păduri în zona râului Siversskaia, până la 12 Iunie 1942, când s-a predat
germanilor.
Vlasov a ajuns în lagărul de la Vinniţa, destinat ofiţerilor superiori.
Acolo împreună cu colonelul Boiarski, comandantul diviziei a 41-a de gardă, a
redactat un raport în care arăta că majoritatea populaţiei şi a armatei
sovietice „ar saluta răsturnarea
guvernului sovietic dacă Germania ar recunoaşte noua Rusie ca egală.”(ibid.,
p. 207)
Generalul Vlasov a devenit astfel iniţiatorul creării ROA – Armata rusă
de eliberare, reuşind să capteze moral câteva sute de mii de susţinători
voluntari răspândiţi prin unităţile germane. Exista şi o altă armată creată în
regiunea autonomă Briansk, la Lokot, de circa 20.000 de oameni sub flamura Icoanei
Sfântul Gheorghe Biruitorul, numită RONA – Armata populară rusă de eliberare.
Cele două armate n-au fuzionat fiindcă nu au fost sprijinite de germani, deşi
Armata română condusă de Mareşalul Ion Antonescu ar fi dorit acest lucru. Mulţi
militari germani cu vederi dincolo de front au încercat să convingă
autorităţile hitleriste de imperativul unei alianţe germano-ruse. Dar, <<ALEA
IACTA EST!>> – „Zarurile au fost aruncate!”
Insurgenţii
aveau regulament, aveau ecuson cu însemnele Sf. Apostol Andrei pe mânecă, ce
trebuia să fie aplicat pe uniforma germană. Urma doar denumirea şi marşul triumfal
al marii armate aliate, dar orgoliosul şi ambiţiosul dictator şi feldmareşalul său
Keitel l-au izolat pe Vlasov, vrând doar colonizarea sovieticilor.
„Se scurgeau ultimile luni când
milioane de oameni sovietici rămâneau încă în afara puterii lui Stalin, încă
mai puteau să ia arma în mână ca să pornească împotriva robiei bolşevice şi
erau în stare să-şi orânduiască viaţa independentă, însă conducerea germană nu
a lăsat nici o îndoială: tocmai la 8 iunie 1943, înainte de bătălia de la
Kursk-Oriol, Hitler a confirmat că armata rusă independentă nu va fi creată
niciodată şi că ruşii îi sunt necesari
Germaniei doar ca muncitori. Hitler nu pricepea că unica posibilitate
istorică de a răsturna regimul comunist consta în acţiunea populaţiei însăşi,
răzvrătirea poporului vlăguit.” (ibid., p. 210)
Hitler
nu dorea renaşterea Rusiei şi deci, nu a mers pe calea victoriei alături de
noua Armată Albă, iar Himler şi-a dat acordul de principiu pentru crearea ROA,
abia în Septembrie 1944, tărăgănând însă până la 28 Aprilie 1945, când TOTUL pentru Germania era deja dezastru. Furerhul a avut o înfrângere catastrofală pe
deplin meritată!
Ca o ironie a sorţii prima DIVIZIE vlasovistă i-a înfrânt pe germani la
7 Mai 1945, eliberând Praga. Vlasov avea pregătit avionul să fugă, dar n-a
făcut-o. Diviziile Albe au capitulat în faţa armatelor americane şi engleze,
care i-au predat sovieticilor pentru reprimare. Acesta a fost doar începutul...
„Pe întreg parcursul anilor 1946 şi 1947,
aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea
pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti
militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească de ei. Au predat
rușii din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Suedia, din
zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea
poate să nu fi fost mai prejos de cele hitleriste.” (ibid., p. 220)
În acele împrejurări, graţie unei
corespondenţe neprevăzătoare cu colegul Nikolai Vitkevici, în care s-au derulat
„gândurile rebele” ale căpitanului
Alexandr Soljeniţîn în Prusia Orientală, s-a petrecut şi arestarea sa.
Ziarele
sovietice din 2 August 1946, au publicat comunicatul Colegiului Militar al
Tribunalului Suprem privind condamnarea generalului Vlasov, alături de 11
apropiaţi, prin spânzurătoare.
* Piotr Nikolaevici Krasnov
(1869-1947) a fost unul dintre generalii organizatori ai Armatei Albe. În
Octombrie 1917, alături de A.F. Kerenski a condus răscoala antisovietică. În
anul 1918 ajunge atamanul trupelor de pe Don şi comandantul armatei cazacilor
albi. În 1919 a emigrat în Germania, iar în timpul marelui război a luptat alături
de nemţi. Aliaţii Armatei roşii l-au predat Călăului şi a fost executat.
Odată cu valul vlaşoviştilor şi
ai cazacilor albi „au fost capturaţi aproape un milion de
cetăţeni care au fugit din ţară în anii războiului: civili de toate vârstele şi
de ambele sexe, care se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar în
1946-1947 au fost predaţi în mod perfid de către guvernele aliaţilor în mâinile
sovieticilor.
Un anumit număr de polonezi, membri ai
Armatei Krajowa, adepţi ai lui Mikolajczik au fost expediaţi în Gulag după ce
au trecut prin închisorile noastre.
Şi
câţi români au fost în Gulag...
De la sfârşitul războiului şi apoi, mulţi
ani fără întrerupere, a curs valul
naţionaliştilor ucraineni („banderoviştii”).
(ibid., p. 78)
În anul 1932, Călăul Rusiei Sovietice şi al popoarelor din Lagărul
socialist a scornit Legea „şapte pe opt”, în virtutea căreia
condamna la 10 ani pentru un spic, o aschie, un castravete, un
mosorel cu aţă, doi cartofi ş.a., iar după executarea celor 10 ani, masa aceea
de invalizi şi schilozi la scurt timp după ce au ajuns ACASĂ, i-a ajuns ordinul
lui Stalin de ai rearesta pentru încă 10
ani, luând iară Drumul CRUCII.
Călăul n-a fost satisfăcut nici cu această recondamnare de 10 ani, aşa
că a dispus să fie arestaţi şi COPIII acelor
duşmani de moarte ai lui, declanşând potopul tiraniei sale: spioni imaginari,
credincioşi (sectanţi), geneticieni, elevi, studenţi, intelectuali.
Vina: VAT – elogierea tehnicii americane; VAD – elogierea democraţiei
americane; PZ – admiraţie faţă de Occident.
Cea mai infernală şi cea mai cuprinzătoare ANCHETĂ a instituţiilor şi
organismelor regimului stalinist de exterminare se fundamenta pe ucigătorul Articol 58, cu toate aliniatele
sale feroce, prin care puteau fi anchetaţi şi condamnaţi toţi cetăţenii din
URSS şi din sfera ei de influenţă, mai puţin CĂLĂUL Iosif V. Stalin
(Djugaşvili).
O, SANCTA SIMPICITATIS! – O, Sfîntă naivitate!
Exclamaţia
lui Jan Hus, celebrul reformator religios ceh la vederea unei bătrâne, care, în
speranţa unei indulgenţe papale,
arunca vreascuri pe rugul pe care ardea el.
Organele represive erau complet naive, brute şi nu doreau să facă
cercetare prin interogator. Ele puneau pistolul pe masă pentru intimidare şi convingeau prin tortură să accepţi
condamnarea de 10, de 15, de 25 de ani sau uciderea, în folosul Uniunii
Sovietice. Imboldul torturii avea o consolare dialectică prin strigătul lui
Vîşinski de la tribuna procurorului: „Să fie împuşcaţi cu toţii, precum câinii
turbaţi!”
Metodele psihice ale anchetelor erau cele mai distrugătoare pentru
victima nevinovată. O anchetă adevărată trebuia să aibe doar„cinzeci
şi două de procedee!”
„O mie şi una de nopţi”...,
convingerea, injuria, atacul prin contrast psihologic, umilirea, orice procedeu
care provoca tulburarea, intimidarea, minciuna, jocul cu ataşamentul, metoda
sonoră, luminatul puternic, gâdilatul, repetarea interogatoriului fără a fi
interogat: tic-tac, adică, dus şi întors – întors şi dus la anchetă, boxa,
coridorul, groapa, statul în genunchi, în picioare, interzicerea apei 4-5 zile
şi nopţi, frustarea de somn, înterogarea încrucişată de mai mulţi anchetatori
deodată, 3-4 zile nonstop, boxa cu ploşniţe, carcerele reci sau fierbinţi cu
lenjerie sumară, nişa-poziţia în picioare, gol puşcă, picături de apă ce picau în
cadenţă pe cap, foamea, bătaia cu bastonul de cauciuc, saci de nisip, ciocane
de lemn, zile în şir, smulgerea unghiilor, cămaşa de forţă, zăbala, frângerea
coloanei vertrebrale, izolarea vinovatului
pe toată durata anchetelor, clismă cu apă sărată pe gât, ace sub unghii,
răzătoarea pielii de pe spatele victimei până la sânge şi ungerea cu
terebentină (răşină de conifere), lovituri de baston, etc., (ibid., p. 91-112)
Ansamblul locaţiilor unde se desfăşurau
anchetele era divers şi destul de numeros.
„Întregul edificiu, cu aproape o mie de
camere, al ministerului şi cele cinci mii de clădiri de anchetă, vagoane,
peşteri şi bordeie risipite pe tot teritoriul Uniunii.” (p.120)
Malaxorul milioanelor de victime sovietice sau ale altor naţionalităţi
îşi avea justificarea sa ideologică, conform viziunii-laitmotiv a anchetatorului Mironenko, de la lagărele Djida
(1944):
„Ancheta şi judecata nu sunt decât o formalitate juridică, ele nu pot să vă schimbe destinul stabilit
dinainte. Dacă trebuie să fiţi
împuşcat, chiar dacă sunteţi absolut nevinovat – tot o să vă împuşte.”
(ibid., p. 125)
Deviza-proverb a anchetatorilor: „Omul să existe – cazul i-l confecţionăm
noi!”
Organismele,
respectiv organele sistemului represiv, adevăratele tentacole ale morţii aveau asupra
victimelor încarcerate o putere absolută. „Ce
faci tu nimeni nu îndrăzneşte să controleze, în vreme
ce tu poţi controla pe oricine.”
(ibid., p. 127)
Pronia dumnezeiască care i-a trasat destinul marelui om de ştiinţă,
marelui prigonit, marelui scriitor, l-a protejat în lagăr, pogorându-i peste
suflet harul iluminării serafice – „un
releu sufletesc ce transmitea uimire, bucurie şi nelinişte, înfiindu-le ca pe o
însuşire naturală, permanentă... Uite aşa am trăit opt ani de închisoare, trei
ani de exil, încă şase ani, nu
mai puţin periculoşi, cât mi-am scris clandestin cărţile, şi în toţi aceşti
şaptesprezece ani m-am destăinuit cu nechibzuinţă la zeci de oameni, dar
niciodată n-am făcut un pas greşit!” (ibid., p. 154)
Suferinţa acelor mulţi camarazi pătimitori din Gulag, zi de zi, noapte
de noapte, lună de lună, an de ani şi-a filtrat-o sieşi, înnobilând-o printr-o
credinţa puternică în Dumnezeu pe care îl cinstea, făcând să se reverse asupra
sa, înţelepciunea divină prin Darurile Duhului Sfânt, metafizico-mistice, văzând
Omul în toată simplitatea şi întreaga sa complexitate de AICI, în mersul său
către DINCOLO.
Alexandr Soljeniţîn avea un cult pentru Străbunii neamului său creştin
ortodox pe care s-a zidit Mileniul
Rusiei pravoslavnice, pentru oamenii de cultură din vremea ultimului ţar,
poeţii, filosofii, teologii, toţi visătorii aceia de aur...
„Ei vedeau prea multe lucruri ca
să aleagă doar unul. Ei aspirau spre sublim prea intens pentru a se ţine cu
toată fermitatea de pământ. Înainte de căderea unor societăţi, există
întotdeauna o categorie înţeleaptă de gânditori şi atât. Aceşti oameni au fost o floare înflorită prematur, cu un
parfum prea suav şi astfel au azvârlit-o
sub cositoare.” (ibid., p. 156)
O altă categorie pe care a admirat-o în mod expres au fost INGINERII, cărora le-a făcut cea mai amplă, artistică, rodnică, rafinată şi
categorică radiografie.
„Eu am crescut într-un mediu de
ingineri şi mi-i amintesc foarte bine pe inginerii din anii ’20: minte scânteietoare, umor degajat şi
inofensiv, gândire sprintenă şi de mare anvergură, naturaleţea trecerii de la
un domeniu al ingineriei la altul şi, în general, de la tehnică la viaţa de
societate, la artă. Apoi educaţia aleasă, rafinamentul gusturilor, vorbirea
elegantă, curgătoare şi fără expresii scabroase; unii cântau la un instrument,
alţii făceau pictură; şi pe chipul tuturor remarcai întotdeauna pecetea
spiritului.” (ibid., p. 162)
( va urma)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu