Vasilica Grigoraș - Așa vreau eu

 

Vasilica Grigoraș; Așa vreau eu

 

A fost o perioadă în viaţa mea de copil când aveam impresia că pot să fac numai ce vreau eu. Ba, şi spuneam acest lucru foarte mândră de mine. Când nu aveam argumente să-mi susţin un anumit punct de vedere, repede veneam cu replica: „Aşa vreau eu”, şi spre ruşinea mea, foloseam şi cuvinte nepotrivite, fiind nepoliticoasă cu cei ai casei.

 

Într-o zi, când am ajuns acasă de la „grădi”, cu Buna, n-aveam chef să fac ce-mi spunea ea, mai precis, să mă schimb de haine, să mă spăl şi apoi să mănânc ceva. I-am spus clar că nu fac ce-mi spune pentru că: AŞA VREAU EU.

 

Buna a încercat să mă convingă, dar eu i-am zis:

 

– Dacă mai insişti, eşti o „vacă”.  După ce am scăpat „perla”, aveam temerea că mă va spune părinţilor şi că o să mă aleg  cu o pedeapsă „frumuşică”. Dar, spre stupoarea şi nedumerirea mea, Buna, a izbucnit într-un râs în cascadă, de nu se mai putea opri. Am rămas mută. Nu înţelegeam de ce a apucat-o râsul, când ea trebuia să fie supărată şi furioasă pe mine.

 

La un moment dat se opreşte din râs şi mă întreabă:

 

– Eşti sigură că sunt o „vacă”? Muuuu!!

 

Eu repet cu convingere:

 

– Da, eşti o „vacă”.

 

Buna întinde mâna dreaptă spre mine şi îmi spune:

 

– Îmi pare bine de cunoştinţă, dragă „viţeluşă”.

 

– Ba, nu-s viţeluşă, protestez eu.

 

– Uite, eu îţi propun să ai  puţintică răbdare  şi să discutăm un pic pentru a clarifica lucrurile şi vom vedea, care şi ce suntem. Ce zici, putem discuta?

 

Fac ochii mari, mă gândesc puţin, parcă mă făcuse cumva curioasă şi vroiam să ştiu ce-o să-mi spună şi zic:

 

– Biiineee! Hai, spune!

 

Atunci Buna începu:

 

– Recunoşti că eu sunt bunica ta?

 

Reclame

 

RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂ

 

– Da.

 

– Buun! Că mami este fiica mea?

 

– Da.

 

– Că tu eşti fiica fiicei mele, adică nepoţica mea?

 

– Da, şi ce dacă?

 

– Păi, uite cum stau lucrurile: să ne gândim amândouă; dacă eu sunt „vacă”, atunci mami ce este?

 

Ridic din umeri că habar n-am şi Buna continuă:

 

– Atunci mami este „viţică”. Corect?

 

– Mdaa, mă bâlbâi eu.

 

– Şi tu ca fiică de „viţică” şi nepoată de „vacă”, ce eşti?

 

Văd că se îngroaşă gluma, înţeleg unde bate şi plusez:

 

– Nu ştiu şi nu mă interesează.

 

– Nu fi laşă, stai şi ascultă până la capăt. Ei, scumpa mea, tu eşti o „viţeluşă”. Toate facem parte din clasa taurinelor pe care trebuie să le iubim pentru că ele ne dăruiesc necondiționat laptele și carnea lor. Și ce gustoase și hrănitoare sunt!!

 

Pentru câteva momente, s-a făcut linişte, apoi am început amândouă să râdem. Am rugat-o pe Buna să nu le spunem părinţilor, dar tot ea mi-a spus că trebuie să fim sinceri cu părinţii şi să spunem întotdeauna adevărul. Avea dreptate şi ne-am hotărât să le spunem şi lor tărăşenia noastră dar, recunosc faptul că aveam o uşoară strângere de inimă. Şi uite aşa de la supărarea mea şi dorinţa de a o jigni pe Buna am ajuns să ne distrăm, asta pentru că ea a avut simţul umorului şi a transformat jignirea într-un motiv hazliu de glumă. Asta nu înseamnă că părinţii nu mi-au dat o lecţie mai serioasă de educaţie să nu mai îndrăznesc să folosesc asemenea comparaţii pentru nicio altă persoană. Oamenii sunt oameni, sunt superiori animalelor şi într-adevăr este o jignire să fie  comparaţi cu acestea. Asemenea apelative  au dispărut complet din vocabularul meu. Mai am ceva de lucru la formula AŞA VREAU  EU, pe care o mai folosesc cu jucăriile mele şi, câteodată, cu prietenii mei.