Înființarea
și extinderea N.A.T.O. (2)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
11
Decembrie 2022
La recentul summit de la București al
miniștrilor de Externe ai țărilor N.A.T.O., secretarul general Jens
Stoltenberg, a afirmat: „Pentru noi războiul a început în primăvara lui 2014.
Încă din 2014 militari canadieni și britanici antrenau ucraineni”. Dacă
Stoltenberg nu ne-ar fi lămurit, am fi rămas cu credința că războiul a fost
început la 24 februarie 2022 „de către Putin”.
Da, războiul din Ucraina a început în
primăvara lui 2014, ca război civil între Ucraina de Est și Ucraina de Vest,
când noul guvern de la Kiev, instalat în
urma unei lovituri de stat susținută de americani, a trimis trupele anti-tero,
înclusiv batalionul Azov, pentru a reprima manifestațiile anti-aderare la U.E.
din Donbas. Afirmația, care ni se servește zilnic, că Ucraina dorește să adere
la N.A.T.O. și U.E. este inexactă (mai precis falsă). Ucraina este o țară de
falie: Ucraina de Vest dorește integrarea în U.E. și N.A.T.O., Ucraina de Est
dorește - și o parte din ea deja a obținut - integrarea în Federația Rusă și
C.S.I. În privința implicării celor două mari puteri în războiul civil din
Ucraina, până la 24 februarie 2022 războiul a evoluat ca război proxi, atât
pentru Statele Unite cât și pentru
Federația Rusă.
Din punct de vedere geopolitic global este
un război între Statele Unite, care doresc să păstreze unipolarismul hegemonic american câștigat în
anii ’90 (doctrina Wolfowitz) și Federația Rusă care, revigorată, refuză continuarea
acceptării acestui unipolarism.
Războiul acesta nu este al nostru. Local
este un război al slavilor de răsărit. Global - unul între Statele Unite și
Federația Rusă.
Gorbaciov
- Casa Comună Europeană
În
1986 a început procesul de democratizare a Uniunii Sovietice. După o lungă
perioadă gerontocratică, în 1985, la
conducerea Uniunii Sovietice, ca secretar general al P.C.U.S., a fost adus un
lider matur, cult, carismatic, Mihail Sergheevici Gorbaciov, care a schimbat
radical cursul evoluției URSS, spre democrație, economie de piață și spre normalizarea relațiilor cu
Occidentul, în primul rând cu Statele Unite ale Americii. Această deschidere a
avut loc pe fondul lipsei de competitivitate a economiei socialiste, care
împingea Uniunea Sovietică spre un colaps economic. Economia sovietică se
sufoca sub presiunea cursei înarmărilor.
La 23 martie 1983 președintele Reagan
lansase un nou concept de securitate a SUA, “Inițiativa de Apărare Strategică”
(Strategic Defense Initiative - S.D.I.), menit
să-l înlocuiască pe cel anterior, al „Distrugerii Reciproce Asigurate”
(Mutual Assured Destruction - M.A.D.). Proiectul implica și militarizarea
spațiului cosmic, fapt pentru care este cunoscut sub denumirea colocvială de
Războiul Stelelor.
La summitul Reagan - Gorbaciov de la Reykjavik (11-12
oct. 1986), Gorbaciov a cerut drept condiție pentru eliminarea armamentului
nuclear abandonarea Războiului Stelelor. Reagan a refuzat. Despărțirea a fost
„glacială”. Reykjavik a fost, însă, un punct de cotitură pozitiv în relațiile
sovieto-americane. Fiecare dintre părți a înțeles limitele anxietății de
securitate ale celeilalte și faptul că, între aceste limite, există o largă
marjă de menevră pentru detensionarea situației politice și militare, pentru
trecerea de la confruntare la cooperare, în interesul întregii umanități.
Ambasadorul Jake Foust Matlock, care a
participat, în diverse funcții, la toate întâlnirile Reagan-Gorbaciov,
considera că sfârșitul Războiului Rece se datorează providențialei întâlniri a
acestor două personalități în funcțiile supreme ale S.U.A. și U.R.S.S. [1].
Ceea ce îi unea pe cei doi mari oameni de stat a fost perspectiva
(astăzi putem spune himera) unei lumi fără arme nucleare. Gorbaciov a renunțat
să se mai opună Inițiativei de Apărare Strategică, iar Tratatul pentru
Eliminarea Forțelor Nucleare cu Rază Medie și Scurtă de Acțiune a fost semnat
la 8 decembrie 1987, în cadrul summitului de la Washington. Ca urmare au fost
distruse, sub control reciproc, 2692 rachete nucleare americane Pershing și
sovietice SS20. Se contura viziunea unei Europe fără arme nucleare, o Europă a
păcii. Președintele Reagan, în memoriile sale, referindu-se la ultima întâlnire
oficială cu Gorbaciov, a spus: „Ne-am despărțit ca parteneri în construirea
unei lumi mai bune".
Fapt bine cunoscut, anul 1989 a fost anul
marilor prefaceri politice ale Europei Centrale și de Est, anul schimbării la
față a acestei părți a Europei. O bornă
de hotar a acestei schimbări a fost discursul lui Mihail Gorbaciov din 6 iulie
1989 la Consiliul Europei, la Strasbourg, unde liderul sovietic a repudiat
explicit „doctrina Brejnev” a suveranității limitate și a definit ceea ce ar
putea fi denumit doctrina Gorbaciov - Casa Comună Europeană:
„Dorim o Europă democratică și pașnică, o
Europă care să-și păstreze toată diversitatea și să respecte idealurile umane
comune.... În ceea ce privește conținutul economic al Casei Europene,
considerăm că este reală, deși nu imediată, perspectiva formării unui vast
spațiu economic de la Atlantic la Ural, cu un grad ridicat de interdependență
între părțile sale estice și occidentale. Nu subestimăm probabilitatea
apariției unei piețe europene unice în următorii ani”.
Concordant cu această viziune, Gorbaciov
și-a retras sprijinul politic pentru liderii comuniști din statele central- și
est-europene, recomandându-le, sau solicitându-le uneori imperativ (Honecker,
Ceaușescu), să-și democratizeze regimurile. Treptat, în cursul anului 1989,
țările fostului lagăr socialist au fost eliberate din orbita U.R.S.S. și, în
mod pașnic sau violent, dar cu repeziciune, și-au schmbat regimurile comuniste
în regimuri parlamentare, multipartinice, în esență democratice. Un eveniment
simbolic pentru sfârșitul comunismului în Europa a fost căderea zidului Berlinului,
în noaptea dintre 9 și 10 noiembrie 1989.
În același timp, pe plan intern Gorbaciov
a reușit să impună o primă amendare a Constituției U.R.S.S., prin care a fost
modificat procesul electoral și a fost înființat, ca nou for legislativ suprem,
Congresul Deputaților Poporului din Uniunea Sovietică. Încă de la prima sesiune
a Congresului (25 mai - 9 iunie 1989), dezbaterile asupra stării și viitorului
Uniunii au devenit absolut libere, ducând la crearea celor două tabere
antagoniste, a conservatorilor și a liberalilor, ambele criticând, din două
direcții, politica lui Gorbaciov.
Anul 1989 a fost anul marelui triumf
european al lui Gorbaciov și al proiectului Casei Comune Europene. Se vehicula
ideea desființării simultane a celor două blocuri militare, N.A.T.O. și
Organizația Tratatului de la Varșovia. Gorbaciov propunea transformarea lor din
structuri militare în structuri politice, cu absorbția treptată în Organizația
pentru Securitate și Cooperare în Europa, care ar urma să își subsumeze
funcțiile de securitate ale acestor organizații. Printre liderii europeni
proeminenți care agreau această idee - președintele Franței, François
Mitterrand, ministrul de Externe și vice-președinte al R.F.G., Hans-Dietrich
Genscher, și noul președinte al Cehoslovaciei, Václav Havel.
La
20 ianuarie 1989 cel de-al doilea mandat prezidențial al lui Ronald Reagan s-a
încheiat și funcția de președinte al S.U.A. a fost preluată de către George W.
H. Bush, fost vicepreședinte în timpul mandatelor lui Reagan.
Pe 10 iulie 1989, preşedintele Bush a
început un turneu diplomatic în Europa, în cadrul căruia a vizitat Polonia,
Ungaria și, mai apoi, Parisul. “Nu vreau să par agitator sau provocator. Nu
vreau să-i pun beţe în roate lui Gorbaciov”, va declara preşedintele Bush
colaboratorilor săi înainte de aterizarea la Varşovia, iar în timpul zborului
spre Paris, faptul că ritmul reformelor din Europa Răsăriteană „îl uluise de-a
dreptul”.
Trebuie subliniat că susținerea
președintelui Bush pentru Gorbaciov, împărtășită de către toți liderii Europei
Occidentale, era o susținere a Imperiului Sovietic în forma existentă la acea
dată - Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, fapt care a continuat pe tot
parcursul anului următor,1990, și până în ultimele zile dinaintea neprevăzutei
prăbușiri a Uniunii, în august 1991
Anul 1989 s-a încheiat cu summitul de la
Malta, din 2-3 decembrie. Summitul de la
Malta, dincolo de presupusele înțelegeri în privința împărțirii sferelor de
influență, sub impresia rezonanței Ialta-Malta, nu a făcut decât să confirme
starea de fapt și să repete asigurările reciproce că transformările din ultimii
ani nu vor deveni reversibile. La conferința de presă comună:
- Mihail Gorbaciov: „Lumea părăsește o
epocă și intră în alta. Suntem la începutul unui drum lung, spre o îndelungată
eră de pace. Amenințarea cu forța, neîncrederea, lupta psihologică și
ideologică trebuie să aparțină, toate, trecutului”.
- În replică, președintele Bush: „Putem
instaura o pace durabilă și transforma relația Est-Vest într-o cooperare
îndelungată. Acesta este viitorul pe care secretarul general Gorbaciov și cu
mine îl începem aici, la Malta”.
Un aspect de principiu, care pare a ocupa
ciudat de mult spațiu, pentru data aceea, în stenograma summitului[2], se
referă la sintagma prin care se vor motiva ulterior războaiele americane din
Orientul Mijlociu (Afganistan, Irak), “primăvara arabă”, etc.
- Gorbaciov”: „Nu pot fi de acord când
unii politicieni americani spun că depășirea divizării Europei trebuie să se
bazeze pe valorile Occidentale. Până de curând eram blamați pentru export de
revoluție, iar ei vorbesc acum de exportul valorilor americane. Cred că această
abordare este împotriva spiritului schimbărilor de acum”.
- Bush: „Aş dori să priviţi abordarea noastră într-o lumină pozitivă:
valorile occidentale nu înseamnă, sub nicio formă, intruziunea sistemului
nostru în România, Cehoslovacia sau chiar R.D.G.”.
Summitul
de la Malta este considerat sfârșitul oficial al Războiului Rece.
În anii ’90 ideea sfârșitului Războiului
Rece era credibilă. Acum, în lumina documentelor declasificate referitoare la
acea perioadă și a evoluției ulterioare a relațiilor sovieto- și apoi
ruso-americane, putem argumenta că Războiul Rece nu s-a sfârșit nici un moment,
a înaintat inexorabil spre războiul cald de acum.
Peste nu mai mult de două luni de la
întâlnirea de la Malta, la începutul lui 1990, a apărut “problema germană”,
care a fost obiectul confruntării diplomatice Bush - Gorbaciov, finalizată spre
sfârșitul anului cu primul pas înainte al N.A.T.O. spre Est - înglobarea fostei
R.D.G. în N.A.T.O, în urma unei presiuni diplomatice foarte bine concertată de
către președintele Bush.
Revenind retrospectiv la proiectul Casei
Comune Europene - care la data respectivă părea realist și era împărtășit cu
entuziasm de către toți liderii europeni occidentali - apare firesc o
întrebare: Cum de a putut să fie atât de nerealist politic (naiv?) Gorbaciov
încât să discute, sub ochii președintelui Bush, cu liderii Europei de Vest
acest proiect, care prin însăși denumirea lui excludea, sau cel puțin
marginaliza prezența Statelor Unite pe
continent?! Înteresul Statelor Unite fiind, evident, o Casă Comună
Euro-Atlantică, fără Rusia și nu una Europeană de la Atlantic la Urali.
Desigur, este ușor să ne gândim la acest aspect acum (“regula epilogului” în
istorie), după ce am asistat la zdrobirea axei economice europene Berlin-Moscova,
inclusiv prin simbolica și demonstrativa
distrugere a conductelor Nord Stream.
În
orice caz președintele Bush nu era un naiv. Pe lângă faptul că fusese, pentru
un an, directorul CIA - la fel cum președintele Putin a fost, pentru un an,
directorul FSB - există un fapt deosebit în viața lui G.W.H. Bush care, fără
îndoială, îi va fi marcat personalitatea în sensul intransigenței realismului
politic. În mai 1944 Bush devenise pilot în forțele americane din Pacific. În
septembrie, în cursul atacului asupra instalațiilor japoneze de la Chichijima
avionul lui a fost doborât, el fiind singurul dintre cei trei membri ai
echipajului care a reușit să se catapulteze și singurul recuperat, apoi, de
către un submarin american. Restul de opt aviatori americani doborâți în atacul
de la Chichijima, căzuți prizonieri la japonezi, după torturi, au fost
decapitați și unii au fost canibalizați[3]. Metodele de descurajare nu
atinseseră încă nivelul descurajării nucleare actuale, care a primit botezul,
peste câteva luni, la Hiroșima și Nagasaki.
În anul următor,1990, Bush l-a placat pe
Gorbaciov în proiectul Casei Comune Europene, menținând și întărind prezența
militară americană pe continent.
Notă - Episodul anterior - Războiul Rece
(1949 - 1989) [4].
-------------------------------------------------
[1] Jake Foust Matlock, Reagan and
Gorbachev: How the Cold War Ended, Random House Inc. N.Y., 2005
[2]
Soviet Transcript of the Malta Summit December 2-3, 1989
https://nsarchive2.gwu.edu/NSAEBB/NSAEBB298/Document%2010.pdf
[3] Chichijima
https://www.9news.com.au/world/chichijima-incident-george-hw-bush-extraordinary-wwii-survival-story/b8edd905-c63b-409f-971b-23f08e533389
https://www.activenews.ro/opinii/Prof.-Dr.-Tiberiu-Tudor-INFIINTAREA-SI-EXTINDEREA-NATO-177279
[4]
https://www.art-emis.ro/analize/infiintarea-si-extinderea-n-a-t-o-1
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu