Controversata
moarte a lui Liviu Rebreanu
„Iubirea îmi ajunge, căci ea îmbrăţişează
deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. E în mine şi în afară de
mine, în tot cuprinsul infinitului. Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o
simte trăieşte în eternitate.”
Scriitorul Liviu Rebreanu a avut o moarte
învăluită în mister. Acesta a decedat în data de 1 septembrie 1944 când se afla
pe proprietatea sa din Valea Mare, de lângă Piteşti. Oficial, se ştie că
Rebreanu a murit din cauza unui emfizem pulmonar, a unor afecţiuni cardiace şi
exista şi o suspiciune de cancer, însă nepotul său, Ilderim Rebreanu, susţine
că ar fi fost împuşcat de către soldaţii ruşi veniţi să-i jefuiască
proprietatea. Unde e adevărul?
În 1944, anul morţii sale, romancierul
Liviu Rebreanu era una dintre notabilităţile regimului antonescian. Director al
Teatrului Naţional Bucureşti din 1940, la 11 februarie 1941 a fost numit şi
director general al Teatrelor Naţionale, Operelor Române şi Spectacolelor în
locul poetului Radu Gyr, destituit pentru că, în timpul rebeliunii legionare
din ianuarie 1941, s-a abătut de la codul funcţionarilor publici.
Ca fumător învederat, Rebreanu avea
probleme de sănătate localizate în zona plămânilor: bronşită, emfizem agravate
la începutul anului 1941. „Greutatea de respiraţie a început să mă chinuiască.
Nu ştiu care e pricina: bronşita, emfizemul, altele… N-am găsit nici un medic
care să mă lămurească aievea. Pornim mereu de la bronşită sau de la emfizem,
dar se pare că acestea nu ajung la ceea ce am eu”, nota Rebreanu la 2 ianuarie
1944.
În ianuarie 1944, dr. Vasile Tiţescu,
radiolog înrudit cu Rebreanu i-a depistat o formaţiune chistică (chist hidatic)
la baza pulmonului drept. Diagnosticul a fost confirmat de un alt radiolog, dr.
Ionel Jovin din Bucureşti. Chistul era operabil, dar Rebreanu a tot amânat să
se supună intervenţiei chirurgicale.
În primăvara anului 1944, starea sănătăţii
lui Rebreanu s-a agravat, dar acesta nu făcea nici o conexiune cu vechile sale
probleme pulmonare ci acuza o stare gripală.
Când acestor probleme de sănătate li s-au
adăugat necazurile pricinuite de bombardamentul din 4 aprilie al aviaţiei
anglo-americane asupra Capitalei, Rebreanu s-a hotărât să părăsească
Bucureștiul, împreună cu familia.
Destinul lui Liviu Rebreanu, întemeietorul
romanului românesc modern Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în
satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul
Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile
Rebreanu și ai Ludovicăi. În tinerețe, mama era pasionată de teatru, fiind
considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în
comuna Maieru, pe valea Someșului.
Potrivit afirmației scriitorului: ”În
Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până
ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”
În anul 1898, îndrăgostit fiind,
liceanul scrie „întâia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără acriță
dintr-o trupă ambulantă ungurească („ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit
nebunește”), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în
Budapesta, a cultivat, fără succes, același gen dramatic.
În 1900 a început să urmeze Școala Reală
Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă
granița cu Austria), iar din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară
„Ludoviceum” din Budapesta. Ca sublocotenent, este repartizat la regimentul al
doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lângă
îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi,
conspecte, proiecte dramaturgice. Sub presiunea unor încurcături bănești, a
fost forțat să demisioneze din armată luând decizia să se dedice literaturii.
Debutează în presa românească la 1
noiembrie 1909, la Sibiu, în revista Luceafărul condusă de O. Goga și O.
Tăslăuanu, cu povestirea „Codrea (Glasul inimii)”.
Fanny
și Liviu Rebreanu
Existența și-o câștigă ca funcţionar la
primărie, secretar şi reporter. În 1910 a fost extrădat de autorităţile române
şi arestat timp de 6 luni la Gyula pentru presupuse nereguli în activitatea
militară. În 1911 a lucrat cu Emil Gârleanu la Teatrul din Craiova. Aici o
cunoaște pe actriţa Fanny Rădulescu care îi va deveni soţie la data de 19
ianuarie 1912, Liviu Rebreanu adoptând-o și pe fiica acesteia, Puia-Florica.
După începutul primului război mondial, a
decis să rămână în Bucureştiul ocupat, unde întâmpină o serie de greutăți
financiare:„Am sosit cu 300 de lei în buzunar…
Și aici… aici… aici începe un capitol
întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză cu mizeria și pasiunea
de scriitor”, își va aminti romancierul. Presat de acute nevoi materiale, publică
diverse materiale prin reviste („Ramuri”) și ziare („Adevărul”). Oricum, în
această perioadă de cumpănă, Rebreanu va reuși să publice romanele care l-au
consacrat: „Ion” (1920), „Pădurea spânzuraților” (1922) și „Răscoala” (1932).
În decembrie 1929 a fost numit director al
Teatrului Național din București și primește însărcinarea primului ministru de
a lucra la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului. În urma
unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice,
Rebreanu demisionează de la Direcția Educației Poporului și-și cumpără o casă
și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, un refugiu alternativ pentru viaţa
tumultuoasă din Capitală: „De sâmbătă până azi am fost la Valea Mare, unde
ne-am instalat o mică, dar adevărată gospodărie. Prima mea proprietate reală.
Să-mi ajute Dumnezeu să trăiesc, să mă pot bucura puţin de ea.
Evident că facem mereu planuri de viitor,
cum s-o mărim, cum să schimbăm casa şi s-o înfrumuseţăm… Cât este, e foarte
bine. Am un adăpost pentru orice împrejurare”, consemna scriitorul la 29 iulie
1930.
Ultimele
zile din viața lui Liviu Rebreanu
Dintre biografii romancierului, Adrian
Dinu Rachieru a încercat să reconstituie, pe bază documentară, ultimele zile
din viaţă ale lui Rebreanu, bazat pe scrierile fiicei scriitorului, Puia
Florica. Ultimele luni de viață l-au găsit pe Liviu Rebreanu la Valea Mare, sub
îngrijirea doctorului V. Tiţescu, a doctoriţei Pătrăşcanu şi a unui medic polonez
refugiat de război în România, doctorul Tempelhoff. Starea de sănătate se va
restabili ușor. În iunie 1944, scriitorul botează pruncul nou-născut al
prietenilor săi, familia Oprescu. Ascultă cu atenţie şi interes ştirile aduse
de ginerele său, Radu Vasilescu, angajat la Radiodifuziunea Română, despre
întâmplările din Capitală. O fotografie din 20 iunie 1944 ni-l prezintă alături
de fiica sa Puia Florica discutând „cele ce tocmai citisem”.
La 9 iunie 1944, Rebreanu scria
prietenului său N. Negulescu, refugiat la Vâlsăneşti, că a trecut „hopul cel
greu” şi că speră să se „restabilească deplin”.
Această evoluţie optimistă îl îndreptăţea
pe Rebreanu ca, pe temeiul propriei experienţe, să-şi încurajeze prietenul şi
el grav bolnav: „sunt sigur că boala ta se poate vindeca aproape deplin, numai
tu să ai încredere în tine însuţi şi în puterile tale de regenerare”.
La sfărşitul lui iulie, „vin prietenii
să-l vadă … într-o zi, iată casa plină de musafiri: Ion Petrovici, Ludovic
Dauş, Constantin Baraschi, Mihail Sorbul, Camil Petrescu.
Tata stă de vorbă întreaga după-amiază,
iată, cu poftă, pentru întâia oară după atâta timp; berea, ne spunea, îi place
mai mult ca oricând. Povesteşte cât i se pare de ciudat că nu regretă tutunul,
ce-i fusese strict interzis. Nici nu-i mai poate suferi mirosul. Se fericeşte
că a scăpat de un rău ce-i întreţinuse emfizemul ani de zile”. O fotografie de
la începutul lui august ni-l înfăţişează: „e singur pe terasă şi îşi revizuieşte
notele literare”.
Unii contemporani, necunoscând evoluţia
spre bine a sănătăţii lui Rebreanu şi purtaţi de propriile interese făceau
planuri pentru a-i lua locul în funcţia de directoral Teatrului Naţional. Prin
iulie 1944 „un literat din Comitet (Comitetul de lectură al Teatrului Naţional
din Bucureşti – n.n.) s-a prezentat mareşalului Antonescu şi a stăruit să-i
încredinţeze lui postul de director”. Mareşalul i-a cerut ministrului Ion Petrovici
înlocuirea lui Rebreanu, pentru că „având o maladie prelungită şi poate nevindecabilă,
Teatrul nu este cârmuit aşa cum trebuie”. Ministrul a refuzat hotărât solicitarea
Conducătorului Statului care a replicat mâhnit: „Văd că nu am nici o trecere la
dumneavoastră”. Desigur ministrul Ion Petrovici n-ar fi adoptat această atitudine
dacă nu ar fi avut anumite speranţe într-o evoluţie spre bine a sănătăţii lui Rebreanu.
Se va fi convins de aceasta când l-a vizitat pe Rebreanu la Valea Mare la
sfârşitul lunii iulie. În afară de aceasta, ministrul Ion Petrovici cunoştea şi
aprecia calităţile lui Rebreanu de bun administrator şi om de teatru.
La începutul lunii august 1944, Rebreanu
plănuieşte să călătorească la minister, la Pucioasa. Constatăm că prozatorul nu
se manifestă acum ca un bolnav lipsit de vigoare, docil şi ascultător faţă de
„asistentele sale medicale”, soţia şi fiica, ci ca un om cu sănătatea
restabilită, impunându-şi cu autoritate voinţa în pofida temerilor exprimate de
„asistentele” sale. Rebreanu s-a arătat „neînduplecat şi dârz” faţă de împotrivirea
soţiei şi fiicei care apreciau că „ar fi o nesocotinţă să înfruntăm căldura, praful,
distanţa, zdruncinul, oboseala – într-un cuvânt tot ce este efort, cu desăvârşire
interzis stării lui actuale”. Deplasarea lui Rebreanu la sediul ministerului,
la Pucioasa „a impresionat pe toţi” cunoscuţii lui Rebreanu, care au socotit-o
însă o imprudenţă.
Ministrul Ion Petrovici a constatat că
Rebreanu „era alb ca varul şi slăbit la jumătate”. Rebreanu l-a înştiinţat pe
ministru că „auzise de uneltirile colegului său de comitet şi venise să mă
informeze că se simte mai bine şi e gata să revină în Capitală pentru a începe
repetiţiile” (în vederea deschiderii şi desfăşurării stagiunii teatrale n.n.).
Pus în alternativa de a alege între starea de slăbiciune vizibilă şi afirmarea
fermă de voinţă a lui Rebreanu, ministrul a adoptat o atitudine sentimental –
conciliantă: „M-am uitat la el înduioşat şi l-am rugat să-şi caute de sănătate liniştit”.
Cunoscuţii lui Rebreanu din serviciile
ministerului au opinat că „ar fi mai bine să mai zăbovim acolo ca să se poată
odihni puţin”. Încrezător în forţele sale, Rebreanu a respins aceste sfaturi.
„s-a împotrivit la fel de hotărât ca la dus, a decis să ne întoarcem imediat”.
Rebreanu a rezistat cu bine drumului de întoarcere la Valea Mare deşi fiica lui
era îngrijorată de „faţa lui descompusă”. Solicitările acelei zile de călătorie
au fost resimţite totuşi de Rebreanu. „Acasă s-a culcat imediat. A băut numai
puţin lapte făgăduind că mâine va mânca mai mult. Dar mâine a fost şi mai fără
poftă, încă mai obosit”. A doua zi a rămas mai departe în pat. „Totuşi pe înserate
s-a instalat în terasă, să-şi încânte auzul de glasul privighetorilor” (deşi
s-a deplasat fără ajutorul „asistentelor” – n.n.). S-a ridicat singur pentru a
se duce în pat, dar s-a împiedicat de covor şi a căzut.
La o săptămână după vizita lui Rebreanu la
Pucioasa, ministrul Ion Petrovici „s-a repezit” până la Valea Mare. A constatat
că Rebreanu „zăcea prăpădit. Abia mai putea să rostească o vorbă-două”.
Petrovici situează această vizită pe la 20 august, dar, ţinând seama de faptele
pe care le expunem în continuare, vizita lui trebuie să fi avut loc mai
devreme, pe la 15 august.
Medicii curanţi din Valea Mare au
constatat că „suferinţei pulmonare i se adăugaseră crize cardiace”. Rebreanu
scăpase de bronho-pneumonie, dar rămânea cu chistul hidatic, care trebuia
operat, acţiune imposibilă datorită apariţiei crizelor cardiace. „S-a decis un
consult cu medicii din Bucureşti. Au venit: profesorul (Costache) Lupu, Bazill
Theodorescu, Gheorghiovan Popescu”. Bolnavului i s-a recomandat odihnă la pat,
„tonice cardiace, hrană – chiar artificială, cu ser glucozat – ventuze,
fricţiuni pe mâini şi picioare şi câte o cafea”.
Se pare că acest tratament l-a pus din nou
pe picioare pe Rebreanu, căci la 23 august 1944 îl aflăm în Bucureşti. La baza
acestei afirmaţii se află informaţiile conţinute într-o nouă sursă documentară
intrată în ultimul timp în atenţia istoricilor.
Această sursă ne permite să aducem
precizări inedite asupra stării de sănătate şi acţiunilor lui Rebreanu, după
vizita la Pucioasa şi asupra cauzelor şi împrejurărilor ce i-au provocat
moartea.
Varianta
asasinatului
Autorul acestei surse, englezul Ivor
Porter a fost lector de limba engleză la Universitatea Bucureşti în 1939-1941,
deci un om familiarizat cu locurile şi oamenii, cu mediul despre care scrie. A
revenit în România în decembrie 1943 ca agent al forţelor speciale britanice
(S.O.E.) cu misiunea de a impulsiona mişcarea de rezistenţă antihitleristă din
ţară, reprezentată de Iuliu Maniu. A fost însă capturat şi închis. Încă
din 1940, Ivor Porter l-a cunoscut pe V.C.S. (Rică) Georgescu ce avea un rol
important în mişcarea de rezistenţă condusă de Maniu. Aflaţi amândoi în închisoarea
Serviciului Special de Informaţii au reînnoit relaţia lor păstrând-o şi după
eliberarea din închisoare în urma actului de la 23 august 1944.
În memoriile sale, Ivor Porter, reproduce
relatarea prietenului său V.C.S. (Rică) Georgescu privind acţiunile acestuia
din ziua de 23 august 1944 şi până a doua zi când s-au întâlnit, relatare în
care este menţionat şi directorul Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu. În după
amiaza de 23 august 1944, când la Palatul regal avea loc audienţa mareşalului
Antonescu şi apoi arestarea acestuia şi a principalilor colaboratori, Iuliu
Maniu se afla ascuns în cabinetul doctorului Ionel Jovin. Aici a fost adus, sub
pază, pentru tratament şi deţinutul Rică Georgescu, prilej pentru schimb de
informaţii şi elaborat planuri de acţiune cu Maniu. „La orele 8 seara Maniu a
părăsit cabinetul doctorului Jovin; cinci minute mai târziu Rică s-a îndreptat sub
escortă către biroul colonelului Radu Ionescu (comandantul închisorii S.S.I. – n.n.),
care nu se afla în clădirea închisorii”. Rică Georgescu i-a dezvălui
colonelului, ştirea arestării Antoneştilor ce-i fusese comunicată lui Maniu în
timp ce se afla în cabinetul doctorului Jovin. „După ce a discutat situaţia cu
colonelul Ionescu, Rică s-a dus la un magazin de delicatese să ia ceva de
mâncare şi nişte băutură pentru o petrecere la închisoare, în cinstea
evenimentelor. Pe la miezul nopţii, unchiul ei (al Lygiei, soţia lui Rică
Georgescu – n.n.) generalul Manolescu, a venit la închisoare, să-l ia pe Rică
la un dineu. Înainte de asta l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu maşina.
Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuinţa acestuia, să vină şi el la petrecere
când va putea. Poziţia sa de şef al Serviciului juridic din Comandamentul Militar
al Capitalei i-a permis generalului Manolescu să obţină un regim de favoare pentru
Rică Georgescu, în timpul arestului: ieşiri în oraş pentru tratament medical, detenţia
într-o „celulă-apartament” în afara închisorii S.S.I., fără pază, unde locuia împreună
cu soţia şi personalul de serviciu.
București
– august 1944
Printre măsurile complementare schimbării
de regim şi ieşirii din război luate la 23 august 1944 s-a numărat atunci
blocarea căilor de circulaţie din şi spre Capitală de către armată. În momentul
în care generalul Manolescu şi invitaţii săi vroiau să iasă din Bucureşti,
îndreptându-se către Periş, târziu, după miezul nopţii, barierele Capitalei se
aflau deja sub controlul Armatei române (instituit după ora 18.30).
Lângă drumul care coteşte spre Golf Club
(Clubul diplomatic de azi) au dat de un baraj al forţelor române. Generalul
Manolescu conducea în viteză şi cu farurile stinse şi nu a putut opri la timp
la somaţia postului de pază. Un soldat a tras în automobiliştii refractari
somaţiei, nimerindu-l pe directorul Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu, care se
afla pe scaunul de lângă şofer. Rănitul a fost dus la spital, unde ar fi
decedat.
În interpretarea şi comentarea acestui
text se impune imediat precizarea că directorul Teatrului Naţional la care se
face referire este Liviu Rebreanu şi nu Corneliu Moldovanu, directorul temporar
după 8 aprilie 1944, căci acesta era în viaţă la 8 septembrie 1944, când a fost
înlocuit în funcţia de director al Teatrului Naţional Bucureşti, cu Victor
Eftimiu.
Textul atestă că în seara de 23 august
1944, Rebreanu se afla în compania generalului Ion Manolescu, urmând să se
deplaseze împreună cu acesta din Bucureşti la dineul organizat la locuinţa
generalului din Periş. Starea sănătăţii lui Rebreanu trebuie să fi fost bună de
vreme ce suportase deplasarea de la Valea Mare, fără să mai fie însoţit de
„asistentele medicale”, şi mai ales se pregătea să ia parte la o petrecere
desfăşurată la o oră târzie din noapte în afara Bucureştiului.
Venise el pentru a-şi îngriji sănătatea în
Capitală? Presupunem că venise de fapt pentru a începe repetiţiile la teatru,
în vederea stagiunii teatrale de toamnă conform promisiunii făcute ministrului.
Adevărul
mușamalizat de comuniști?
Nu este singura consemnare a morţii lui
Rebreanu, înaintea datei reale de 1 septembrie 1944. Mama Monicăi Lovinescu, pe
care evenimentele de la 23 august 1944 au prins-o în Bucureşti şi care, din
cauza luptelor, nu a putut părăsi Capitala decât pe 26 august a sosit la
Lucieni (jud. Dâmboviţa), unde se afla fiica sa, aducând „vestea morţii lui
Rebreanu”.
Rănit în împrejurările relatate mai sus,
Rebreanu a fost internat în spital în noaptea de 23 spre 24 august 1944. Dintre
rude, doar ginerele, Radu Vasilescu, aflat cu serviciul în Bucureşti, la
Radiodifuziune, i-a putut cunoaşte situaţia şi l-a putut vizita la spital în
măsura în care evenimentele intense îi vor fi permis. Tot el s-a ocupat probabil
de formalităţile şi pregătirile necesare deplasării bolnavului – cu o ambulanţă?
– la Valea Mare unde putea fi îngrijit mai bine, credea el, de familie, protejat
şi de pericolele create prin luptele ce aveau loc împotriva forţelor germane ce
încercau să pătrundă în Capitală. Dar această deplasare nu s-a putut realiza înainte
de 26 august 1944, când principala grupare de forţe germane ce asediau Capitala
a fost înfrântă, degajând căile de comunicaţii înspre Ploieşti, Târgovişte şi Piteşti.
Fiica lui Rebreanu, Puia Florica, poate nu
a cunoscut dar, mai degrabă, nu a vrut să menţioneze, în jurnalul publicat,
rănirea lui Rebreanu la 23 august 1944. Amintirile sale, publicate în 1969, nu
reproduc manuscrisul original al jurnalului ci conţin un jurnal comentat.
Aceste amintiri cuprind pentru luna august 1944, consemnări generale, un fel de
sinteză despre starea nesatisfăcătoare a sănătăţii tatălui său.
Abia începând cu 27 august 1944 când
Rebreanu era la Valea Mare se reproduce manuscrisul original, consemnarea
zilnică a faptelor. De aici presupunerea noastră că autoarea a dorit sau a fost
nevoită să ocolească publicarea anumitor fapte.
Rănirea lui Rebreanu în contextul evenimentelor
„insurecţiei conduse de P.C.R.”şi consecinţa-moartea, nu puteau fi publicate la
1969. Era ceva ce ar fi întunecat măreţia actului de la 23 august 1944. Pe de
altă parte, faptul că un înalt funcţionar al regimului antonescian şi un
apropiat al cercurilor politice naţional-ţărăniste, cum era Rebreanu, a fost
rănit în contextul cotiturii de la 23 august 1944 putea deschide calea unor
interpretări nefaste nu numai pentru imaginea defunctului, dar şi pentru membrii
familiei.
Rebreanu
a murit acasă
Nu excludem nici posibilitatea ca autoarea
să fi considerat că decesul părintelui său s-a datorat vechilor probleme
pulmonare şi cardiace, că rănirea de la 23 august 1944 nu a avut un rol
semnificativ în acest proces, motiv de a o trece sub tăcere.
Numai consultarea manuscrisului original
din jurnalul Puiei Rebreanu ne va lămuri dacă ea a notat ceva în legătură cu
rănirea lui Rebreanu, internarea la spital în Bucureşti şi revenirea la Valea
Mare. Externat din cauza aglomerării spitalului cu răniţi în urma luptelor de
la periferiile Bucureştiului şi a bombardamentelor aeriene germane sau datorită
perspectivelor optimiste de evoluţie a rănii, Rebreanu s-a aflat, în mod cert,
la Valea Mare, la 27 august 1944.
Casa
Rebreanu din Valea Mare
În zilele următoare, familia şi medicul
curant au constatat treptat o evoluţie îngrijorătoare a bolii. Necazurile erau
de natură cardiacă, dar i-a alertat mai ales în special mărirea excesivă a
ficatului. La 29 august, Rebreanu însuşi (ceea ce denotă starea lui de
luciditate!) „a hotărât să plece la Bucureşti, pentru a se interna la clinica
doctorului Lupu care, consultându-l în câteva rânduri, îi cunoştea profund boala.
Ginerele său, Radu Vasilescu a plecat spre Capitală să aducă o ambulanţă de la
Crucea Roşie”. Vom observa că bolnavul Rebreanu, când suferea doar de plămâni
şi crize cardiace se putea deplasa cu automobilul, dar acum rănit fiind necesita
transport cu ambulanţa. În împrejurările de atunci „ambulanţa sanitară cu Radu,
după multe greutăţi întâmpinate” a sosit la Valea Mare abia pe 31 august. A plecat
înapoi fără Rebreanu „era inutil să-l mai ostenim. Cu greu ar fi putut îndura zdruncinul
şi distanţa…”. Aducerea rănitului din Bucureşti la Valea Mare, la 26 august
1944, deşi păruse pe moment o soluţie bună, a avut în final consecinţe nefaste,
împiedicând în împrejurările concrete de atunci o intervenţie medicală rapidă
benefică bolnavului.
Organismul subminat deja de chistul pulmonar
şi probleme cardiace, mijloacele insuficiente de atunci pentru combaterea
infecţiei şi, mai ales, întârzierea reacţiei de a-l transporta într-un loc de
tratament corespunzător au determinat, în cele din urmă, decesul romancierului.
Certificatul medical eliberat la cererea familiei de dr. V. Tiţescu, la 10
septembrie 1944 precizează că, „Liviu Rebreanu a sucombat la vârsta de 58 de
ani, suferind de insuficienţă circulatorie (asistorlie)”.
Funerarii
modeste
Rebreanu a fost îngropat în curtea
bisericii din comuna Valea Mare, fără pompă, la căpătâiul său vorbind „doar un
învăţător, ofiţer rezervist care comanda o companie din multe altele ce se
îndreptau spre front”. Vremurile în schimbare aduceau o altă ideologie la
putere.
În contextul situației politice a unei
Românii ce aluneca pe râpa roşie a istoriei (comuniștii veniseră la cârma țării
doar de o săptămână), înmormântarea scriitorului Liviu Rebreanu a fost trecută
cu vederea de oficialități. O notă din ziarul „Democratul” din 5 septembrie
1944 consemnează superficial tristul eveniment: „Ieri după amiază a avut loc în
comuna Valea Mare, din judeţul Argeş, înmormântarea scriitorului şi fostului
director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe
lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societăţii
scriitorilor, precum şi unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii
Naţionale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor”.
Câteva luni mai târziu, Liviu Rebreanu a
fost deshumat din cimitirul Văii Mari și adus la București unde a fost așezat
pentru vecie în Cimitirul Bellu, în vecinătatea marilor săi confrați: Eminescu,
Caragiale și Coșbuc.
Mormântul lui Liviu Rebreanu se află în
Cimitirul Bellu din București
Sursa: ILIE MARIN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu