Aurel I. Rogojan - Războaiele Americii (1)

 

Războaiele Americii (1)

General Br. (r) Aurel I. Rogojan

01 Aprilie 2023

 

„Suntem națiunea care iubește războiul cel mai mult din toată istoria lumii” (Jimmy Carter)

 

În numele libertății si demnității umane, a sacrosanctelor principii ale Declarației Universale, pentru securitatea Statelor Unite  prin supremație mondială, pentru  menținerea la nivel planetar a puterii economice prin escaladarea internațională a agresiunii militare, America se află de la începutul istoriei sale, cu intermitențe nesemnificative,  în continuă stare război.

 

Conform „Global Research”, de la înființarea la 4 iulie 1776,  când Statele Unite ale Americii   și-au declarat independența, din 247 de ani de existență, 225 de ani S.U.A. s-au aflat în război. In aproape două secole și jumătate, doar 22 de ani de pace. Concluzia este evidentă, trecutul, prezentul și viitorul Statelor Unie ale Americii au ca dominantă starea de război.

 

Începând din 1776, toți președinții americani, fără excepție, sunt considerați ca fiind „președinți de război”. SUA nu au avut  o perioadă de pace mai mare  de șase ani , în intervalul 1935-1940.                                                                                                       

 

După cel de-Al Doilea Război Mondial, contabilizând războaiele, intervențiile militare preventive și ocupațiile armate,  S.U.A. n-au avut decât 5 ani de pace: în 1976, ultimul an al administrației Gerald Ford și între 1977-1980, sub președinția lui Jimmy Carter, care sintetizează :  „Suntem națiunea care iubește războiul cel mai mult din toată istoria lumii, rezultat al faptului că vrem să impunem altora să adopte principiile americane” (Jimmy Carter, Alocuțiune susținută la Biserica Baptistă Maranatha din Plains, Georgia, aprilie 2019).

 

Studiul „Global Research” nu ia în considerare operațiunile speciale clandestine desfășurate de C.I.A. în diferite țări pentru menținerea unor „guverne democratice” la putere, sau, dimpotrivă, răsturnarea unor lideri de stat care sprijineau terorismul sau traficul de droguri. De altfel, mare parte dintre acestea nici nu au fost asumate vreodată de agenția americană de spionaj și nu au fost considerate conflicte militare.

 

Conform datelor din noiembrie 2018 ale Institutului pentru Afaceri Publice Watson al Universității Brown, Statele Unite au cheltuit, din 2001, 5,9 trilioane de dolari în războaiele din Irak, Siria, Afganistan, Pakistan ș.a., până în august 2021,  la retragerea rușinoasă din Afganistan, când suma a devenit  cu mult mai mare, prin abandonul masiv de tehnică militară, muniții și mijloace de plată.

 

Bilanțul războaielor S.U.A. evidențiază, însă, un paradox pe care liderii de la Washington  par a refuza cu obstinație  să-l observe și să-i pună capăt: în pofida  credinței că Statele Unite  se angajează în războaie  cu scopul nobil de a apăra valorile definitorii ale democrației, opinia publică internațională vede situația complet diferit.  Majoritatea cetățenilor care au participat la un sondaj efectuat de Gallup, au identificat Statele Unite drept cea mai mare amenințare la adresa păcii în lume, iar un alt sondaj efectuat de „Pew Research” în 2017, în 30 de țări, a identificat puterea și influența americană drept cea mai mare amenințare .

 

Statele Unite au invadat și au bombardat zeci de țări, au răsturnat sau participat la schimbarea a zeci de regimuri politice, au fost implicate în procese electorale, dar, cu execepția notabilă a Coreii de Sud, nu găsim un alt exemplu în care, în urma războaielor sau intervențiilor militare americane, popoarele să fi cules prosperitate și să arate prețuire ori recunoștință  (vezi Indochina, Irak, Libia, Siria, Afganistan, Serbia  ș.a.).

 

Cum s-a ajuns la această politică războinică, în pofida izolaționismului impus de „Doctrina Monroe” ?

 

Pe parcursul secolului al XIX-lea, Statele Unite s-au extins prin cuceriri și anexări de teritorii străine. În anii de început, exista o polemică intensă cu privire la orientarea geopolitică a tinerei republici. Implicarea nefericită a S.U.A. în disputele europene a condus la politica izolaționistă, formulată în 1823 de președintele James  Monroe,  care stipula că SUA nu se vor implica în conflicte europene și nici nu vor tolera tentativele de colonizare din partea puterilor europene în America.

 

Președintele James Knox Polk  (1845-1849) susținător al ideii că destinul manifest al cetățenilor S.U.A. este sǎ locuiască pe întregul continent, a proclamat Texasul ca stat al Uniunii, în Congresul din martie 1845, provocând cu bună știință un război cu Mexicul, încheiat cu victoria S.U.A. În februarie 1848, Mexicul este obligat să încheie pacea cu S.U.A., care anexează California și New Mexico. Prin semnarea cu Marea Britanie a Tratatului Oregonului, S.U.A. și-au adjudecat teritoriul dintre Munții Stâncoși și   Oceanul Pacific. Granița canadiană a fost stabilită la paralela 49. Pânǎ în 1848, teritoriul american se mai dublase o dată. În California au fost descoperite mine de aur, iar în orașele din vest s-a impus legea pistolului.

 

„Destinul Manifest” a fost o filosofie care a încurajat extinderea Statelor Unite înspre vest, deoarece populația statelor din est creștea, iar imigranții noi avansau continuu  înspre vest. Ca urmare, S.U.A. a ocupat teritoriile indienilor americani. Aceste acțiuni continuă sa aibă implicații politice astăzi, deoarece unele triburi își cer  pământurile înapoi. Controlul exercitat asupra pământurilor în America de Nord de către SUA a fost esențial de o natură colonială.

 

În 1860, în semn de protest față de alegerea ca președinte a lui Abraham Lincoln, adept al abolirii sclaviei, 11 state sudice ies din Uniune, formând „Statele Confederative ale Americii”, cu propria constituție și propriul președinte. În consecință, în 1861 izbucnește un război civil sângeros. De la victoria din 1865 a Uniunii și pâna în 1877, politica americană a fost dominată de dispute referitoare la reconstrucția Sudului distrus. Una dintre soluții a fost construcția căii ferate transcontinentale, care a adus  creștere economică și prosperitate.

 

Între 1897-1898, președinții William McKinley și Theodore Roosevelt au intensificat expansiunea imperialistă a SUA în America Latinǎ și în regiunile din  Caraibe. În   1898, McKinley intervine în Războiul hispano-american . Cuba devine republică prin Tratatul de la Paris, iar Filipinele, Guamul și Puerto - Rico sunt cedate de Spania Statelor Unite, fapt care generează în 1899 constituirea ligii antiimperialiste. După asasinarea lui McKinley în septembrie 1901, succesorul său, Theodore Roosevelt (1901-1909), intensifică politica expansionistă, intervinind în numeroase țări din America Centrală.

 

După izbucnirea Primului Război Mondial, președintele Wodrow Wilson răspunde printr-o declarație de neutralitate. Demersul său era controversat, însă promisiunea de neintervenție i-a asigurat realegerea în1916. Cu toate acestea, a fost obligat (mai ales de republicani) să acționeze, cu atât mai mult cu cât războiul submarin fără restricții afecta comerțul S.U.A.  Cu aprobarea Congresului, la  6 aprilie 1917 preșdintele Wilson a declarat război Germaniei, concomitent cu  stabilirea serviciului militar obligatoriu și trimiterea în regim de urgență în Europa a unui prim corp expediționar de 500.000 de militari. După Primul Război Mondial  S.U.A. se retrag din Europa.

 

În anul 1935, S.U.A. iși exprimase, din nou,  neutralitatea în 1935, dar, ca răspuns la politica germană expansionistă, președintele Roosevelt vorbea în 1937, despre o eventuală luptă pentru supraviețuire între democrație și totalitarism. În 1938, a crescut bugetul pentru apărare, iar în 1940 s-a schițat un program de înarmare.

 

După izbucnirea războiului din Europa în 1939 , S.U.A. și-a reafirmat oficial neutralitatea. Însă, începând cu 1940, sprijină Marea Britanie  prin livrarea de arme împotriva Puterilor Axei. În 1941, premierul britanic Winston Churchill  și președintele american Roosevelt au semnat Carta Atlantică- un manifest pentru libertatea tuturor oamenilor.

 

După atacul japonez asupra flotei americane de la baza navală Pearl Harbour, pe 7 decembrie 1941, S.U.A. a intrat în război, preluând conducerea Aliaților împotriva Axei.

 

În ziua „Z” - 6 iunie 1944 - a fost deschis  al doilea front, când Aliații au invadat Normandia  (Franța). Până în 1945, Aliații au traversat Rinul după ce au oprit contraofensiva germană. Americanii n-au putut ajunge la Berlin, acesta fiind deja asediat de sovietici.

 

În septembrie 1944, forțele americane au început lupta pentru redobândirea Filipinelor, în timp ce Armata a IV-a britanică făcea același lucru în Filipine. După lupte grele, trupele americane au cucerit insulele japoneze Okinava și Iwo Jima la începutul anului 1945, în care au pierit 100 000 de soldați japonezi și 12 000 de soldați americani.

 

Imperiul japonezcontinua să reprezinte o gravă amenințare la adresa forțelor americane. Aliații estimau că numărul victimelor din luptele pentru ocuparea Japoniei va fi foarte mare, cca. 1 milion de soldați ai Aliaților.

 

Succesorul lui Roosevelt, Harry truman , a luat grava decizie de a lansa bomba atomică asupra Japoniei. Aliații i-au dat Japoniei un ultimatum, amenințând cu distrugerea completă a acesteia, dacă nu va capitula. Nu s-a întrevazut nici o intenție de capitulare din partea japonezilor. Bombardamentele nucleare din 6 și 9 august 1945 au ucis 205.000 de japonezi la Hiroshima și Nagasaki.  În cele din urmă, japonezii au capitulat pe 14 august. Reprezentanții japonezi au semnat declarația oficială de capitulare, în prezența generalului Douglas MacArtur , la bordul navei americane de luptă U.S.S. Missouri, pe 2 septembrie 1945. 

 

La Conferința de la San Francisco, reprezentanții celor 50 de state membre ale Alianței au elaborat Carta Națiunilor Unite, înființându-se Organizația Națiunilor Unite.

 

După 1945, la începutul Războiului Rece, S.U.A. deveniseră superputerea economică, militară și politică dominantă în Occident. Cel de-al Doilea Război Mondial a demonstrat enorma putere economică și militară a Statelor Unite. Economia de război crease locuri de muncă și o creștere a produsului intern brut ce se putea autosusține, tranzitând din 1945 fără oprire spre o economie prosperă pe timp de pace.

 

Una dintre cele mai semnificative decizii în politica externă americană de după 1945 a fost ruperea alianței  de război cu Uniunea Sovietică, în fața extinderii puterii comuniste în Europa de Est. Noua ordine postbelică în Europa și Asia a fost caracterizată de începutul unui nou război mondial, Războiul Rece între Est și Vest, un nou tip de război ce cuprindea tensiuni și confruntări politice și ideologice, fiind mai degrabă o stare de tensiune și competiție pentru supremația puterii economice, militare, tehnico-științifice a fiecărei tabere, ceea ce a generat un război secret total pentru subminare reciprocă.

 

Statele Unite și-au abandonat definitiv poziția izolaționistă și au devenit liderul țărilor din sfera lor de influență din punct de vedere politic și ideologic, sfera fiind denumită și „Lumea Liberă”. După 1947 , obiectivul central al politicii americane îl va constitui îngrădirea expansiunii sovietice. Președintele Truman a promis tuturor țărilor occidentale ajutor militar și economic pentru a-și păstra independența.  Prada de război și beneficiile acestuia pentru S.U.A. permiteau ca reconstrucția Europei de Vest să fie sprijinită cu generozitate,  ceea ce a dus la un boom economic, mai ales în Germania de Vest.

 

În timpul mandatului lui Truman, sunt înființate serviciile secrete: „Central Intelligence Agency (C.I.A.)  și „National Security Agency” (N.S.A.). S.U.A. dețineau monopolul asupra armelor nucleare până la testarea bombei atomice de către sovietici în 1949. În același an, statele din vestul Europei fondează, sub conducerea S.U.A., Organizația tratatului Atlanticului de Nord - N.A.T.O.

 

Atât pe plan extern, cât și pe cel intern, S.U.A. și-au concentrat atenția în anii 1950 asupra conflictelor cu U.R.S.S.  În timpul Războiului din Coreea din 1950-1953 , trupele americane au luptat alături de forțele sud-coreene împotriva nord-coreenilor (susținuți de U.R.S.S.) și chinezilor, înfruntând pentru prima dată armatele comuniste.

 

Din 1953 până în 1961, președinția americană a fost deținută de republicanul Dwight Eisenhower , popularul erou al războiului. În această perioadă, Războiul Rece se intensificase într-atât, încât era pe primul loc în agenda politicii externe.

 

Odată cu primul test atomic al sovieticilor în 1949 și cu ocolul Pământului de către satelitul sovietic „Sputnik 1”  în 1957, s-a pus în discuție supremația militară și tehnologică a S.U.A. S-a decis asupra inițierii unui program de înarmare la scara largă. Guvernul american a început să dezvolte programe spațiale și militare și a sporit cursa înarmării nucleare.

 

Secretarul de stat John Foster Dulles a urmat o politică de subminare a influențelor sovietice în blocul estic, numită Replica masivă.

 

În 1954, S.U.A. intervin în Guatemala. Criza Suezului din 1956 și Revoluția ungară din 1956  sporesc tensiunea dintre Est și Vest, fără să provoace totuși un conflict deschis.

 

În 1959, S.U.A. includ Alaska și Hawaii  ca al 49-lea, respectiv al 50-lea state ale țării. În același an, în curtea Americii se produce o criză, revoluția comunistă din Cuba.

 

La începutul anilor 1960, președintele J.F. Kennedy a impus un stil modern de guvernare la Casa Albă. Totuși, mandatul său nu a fost însoțit de schimbări radicale pe plan intern, ci de crize politice externe. După asasinarea acestuia, Johnson a continuat reformele sale pe plan intern, dar a intervenit cu forțe armate în Vietnam.

 

Construcția Zidul Berlinului de către sovietici, criza rachetelor și  invazia nereușită în Cuba comunistă în 1961 a exilaților cubanezi sprijiniți de forțele americane, au dus la creșterea tensiunilor intre Est și Vest.

 

În 1961 sovieticii lansau primul om în spațiu.                                                                             

 

În timpul administrației președintelui Richard Nixon, pe 20 iulie 1969, primul om, Neil Armstrong , a pășit pe Lună. Pe plan internațional, Nixon și consilierul său Henry Kissinger  au reușit să îmbunătățească relațiile cu liderii statelor comuniste.  Un alt punct pe agenda lui Nixon a fost obținerea unui tratat de pace acceptabil cu Vietnamul. Demoralizate, trupele americane s-au retras din Vietnam începând din 1969. În 1973, după luni negocieri - intermediate de România- , s-a ajuns la un armistițiu cu Vietnamul de Nord. Pentru prima oară în istorie, S.U.A. pierduse un război. Războiul din Vietnam a costat viețile a 58.236 de militari americani.

 

S.U.A. au susținut mișcările anticomuniste peste tot în lume, mai ales în America latină și Orientul apropiat, indiferent de tipul de guvernare al statelor sau de respectarea drepturilor omului. În Nicaragua, gherilele Contras care acționau împotriva sandiniștilor de stânga au fost sprijinite prin fonduri americane și cu arme prin intermediul C.I.A. Investigatiile jurnaliștilor referitor la implicarea administrației în această acțiune au dus la controverse.

 

Trupele americane au intervenit în 1982în războiul civil din Liban, iar în 1983 au răsturnat guvernarea de stânga din insula Grenada din caraibe.

 

Retrospectiv, o succintă trecere în revistă a operațiunilor speciale acoperite ale C.I.A. prin care S.U.A. a manufacturat lovituri de stat , războaie  civile și schimbări de regimuri politice este argumentul factual al antecedentelor politicii agresive , ca sorginte a escaladării confruntărilor militare prin procură,  prezente, dar și viitoare (Anexa 1 C.I.A. - loviturile de stat şi războaiele civile).    

 

Ronald Reagan a câștigat alegerile prezidențiale din 1980 cu promisiunea de a reinstaura supremația militară și politică globală americană. Reagan a sporit cheltuielile în sfera militară. Planificarea unui sistem de apărare ce prevedea desfășurarea de armament în spațiu - „Initiativa Strategică de Apărare”  (Războiul Stelelor) - a costat miliarde de dolari. Retorica lui Reagan împotriva U.R.S.S., pe care o descria drept Imperiul Răului, era susținută de acțiuni concrete. El a impus sancțiuni economice după ce Uniunea Sovietică  a sprijinit legea marțială în Polonia în 1981.

 

După ce negocierile cu Uniunea Sovietică pentru dezarmare au eșuat în 1983, au fost amplasate rachete balistice cu raza medie de acțiune în vestul Germaniei, ca simbol al puterii militare americane în Europa.

 

În Afganistan, din 1988, în timpul Războiul Afgano-Sovietic , rebelii Mujahedini au fost susținuți de mai multe țări, printre care și Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan  și alte state musulmane.

 

În august, Osama bin Laden  a înființat organizația teroristă al-Qaida, cu scopul de a extinde mișcarea de rezistență contra forțelor sovietice în Afganistan într-o mișcare pan-islamică. De facto, războiul civil continua (1989-1992) între guvernul comunist și elementele islamiste (Talibanii), care au dus războiul cu sovieticii. Talibanii au câstigat războiul și în 1992 Afganistanul a devenit Emirat Islamic, guvernat de talibani. Deși existau zvonuri, experții în contraterorism afirmau că Osama Bin Laden nu a fost o creație a C.I.A. și că nu a primit vreun ajutor din partea S.U.A. în timpul războiului afgano-sovietic, iar organizația teroristă nu i-a fost finanțată în lupta împotriva sovieticilor. Personalități respectabile din comunitatea informativă occidentală susțin contrariul, astfel un fost director al spionajului francez spune că a fost solicitat de C.I.A. să concure la recuperarea rachetelor „Stinger”, pe  care  al-Qaida  și talibanii le primiseră de la americani.

 

În lungul și sângerosul război contra Iranului  (1980-1988), dictatorul Irakului, Saddam Hussein  a primit sprijin secret din partea americanilor, pentru a lupta împotriva noului regim religios, însă fără succes, și la scurt timp după război, scapă de sub controlul Americii și devine un „dictator sinistru care încearcă să dezvolte arme de distrugere în masă”. Ironic, cei doi „pioni” folosiți de americani în lupta împotriva sovieticilor în anii '80 le vor deveni inamicii principali spre sfârșitul secolului al XX-lea - începutul secolului al XXI-lea.

 

 Vânzarea de arme Iranului și devierea fondurilor către forțele Contras din Nicaragua devin publice în noiembrie 1986, iar scandalul Iran-Contras a compromis imaginea Administrației Reagan.

 

În urma invaziei  în Panama, din decembrie 1989, S.U.A. l-au înlăturat de la putere și arestat pe Manuel Noriega.

 

Din 1950, până cu puțin timp înainte de invazia S.U.A., Noriega a lucrat îndeaproape cu Agenția Centrală de Informații (C.I.A.) , fiind una dintre cele mai apreciate surse de informații , precum și unul dintre principalele canale de export ilicit de arme, de echipament militar și de fonduri destinate sprijinirii de către S.U.A. a forțelorc ontra-insurgență în America Centrală și de Sud. Noriega a fost, de asemenea, un important traficant de cocaină, ceea ce serviciile secrete americane cunoșteau, dar i-au permis pentru că le era util în acțiunile lor clandestine din America Latină.

 

Ca urmare a ocupării  Kuweitului de către Irak în 1990, președintele G.W. Bush a întemeiat o coaliție internațională care, sub mandat O.N.U., în februarie-martie 1991 a expulzat trupele irakiene din Kuweit și a invadat Irakul.

 

In mandatul președintelui Clinton, S.U.A. a intervenit în  Războaiele iugoslave și în războiul civil din Somalia , sub pretextul impunerii și menținerii păcii.

 

După atentatele din 11 septembrie 2001, când patru avioane de linie au fost deturnate și folosite în atentate sinucigașe asupra World Trade center și a Pentagonului ,  politica externă americană a fost caracterizată prin „războiul împotriva terorismului” și „operațiunile  militare active de impunere a democrației în lume”.

 

Susținute de o amplă alianță globală împotriva terorismului, în octombrie 2001 SUA au eliminat regimul taliban din Afghanistan, motivând că talibanii au fi oferit refugiu instigatorului atacurilor de la 11 septembrie, Osama bin Laden.

 

În ianuarie 2002, Bush a catalogat Irakul, Iranul, Coreea de Nord  ca făcând parte din „Axa Răului”. A fost înființat Departamentul pentru Securitate Internă, cu un director la nivel de ministru și a fost proclamată legea „Patriot Act”.

 

În septembrie 2002, în Strategia de Securitate Națională a avut loc o reorientare controversată, care permite atacul preventiv împotriva națiunilor ce sprijineau grupări teroriste sau amenințau în alt fel securitatea S.U.A. Sub pretexul, dovedit ulterior a fi inventat, al violării unui număr mare de rezoluții ale O.N.U. privind monitorizarea materialelor nucleare irakiene și posibila producție de arme nucleare de distrugere în masă, o coaliție internațională formată în mare parte din trupe americane și britanice  în martie 2003 și l-au înlăturat de la putere pe Saddam Hussein. Ulterior, acesta a fost capturat într-un raid de către armata americană, judecat și trei ani mai târziu a fost executat de autoritățile irakiene. N-au fost găsite arme de distrugere în masă, Saddam declarând că totul a fost o invenție pentru a speria Occidentul, în ciuda faptului că Irakul era slăbit economic și militar de pe urma celor două războaie din Golf.                

 

În pofida pierderii credibilității și zvonurilor care vehiculau că invazia Irakului a avut ca motiv real preluarea rezervelor de petrol, a acuzațiilor pentru crimele din Irak și a criticilor aduse măsurilor extreme și radicale pe care le-a impus din așa zise rațiuni de securitate națională, George W. Bush a fost reales pentru încă un mandat în 2004, după o campanie electorală polarizată.

 

În Irak pax americana nu a adus stabilitate, prosperitate sau democrație. Economic, Irakul este prăbușit, iar vestigii milenare ale patrimoniului umanității au fost distruse ori jefuite. La fel stau lucrurile și în Afganistatan.

- Va urma -