NISTOROIU - „CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL!”

 

„CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL!”

în slova Marilor Poeți dacoromâni

(partea a II-a)

 

      „Zadarnic strigă după ajutor

      Din mii de frunze tinere pădurea.

      -Atunci abia se va opri securea,

      când se va frânge coada de topor.”

               (ANDREI CIURUNGA)

   Simfonia Omului creștin cu Natura, a ortodoxului valah este o armonie firească încrustată de Atotcreator genei religioase a Făpturii Sale, întrupată întru verdele pământ și albastru cer. Cine rămâne în comuniune cu Dumnezeu, cu Cuvântul, cu Sublimul, cu Viața, cu Lumina, cu Adevărul, cu Veșnicia, cu Dragostea, cu Crucea, rămâne în armonie cu Natura, cu graiul, cu frumosul, cu existența, cu strălucirea, cu libertatea, cu nemurirea, cu iubirea, cu Învierea!

   În afara lui Dumnezeu, căsăpim natura pentru a ne afla în treabă, chipurile pentru a ne lămuri soarta, destinul, rostul pe lume, dar ne încâlcim atât de rău, atât de tare încât facem loc permanent răului în noi, care ne subjugă, ne înrobește, ne urâțește, ne risipește, ne nimicește.

  „Înțeleg prin destin, grăia profetic Sfântul, „necanonizat” de Sinodul B.O.R. care încă mai așteaptă „lămuriri”, Arsenie Boca, rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu în viața fiecărui om și pe care omul trebuie să le desfășoare la rându-i între oameni. În fiecare ins e zidită o intenție a lui Dumnezeu care, prin om, trebuie să devină o creație...

   Cum să nu răspunzi la ce ți-a dat Dumnezeu? Și cum să nu răspunzi dacă n-ai făcut ce ți s-a dat să faci?... El ne trimite câte o răstignire în fiecare zi, câte o săptămână a patimilor, câte o viață de cruce, iar noi, în nepriceperea noastră, neștiind căile lui Dumnezeu, ne rugăm mai cu foc să ne scape de cruce. Iisus n-a făcut așa, nici noi să nu facem!” (Soartă mașteră sau tăinuită katharsis?, în Aspazia Oțel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, București-2008,p167)

    Luceafărul nostru Mihail Eminescu, și-a făcut sălaș spiritual în sânul Codrului frate, în sânul Codrului Părinte, acolo unde s-au urzit legendele Neamului, acolo unde asemeni lumii de Sus, totul cântă, totul sună, totul răsună, totul este armonie, frumusețe, simplitate, har și bucurie!

                            POVESTEA CODRULUI

   „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului Măriei-Sale.// Lună, Soare și Luceferi/ El le poartă-n a lui herb./ Împrejuru-i are dame/ Și curteni din neamul Cerb.// Crainici, iepurii cei repezi/ Purtători îi sunt de vești,/ Filomele-i țin orchestrul/ Și izvoare spun povești.// Peste flori, ce cresc în umbră,/ Lîngă ape pe poteci,/ Vezi bejenii de albine,/ Armii grele de furnici...// Hai și noi la craiul, dragă,/ Și să fim din nou copii,/ Ca norocul și iubirea/ Să ne pară jucării.// Mi-a părea cum că natura/ Toată mintea ei și-a pus,/ Decît orișice păpușă/ Să te facă mai presus:// Amîndoi vom merge-n lume/ Rătăciți și singurei,/ Ne-om culca lîngă izvorul/ Ce răsare sub un tei;// Adormi-vom, troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Și prin somn auzi-vom bucium/ De la stînele de oi.// Mai aproape, mai aproape/ Noi ne-om strînge piept la piept.../ O, auzi cum cheam-acuma/ Craiul sfatu-i înțelept!// Peste albele izvoare/ Luna bate printre ramuri,/ Împrejuru-ne s-adună/ Ale Curții mîndre neamuri:// Caii mării, albi ca spuma,/ Bouri nalți cu steme-n frunte,/ Cerbi cu coarne rămuroase,/ Ciute sprintene de munte - // Și pe teiul nostru-ntreabă:/ Cine suntem, stau la sfaturi./ Iară gazda noastră zice,/ Dîndu-și ramurile-n laturi:// - O, priviți-i cum visează/ Visul codrului de fagi!/ Amîndoi ca-ntr-o poveste/ Ei își sunt așa de dragi!” 1 Martie 1878. (M. Eminescu, Poezii, Editura Pentru Literatură, București-1965)

   Radu Gyr-geniul liricii înlăcrimate și-a precupețit, între oboseala călăilor torturii și licărul de viață, și un strop de surâs în refugiul său spiritual, binecuvântat și dăruit de leagănul Pădurii.

                               PĂDURE

   „Grăi un paltin: leagăn m-aș vrea s-adorm un prunc./ Un carpen: jug m-aș face pe greabănul de junc./ Eu, ghioagă – zise cornul – cumplită și temută./ Și eu - șopti molidul – o galeșă lăută.// Rosti stejarul: vrea-m-aș copac întotdeuna,/ să țin în brațe raiul și pe genunchi furtuna,/ iar când prăpădul bardei pădurea mi-o colindă,/ s-o fac la loc să crească din stele și din ghindă.” 27. Sept. 1969. (Radu Gyr, Ultimele Poeme, Ed. Vremea, București-1994)

   Monahia Teodosia (Zorica) Lațcu – o rândunică a liricii sublime s-a înălțat înspre piscurile azurului mistic urcând pe rămurica extazului celest întru ipostaza unei ciocârlii monahale.

                      RĂMURICA

   „Gânditu-te-ai la ramura-ncărcată/ De chiciură din zilele geroase?/ O-ndoaie crivățul, și tot mai groase,/ O-nvăluie flori mari și moi de vată.// Sub viscol, ea așteaptă. Doar o dată/ Avea-va iar podoabă luminoasă/ Căci vine primăvara, și voioasă,/ În dulci miresme fi-va îmbrăcată.//- Și uite-n casa simplă de la țară/- Așa creștea Măicuța noastră mică/- Și aștepta o altă Primăvară,// Să-mbrace-n floare dulcea rămurică/ Și-n frunza ei cea fragedă și rară/ Să-și facă moale cuib, o rândunică.”(Monahia Teodosia (Zorica) Lațcu, Ție, Doamne, îți voi cânta, Doxologia, Iași, 2013)

   Aurelian Bentoiu și-a țesut durerea trupului în spațiul carceral, în ițele cuvintelor tăcerii, cicatrizând rănile psihice cu mângâierile spirituale ale poeziei – taina luminilor Iubirii divine.

                     PLOPUL

   „Ca sufletul atins de suferință/ La orice freamăt frunza ta tresare,/ Iar creștetu-ți râvnește către soare/ Așa cum cată-n slavă o credință.// Cu sfredele de gânduri temerare/ Îmi răscolește șubreda ființă/ Și ne-ncetata ta înfiorare,/ Și pururea-ți spre-nalturi năzuință.// O, zvelt avânt, sorbind setos lumina,/ Îndemn mi-ai fi, de luptă spre mai bine,/ În zbuciumata vieții încleștare,// Dar cum te-nfige-n humă rădăcina,/ Văd tragedia omului din tine,/ Și-ndemnul mi se frânge-n resemnare.”(Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii *Poezii din Închisoare, Academia Civică, 2001)

    Ion Pillat s-a revărsat ca o cascadă, săpând în stâncă valurile liricii sale, care învăluie zenitul și din nimbul lui și-a netezit străfunduri de timp pe care și-a urzit numele și vibrația renumelui.

                   PLOPUL

   „Născut din țarină spre cer se-avîntă/ Ca un izvor de ramuri și de foi.../ Și doru-l mînă, norilor, spre voi,/ Dar lutul rădăcina-i înmormîntă.// Vioară e - și-n vîntul serii cîntă./ Ce suflet plînge în buștean greoi?/ Ce gînd de aur piere prin noroi,/ Căzîndu-i frunza, aripa lui frîntă?// Cînd va suna a Morții grea secure,/ Atuncea doar, din lemnul de pădure,/ Din flăcări fumul alb o să învie.// Plutind senin pe-al cerurilor larg.../ Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie/ Întins spre infinit ca un catarg.” (Ion Pillat, Pe Argeș în Sus, Ed. Minerva, București-1984)

   George Topârceanu sub bagheta pădurii verzi carpatine și-a unduit nepieritoarea legănare de cer, acolo unde orizontul se deschide apelor albastre, planoarelor joviale, sublime de albatroși.

                    ÎN PĂDURE

   „Frumoasă ești, pădurea mea,/ Cînd umbra-i încă rară/ Și printre crengi adie-abia/ Un vînt de primăvară...// Cînd de sub frunze moarte ies/ În umbră viorele,/ Iar eu străbat huceagul des/ Cu gîndurile mele...// Cînd strălucesc subt rouă grea,/ Cărări de soare pline,/ Frumoasă ești, pădurea mea,/ Și singură ca mine...” (G. Topîrceanu, Poezii, Cartea Românească, Buc. 1987)

       Ioan Alexandru, coborâtor din stirpea ardelenilor care nu s-au plecat în fața asupritorilor, care au răspuns cu fruntea sus năvălitorilor mereu avari, care au luptat dârz și demn în vremuri hărăzite încercărilor. El s-a înveșmântat cu puritățile neprihănite din arealul sacru al satului și cu sabia cuvântului a încrustat memoria marilor înaintași, dar și a celor anonimi.

                         BRADUL MEU

   „Rodnicia bradului nu-i la pămînt/ Crengile din vîrf sînt încărcate/ Să auzi cînd șuieră în vînt/ Cîte vămi în urmă-au fost lăsate.// Nu în pulbere ești mai bogat/ Rodnicia-ncepe între stele/ Pe pămînt în taină s-a-ntrupat/ Slava strecurată printre ele.// Pe cît crești și-ntr-una te frămînți/ Pe atît mai limpede transpare/ Că de mirul picurat pe frunți/ S-a trezit pustia-n sărbătoare.” (Ioan Alexandru, Pămînt transfigurat, Ed. Minerva, București-1982)

   Aron Cotruș a înmănunchiat în Corola sa lirică, privirea expresionistă a slovei sub autoritatea discursivă a semnificației, armonizându-le arhitecturii poetice cotrușiene de neegalat în arta sa.

                     BRADUL

   „De pe-al vieții tale nestatornic prund,/ privește-l sus,/ pe pieptul măcinat al celui sterp abis fără de fund!...// Privește-l dus,/ suflete-ndărătnic, lacom, nesupus!.../ s-ajungi până la el,/ să-i fii la fel,/ îți trebuie plămâni de vultur și genunchi de-oțel...// Se-nalță zvelt, superb și singuratic.../ stânca-mamă îl întinde parcă-n palma-i peste-abis, cucernic,/ să-l învețe cu nevoile,/ să-l boteze-n voie ploile,/ să-l crească vânturile-n războirea lor: atotputernic...// Își suge seva dârz din stânca rece și săracă,/ prin toate cetinile raze de-aur soarbe.../ s-a învățat să lupte cu pământul și cu cerul și să tacă.../ Flămând înfige-n piatra biruită rădăcini de fer/ și-așa frumos și-așa stingher/ pare-un vrăjit, primăvăratic gând al stâncii oarbe/ rătăcit între prăpastie și cer...” (Aron Cotruș, Opere, Acad. Română, Fund. Națională pentru Știință și Artă Inst. de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, București-2002)

      Radu Cârneci și-a primenit spiritul locului cu cântecul susurului limpede, patetic și estetic, urcând pe culmile artei majore într-o viguroasă limbă „dulce”, cu un puternic colorit suav.

                    PĂDURE

   „Te-am desenat cu haru-mi viața toată/ în râvna caldă a iubirii pure/ tu, Doamna mea, Pădure prea-curată/ ferindu-te de foc și de secure/ te-am desenat cu haru-mi viața toată...//...Ce aer fraged! Gândul va să poată/ s-alunge vraja cețurilor sure?/ te-atacă hoți, ci sevele-ți înoată/ te-ocrotind ca proaspete armure-/ ce aer fraged! Gândul o să poată?...// În vârf de veac și de mileniu, iată/ de răi te apăr, nimeni să nu fure/ din slava ta, iar fruntea-ți nepătată/ spre înălțimi de ceruri să murmure:/ în vârf de veac și de mileniu, iată...” (Radu Cârneci, Poeme, Ed. Biodova, București-2001)

Vasile Alecsandri, marele bard al gintei totdeauna dacice și-a sculptat în vers privirea naturii, terapia și simbolurile ei, care o fac suzerană pe acest pământ suveran al autohtonismului valah.

                  BRADUL

   „Sus pe culme bradul verde/ Sub zăpada albicioasă/ Pintre negură se perde/ Ca o fantomă geroasă,// Și privește cu-ntristare/ Cum se primblă prin răstoace/ Iarna pe un urs călare,/ Iarna cu șepte cojoace.// El se scutură și zice:/ „În zadar, tu, vrăjitoare,/ Aduci viforul pa-aice,/ Aduci zile fără soare.// În zadar îngheți pământul,/ Ucizi florile și stupii/ Și trimiți moartea cu vântul/ Și trimiți foamea cu lupii.// În zadar a ta suflare/ Apa-n râuri o încheagă,/ Șterge urma pe cărare/ Și de mine țurțuri leagă.// În zadar aduci cu tine/ Corbul negru și prădalnic,/ Și din codrii cu jivine/ Faci să iasă urlet jalnic.// În zadar, urgie crudă,/ Lungești noapte-ntunecoasă/ Și, râzând de-a lumei trudă,/ Scurtezi ziua luminoasă.// În zadar îmi pui povară/ De zăpadă și de gheață./ Fie iarnă, fie vară,/ Eu păstrez a mea verdeață!” (Vasile Alecsandri, Doine, Pasteluri, Lăcrămioare, Ed. Erc Press, București-2009)

   Vasile Voiculescu, doctorul „fără de arginți”, podoaba faimoasă a ținutei militare, poetul de aur, sacerdotul trăirilor sihastre, au conturat Icoana creștinului ortodox, aura poetului serafic și chipul unui scriitor de primă importanță pentru înțelegerea literaturii dacoromâne moderne.

                   PĂDUREA

   „Pădurea-n primăvară-i o frescă luminoasă./ Cu cerul plin de pete, subțire și-aburit,/ Acum întâi schițată de-o pensulă sfioasă,/ Mijind, neisprăvită, pe-un fond nedeslușit.// Dar vara e un triptic: poeni, copaci, izvoare.../ O pânză măiestrită din pastă-mbelșugată,/ Trăind, fremătătoare, în rama ei de soare,/ Cu mase mari de umbră, ce strălucesc deodată.// În toamna caldă, plină de șopot și ecouri,/ Pe vale mărginită de ape ca de-un tiv,/ Pădurea-și desfășoară bogatele-i panouri/ Cu galbene alaiuri în stil decorativ.// Apoi, târziu, în iarna, cu ramuri înghețate/ Pădurea se preschimbă în friză de zăpadă,/ Sculptată-n alba piatră a zărilor crispate,/ Pe-un strâmt frontal de ceruri ce parcă stau să cadă.// O frescă luminoasă și dulce-n primăvară,/ Un mare triptic vara și toamna un panou,/ În friză de zăpadă schimbată iarna iară,/ Pădurea e deapururi același – alt tablou.” (V. Voiculescu, Poezii, Fund. Regală pentru Literatură și Artă, București-1944)

   Dimitrie Anghel și-a conturat din fragedă copilărie visul realizării artei scriitoricești, cu prioritate cea a ramurei poetice de mai târziu, sub ascuțișul tăios al temperamentului hamletian. „Croit din stofa prinților melancolici care atunci cînd se hotărăsc să treacă la acțiune provoacă tragedii.” (Georgeta Horodincă, Postfață, la D. Anghel, Poezii și Proză, Minerva,1972)

                              BALUL POMILOR

   „Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,/ Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,/ Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lumii,/ Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.// Se cată ram cu ram, se-nclină, și-n urmă iarăși vin la loc,/ Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,/ Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,/ Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.// Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,/ Și astfel umbrele căzute pe pajiști par mantii grele/ Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,/ În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.// Pe gura scorburilor vîntul plecat a deșteptat un cînt,/ Și-nvoalte mîneci horborate se-ntind ușoare să salute/ Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,/ Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pîn, la pămînt.// Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram/ Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse/ Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.// Așa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,/ Despodobiți de-atîtea grații, ce le-mprumută luciul lunii/ Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,/ Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri.” (D. Anghel, Poezii și Proză, Ed. Minerva, București, 1972)

     Ion Golea de la Fetea – Luptătorul și Poetul martir al Pădurii verzi – Fetea, provoca o voioșie cristalină și tumultoasă care țâșnea din el, ca dintr-un temerar și pururea izvor de munte. Nu cunoștea senzația primejdiei, iar când se ivea și se ivea des, o întâmpina ca pe un alai de nuntă.            

                  CODRILOR, CODRILOR MEI

   „Codrilor, codrilor mei,/ căptușiți cu cânt de mierle,/ îmi sunteți dragi, lanț de mărgele,/ oglindiți în clarul apei.// Vă tivește albul soare/ cu lasso-uri de argint,/ puzderii de mărgărint,/ cern în voi privighetoare.// Frunza voastră-n taina serii/ îmi șoptește-n mii de feluri,/ cum se simte fruntea-n ceruri/ ridicată din mizerii.// De-aceea-mi placi nespus/ codru sfânt și-n tot statornic:/ tu mă lași mereu datornic/ căci mereu urci tot mai sus!” (Ion Golea de la Fetea, De vorbă cu Neamul-Versuri, Colecția „Omul nou”, Brașov-2003)

   Robert Cahuleanu – Andrei Ciurunga, Voievodul liric al Basarabiei și marele Poet al Crucii, și-a smălțuit lamura Neamului său binecuvântat în lutul sacru, modelat și ars al veacurilor de prigoniri și legende, așezându-se în Patrimoniul spiritual ca poet creștin prin excelență.

                      CASTANII

   „Povestea noastră o mai ține minte/ același simplu și naiv castan/ ce-o risipește-n fiecare an/ când i se-ncurcă vântul prin cuvinte.// Iubită veche, cu zulufi ca banii/ din visteria darnicului mai,/ adună-ți toamna ca pe-un șal - și hai/ să ne-ntâlnim, departe, cu castanii.” (Andrei Ciurunga, Versuri pentru Ina (consoarta sa), Ed. Sagittarius, București-1996)

   Virgil Mateiaș a trăit poezia religioasă ca pe propria persoană, ca pe o oficiere cultă, în care se reflectă Aura Neamului, ca expresie, autoritate, sacralitate, continuitate, profeție și dăinuire.  

                     POVESTEA PIERSICULUI

   „Aveam și eu ca voi odinioră/ Livezi și lanuri, câte nu mai știu,/ Am mai crescut sub streașină-n ogradă/ Un pom ciudat, plăpând și sângeriu.// Mi l-am hrănit cu visuri și credințe/ Ferindu-mi-l de grindină și vânt,/ Am socotit c-aveam aceeași soartă/ De când am pus un sâmbure-n pământ.// La vremea lui, s-a-mpovărat de roadă,/ Că mă temeam să nu să rupă, zău,/ Îi mai curgea și sângele prin ramuri/ Și le-am proptit cu tot norocul meu.// Mi l-au pârât c-ademenește Cerul/ Și-i parfumează plaiurile lui,/ C-a ispitit cu gustul său pământul/ Și-și pleacă fruntea în fața orișicui.//  Au tăbărât, mi l-au bătut cu pietre/ Și piersicile sparte atîrnau/ Ca amfore creștine cu miresme/ În care stropi din ochii mei curgeau.// S-au prăpădit încet livezi și lanuri/ Că m-am legat de piersic prea vîrtos;/ Mi-e inima o piersică strivită/ Din care curge mustul lui Hristos.// Cocorii amintirilor mă cheamă/ Departe în trecutul fumuriu,/ Mi-apare-n ochi frumos ca-ntâia oară/ Amicul meu plăpând și sângeriu.// S-au risipit pe prispa vremii anii/ Ca-n poala toamnei frunzele de nuc/ Să-ngrop din nou cel sâmbure-n ogradă/ Flămând și rupt aș vrea să mă mai duc.” 18 Oct. 1962, Aiud, celula 6 izolare. (Virgil Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi…, Ed. Eminescu, București-1999)

 George Cosbuc, ”suflet în sufletul neamului ”său,membru al Academiei Române,cu peste 20 de volume de versuri și proză publicate antum,cu alte zece volume de traduceri, este dovada incontestabilă a geniului  creator al neamului său, iar opera-i scrisă cu filială dragoste pentru tot ce-i curat și românesc s-a adăugat patrimoniului cultural național. Pe lângă activitatea literară și publicistică, George Coșbuc a desfășurat o susținută activitate de luminare a țăranului român, preocupat de a pune în lumină sufletul acestuia credincios și evlavios, darnic și harnic.

Pomul Craciunului

  ”Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,/Pădurea iarna doarme, c-așa vrea Dumnezeu./Și numai câte-un viscol o bate uneori,/Ea plânge atunci cu hohot, cuprinsă de fiori./Și tace-apoi și-adoarme, când viscolele pier,/În noaptea asta însă, vin îngerii din cer./Și zboara-ncet de-alungul pădurilor de brad,/Și cântă-ncet; și mere și flori din sân le cad./Iar florile s-anină de ramuri până jos/ Și-i cântec și lumină și-așa e de frumos!/Iar brazii se deșteaptă, se miră asta ce-i,/Se bucură și cântă ca îngerii și ei./Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu,/Dar uite ce-ți trimite dintr-însa Dumnezeu./Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii,/Așa cum au găsit-o, cu flori si jucării./Departe într-un staul e-n fața-acum Isus,/Și îngerii, o, câte și câte i-au adus./ Dar el e bun și-mparte la toți câți îl iubesc,/ Tu vino, și te-nchină, zi: “Doamne-ți mulțumesc”. (  Pomul Craciunului,  George Coșbuc- Antologia Poeziei religioase…)

   Grigore Alexandrescu pogoară de pe culmile de turcoaz ale azurului de veac al optsprezecelea pe aripile rubinii ale Zorilor celui următor, conferind poeziei aura ei cultă, pentru a dărui lirismului valah o meritorie strălucire și o înălțime serafică de cugetare. 

                        PĂDUREA și Toporul

   „Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasă,/ Un țăran se duse să-și ia lemne de casă./ Trebuie să știți, însă, și pociu să dau dovadă,/ Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă.// Astfel se încep toate: vremea desăvârșește/ Orice inventă omul, orice spiritul naște.// Așa țăranul nostru numai cu feru-n mână,/ Începu să sluțească pădurea cea bătrână./ Tufani, paltini, ghindari se îngroziră foarte: „Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte”,/ Începură să zică: „toporul e aproape!”/ „În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!”/ - „E vreunul d-ai noștri cu el ca să-i ajute?”/ Zise un stejar mare ce avea ani trei sute,/ Și care era singur, ceva mai la o parte.// - „Nu!” – „Așa fiți pe pace: astă dat-avem parte:/ „Toporul și țăranul” alt n-o să izbutească,/ „Decât să ostenească”.// Stejaru-avu dreptate:/ După multă silință, cercări îndelungate,/ Dând în dreapta și-n stânga, cu puțină sporire,/ Țăranul se întoarse fără de izbutire./ Dar când avu toporul o coadă de lemn tare,/ Puteți judeca singuri ce tristă întâmplare.// Istoria aceasta, de-o fi adevărată,/ Îmi pare că arată/ Că în fieși-ce țară/ Cele mai multe rele nu vin de pe afară,/ Nu le aduc streinii, ci ni le face toate/ Un pământean d-ai noștri, o rudă sau un frate. 1842. (Grigore Alexandrescu, Poezii și Proză, Cugetarea – Georgescu Delafras)

    Răul cel mare l-au înfăptuit cozile de topor vremelnic aflate la putere care s-au făcut că nu aud vaietul de jale al codrilor noștri secerați de drujbele intereselor meschine.

    Prea puțini au fost cei care au arătat că le pasă și i-am lăsat mult prea singuri în bătălia cu hidra intereselor străine.

   Darul lui Dumnezeu, privind PATRIA Fecioarei MARIA, din stirpea nobil-spirituală a Esenienilor – sacerdoții Religiei Albe - Zamolxiene precreștine, este Altarul străbun în care se oficiază permanent spiritualitatea geto-daco-română, în tinda unei frumuseți unice, neasemuite, așa cum ne-o descrie marele Poet al Neamului, Octavian Goga.

   „Un trup imens, avînd Carpații coloană vertebrală și respirând la Marea Albastră, spre care se îndrumă fluviile toate ce străbat ambele flancuri, România ne arată o varietate de peisaj de-o bogăție cu totul particulară. Munții cu masivele împădurite și cu crestele de piatră vineție, fără a avea înălțimea Alpilor, sînt de o severă măreție în aspectul lor. Fie în Bucovina, fie în Făgăraș, pe fruntea Ceahlăului sau pe coamele de stîncă ale Bucegilor, ca și în alte colțuri de țară, acești munți exprimă sălbăticia tragică a naturii, cu o vigoare neobișnuită, reamintind lanțul prăpăstios deasupra fiordurilor norvegiene. Pădurile care îmbracă coastele piezișe cu adîncimile lor umede, neatinse de secure, desișurile de brazi răsturnați de trăznet, izvoarele care țîșnesc de sub lespezile de piatră, toate aceste priveliști îți dau un sentiment de intimitate ancestrală a naturii.” (Octavian Goga, Precursorii, Ed. Minerva, București-1989)

 

                                 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

02 Aprilie 2023 – Sfânta Cuv. Maria Egipteanca