Al. Stănciulescu-Bârda - Cristina Țopescu - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - DOAR O VORBĂ....!

 

CURGEREA APEI

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca din muntii cei înalti apa se scurge spre vaile de jos. Din aceasta învata ca Dumnezeul cel Preaînalt priveste catre cei smeriti dintru înaltimea Sa si revarsa râuri de daruri peste inimile lor, dupa cum citim: „Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har” (1 Petru 5, 5). De aceea, trebuie sa ne smerim pentru a ne învrednici de mila Lui. Sfântul Ioan Gura de Aur asa ne graieste: „Cum ar putea cineva sa dobândeasca har înaintea lui Dumnezeu? Cum altfel, daca nu prin smerita cugetare? Caci Dumnezeu «celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har»; iar «jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit» si «inima smerita Dumnezeu nu o va urgisi»” (Omilia întâi la prima Epistola catre Corinteni). Iar în ce sta smerenia, Sfântul Ioan ne învata tot aici, cu câteva rânduri mai jos: „De îl vei necaji pe un om smerit, de-l vei umili sau îi vei spune ceva, el va tacea si va îndura cu blândete. Si unul ca acesta are o asemenea pace cu toti, încât nu poate fi rostita în cuvinte”.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 94

 

 

 

De ce ne închinăm la Sfintele Moaște?

 

Credem că trupul omului, care intră în Biserică, devine vas al dumnezeieștii energii necreate, purtător de Hristos și purtător de Duh: „Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos?… Nu știți că trupul vostru este locaș al Duhului Sfânt care locuiește în voi, pe Care Îl aveți de la Dumnezeu, și nu sunteți ai voștri?… Slăviți așadar pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”(I Cor.6, 15-20). „Însuși Dumnezeul păcii să vă sfințească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru, şi sufletul, şi trupul să se păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos. Credincios este Cel care vă cheamă. El va şi îndeplini”(I Tes. 5, 23-24).

 

Trupul omenesc este înălțat în Biserică și are menire veșnică. Adică Hristos va „preface”, va schimba smeritul nostru trup, încât va deveni „asemenea Trupului slavei Sale”, să primească aceeași formă cu Trupul cel slăvit al lui Hristos. Iar aceasta se va face la a Doua Venire, „cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filip. 3, 21).

 

Slava Sfintelor Moaște constituie preînchipuirea acestei noi și slăvite stări a trupului. Cinstea care se atribuie acestora în Biserica Ortodoxă constituie încă și mărturia credinței noastre în slava sobornicească a omului (I Tes. 5, 23-24).

 

Harul sfințitor se manifestă în Sfintele Moaște prin mireasma, despre care vorbește Sfânta Scriptură (II Cor. 2, 15; cf. Isaia 66, 14) și săvârșește minuni (IV Împ. 13, 20-21). Același har se transmite și la obiectele care vin în contact cu trupurile Sfinților, care fac și ele minuni (IV Împ. 2, 8-14; Mt. 9, 20-22; Marcu 6, 13; F. Ap. l9, 12).

 

Datorită faptului că ne tragem din Adam, nu ne aflăm în armonie cu creația lui Dumnezeu (Fac. 3, 17-19), însă omul Harului lui Dumnezeu împrăștie pace și transmite binecuvântare, chiar și prin umbra sa (F. Ap. 5, 15-16).

 

Așadar, Însuși Dumnezeu cinstește Moaștele Sfinților și le îmbibă cu dumnezeiescul Său Har necreat. De aceea și Biserica Ortodoxă le atribuie cinste și le așează sub sfântul Jertfelnic (Evr. 13, 10), închipuind prin aceasta Jertfelnicul ceresc cel nefăcut de mână (Apoc. 6, 9), pentru că jertfelnicele noastre sunt „închipuire a celor adevărate”, adică a acelui Jertfelnic ceresc (Evr. 9, 24).

 

Biserica primară cinstea Sfintele Moaște. Mucenicia Sfântului Policarp (+156) ne informează că ele erau considerate „mai cinstite decât pietrele de mult preț și mai cercate decât aurul” (Martiriul lui Policarp, 18).

 

Creștinii se adunau la mormintele mucenicilor ca să săvârșească dumnezeiasca Euharistie și să prăznuiască pomenirea Sfinților. Acestea au fost transmise generațiilor următoare și nu există nici o informație care să ne spună că cinstirea Sfintelor Moaște nu ar fi acceptată sobornicește.

 

Sfântul Grigorie Teologul (329-390) menționează multele minuni săvârșite de Sfintele Moaște ale Sfântului Ciprian, „atunci când există credință”. Și adaugă că aceasta o cunosc „toți cei care au trăit-o și ne-au transmis-o și nouă, iar noi o vom preda celor ce vor urma” (Cuvântul 24, 18, La Sfântul Ciprian).

 

În primul cuvânt acuzator împotriva lui Iulian, Sfântul Grigorie spune despre Sfinți: „Acestora se cuvin marile cinstiri și prăznuiri. De către ei diavolii sunt alungați și bolile sunt vindecate… Singure trupurile acestora au aceeași putere cu cea a sufletelor lor, fie că sunt atinse, fie numai cinstite. Numai picăturile de sânge ale acestora și micile obiecte ale pătimirilor lor lucrează ca și trupurile lor” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 4, 69).

 

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că până și împăratul „cel înfășurat în purpură” aleargă să se închine la mormintele Sfinților și se roagă lor, ca aceștia să stea (mijlocească) pentru el înaintea lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la II Cor, Cuvântul 26, 5).

 

Același Sfânt, exprimând credința Bisericii, îndeamnă: „Cercetează locașurile Mucenicilor, unde vei afla sănătate trupului și folos sufletului” (Comentariu la Matei, Cuvântul 37, 7). În altă omilie îi îndeamnă pe creștini să meargă „la locașurile de rugăciune și la raclele Sfinților Mucenici, astfel încât, după ce vom primi binecuvântarea lor, să ne facem nebiruiți de cursele diavolului” (La Facere, Omilia 15, 6). „Oasele Sfinților îi supun și-i chinuiesc pe demoni, și îi slobozesc pe toți cei care au fost legați cu acele amare legături” (Comentariu la II Cor, Cuvântul 26, 5).

 

Potrivit cu credința Bisericii primare, Harul dumnezeiesc se transmite oricui se află în contact cu Sfinții. „Chiar și hainele Sfinților sunt cinstite în toată zidirea”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur și amintește de cojocul lui Ilie (IV Împ. 2, 8-14), hainele celor Trei Tineri, care au biruit focul (Daniil 3, 27-28), toiagul lui Moisi care a făcut atâtea minuni, hainele lui Pavel (F. Ap. 19, 11-12), umbra lui Petru (F. Ap. 5, 12-16) și altele (Sfântul Ioan Gură de Aur, La statui, omilia 8, 2).

 

Sfântul Vasilie ne spune că cinstitele Moaște ale Sfintei Iulita sfințește cetatea și pe toți cei care intră în biserică. „Pământul, care prin îngroparea fericitei a primit binecuvântări, izvorăște agheasmă din sânurile lui”, care este „pentru cei sănătoși păzitoare și dătătoare de veselie”, iar pentru cei bolnavi „mângâiere” (Sfântul Vasilie cel Mare, Omilia 2 la Sfânta Muceniță Iulita, 2).

 

În Biserica Ortodoxă atribuim Sfintelor Moaște cinstire și închinare, care, așa cum am arătat și în cazul Sfinților, nu constituie închinare adoratoare sau adorare. Și aceasta pentru că niciodată un creștin ortodox nu a identificat în cugetul său Sfintele Moaște cu niște „dumnezei”.

 

Pr. Antonie Alevizopoulos, Manual de Grupări eretice și sectare, Atena 1994

 

 

 

Amintiri despre Mitropolitul Nestor Vornicescu

 

L-am cunoscut pe vlădica Nestor Vornicescu în ultimii  ani de seminar. Venise episcop-vicar la Craiova în 1970. Ajungea des la seminar. Ne ținea conferințe, participa la serbări, la tot felul de prilejuri mai de seamă. Noi elevii eram fascinați întotdeauna de privirile sale foarte vii și pătrunzătoare. Eram fascinați de cunoștințele sale vaste în multe domenii pe care le aborda la întâlnirile cu noi. Întotdeauna ne lăsa impresia că știe mult mai multe decât ne spune despre o anumită temă. Venea de obicei însoțit de Domnul Iana Constantin, doctor în teologie pe atunci, un tânăr voinic, elegant, deosebit de manierat, care va ajunge peste câțiva ani preot în Adelaide(Australia). Cei doi parcă veneau dintr-o altă lume, care ne era străină: o lume al culturii înalte, a manierelor  elegante, a vorbirii selecte.

 

Au urmat aproximativ trei decenii, în care am avut relații profesionale cu vlădica Nestor, dar chiar mai mult decât atât. Dumnealui mi-a fost ca un părinte, ca un frate mai mare, ca un prieten, oricum, pentru mine a fost un Om de referință în biografia mea. Nu i-am solicitat funcții administrative, nici parohii bogate, ci mi-a fost suficientă prietenia dânsului, faptul că știam că undeva, la Craiova, este un Om la care pot să apelez cu încredere în momentele grele ale vieții. Îmi era suficient un sfat, o îndrumare, o povață părintească. Mă leagă multe amintiri de dânsul, dar din acestea voi selecta câteva.

 

Îl pomenesc la toate slujbele pe care le oficiez alături de părinții și cei apropiați ai mei nu numai pentru faptul că a fost ierarhul care m-a hirotonit preot, ci și pentru că mi-a lăsat în inimă un respect deosebit și mi-a marcat unele dintre preocupările mele majore. De câte ori am avut prilejul am scris despre dânsul, străduindu-mă astfel să-i mențin memoria vie în conștiința generațiilor actuale[1].

 

*

Era prin 1970. Era patriarh regretatul Justinian Marina și mitropolit la Craiova regretatul Firmilian Marin. Episcop-vicar la Craiova era regretatul Nestor Vornicescu. Patriarhul Justinian fusese la început preot de parohie în Băbeni-Vâlcea. Rămânând văduv prin decesul preotesei și având prilejul să adăpostească o vreme pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care tocmai evadase din închisoarea  de la Tg. Jiu, a  parcurs rapid toate treptele cuvenite și a ajuns patriarh în 1949. Îi rămăseseră însă în grijă cei doi copii ai săi, băiat și fată. Prima căsătorie a fiicei a eșuat. A doua a avut loc mult mai târziu, cu un inspector general din Ministerul Învățământului, Stoian. Acesta era originar din Izverna Mehedințiului.

 

Patriarhul a luat legătura cu vlădica Firmilian și l-a rugat să cerceteze parohia Izverna, să vadă starea bisericii și să-i comunice. Și-a manifestat dorința de a dota biserica din satul ginerelui său, ori de a renova-o, dacă este nevoie. Mitropolitul Firmilian l-a trimis pe vlădica Nestor să facă cercetarea. Episcopul a venit însoțit de diaconul Ion Bâlteanu. Au ajuns cu mașina în Izverna și s-au oprit la biserică. Au întrebat unde stă preotul. Cineva le-a arătat casa pe o coastă, mai departe, dar din cauză că mașina ierarhului nu putea ajunge până acolo, s-a dus acel enoriaș să-l anunțe pe părintele. ,,- Să-i spui, te rog, că a venit episcopul-vicar de la Craiova!” a precizat ierarhul.

 

Omul s-a dus, a strigat la părintele Victor Doman și i-a spus: ,,-Părinte, duceți-vă repede la biserică, fiindcă veni episcopul ăl mare de la Craiova și vă așteaptă!”

 

Bietul preot s-a pierdut cu firea.   Preoteasa plecase la prășit, încuiase ușa și luase cheia la ea. Părintele nu fusese acasă. Înăuntru rămăsese reverenda și cheia bisericii. Locul unde se dusese preoteasa la prășit era departe, nu mai avea posibilitatea să meargă până acolo. Grea încercare. De început a vrut să spargă ușa, să-și ia reverenda și cheia bisericii. S-a gândit însă: episcopul pleacă, eu rămân cu ușa spartă! Mă duc așa, fie ce o fi! S-a dus. A salutat și episcopul l-a întrebat cine este. A spus că-i preotul. S-a abătut asupra lui o ceartă cumplită a ierarhului, fiindcă îl găsise în cămașă. A așteptat părintele tăcut până a terminat episcopul de certat, apoi i-a spus: ,,-Preasfințite, eu toată viața așa am umblat! Am reverenda cu care m-am preoțit, merg cu ea la slujbă și o păstrez să mor cu ea! O luam și acum, dar încuie preoteasa ușa și plecă departe la prășit!” ,,-Cheia de la biserică o ai?” ,,- O am, dar tot în casă este și casa e încuiată. Să vedem dacă-l găsim pe omul de serviciu acasă, că are și el dublură!”

 

A strigat la un vecin al bisericii, a ieșit cineva din familie și i-a dat părintelui cheia. Au intrat în biserică. Ierarhul n-a fost mulțumit de ce a găsit. Mult praf, mulți păienjeni și alte lucruri nepotrivite. I-a cerut arhiva veche a bisericii,  biserica fiind monument istoric. Părintele i-a spus: ,,- Preasfințite, îngăduiți-mi să caut la vecini un ciocan și o daltă să scot arhiva!” ,,-Păi, unde o ai?”  ,,- O am în pod, într-o ladă mare. În 1928, când am venit preot aici, am luat-o în primire, am băgat-o în ladă și am bătut capacul în cuie, să fiu sigur că nu mi-o ia nimeni, ca să pot s-o dau și eu mai departe celui ce-mi va urma!”

 

A adus ciocan și daltă și cu mare greutate au desfăcut capacul. A cercetat ierarhul arhiva și i-a dat termen de o lună preotului să-și pună lucrurile la punct, că el se va întoarce.

 

,,- Preasfințite, eu vă rog să veniți mai repede, nu peste o lună!” ,,-De ce?” a întrebat vlădica Nestor.  ,,-Știți, eu am făcut ,,facultatea” șapte ani la Aiud  și nu m-a durut acolo inima ca astăzi. Nu știu dacă voi mai fi peste o lună, cu emoțiile pe care mi le-ați făcut astăzi!”

 

A râs vlădica, l-a mângâiat și i-a spus care a fost scopul vizitei sale.

 

*

M-a cunoscut în 1972, prin intermediul Părintelui Dumitru Bălașa, pe atunci secretar la revista ,,Mitropolia Olteniei”. Au avut loc festivitățile prilejuite de împlinirea a 600 ani de la construirea Mânăstirii Coșuna – Bucovățul Vechi. Am compus și eu o poezie, Odă Coșunei[2]. I-am dat-o directorului, Părintele Petre Constantinescu, acesta i-a dat-o Părintelui Bălașa. Părintele Bălașa a cerut permisiunea episcopului s-o citesc la serbare. Colegul meu Ion Iliescu a citit o poezie compusă de Părintele Ilie Brătan, profesor la seminar și consilier cultural la mitropolie. Poezia mea s-a bucurat de mai multă aderență la public, a cules mai multe aplauze,  ceea ce a deranjat, și asta nu mi-a iertat-o Părintele Brătan multă vreme. A doua zi după serbare, de la mitropolie, Părintele Bălașa a dat telefon la seminar și mi-a cerut urgent poezia,  s-o publice în revistă. Era pentru prima dată când în ,,Mitropolia Olteniei” se publica ceva scris de un elev. Părintele Brătan s-a opus. Mitropolitul Firmilian nu s-a implicat. Preasfințitul Nestor și Părintele Brătan au decis s-o publice. Până am terminat seminarul am mai publicat și alte materiale, precum predici, niște documente, un reportaj. Părintele Bălașa avea grijă să nu lipsesc din sumarul revistei. Visul meu de a publica mă obseda din copilărie. Datorită viziunii unor oameni precum vlădica Nestor și Părintele Bălașa am putut să-mi văd visul cu ochii încă de pe băncile seminarului, ceea ce pentru mine a însemnat un impuls extraordinar.

 

*

În 1973, toamna, am ajuns student la Teologie în București. La Craiova murise mitropolitul Firmilian în octombrie 1972 și vlădica Nestor îi ținuse locul. Au început ,,luptele” pentru succesiunea la tronul de mitropolit. Părintele Bălașa și Domnul Prof. Alexie Buzera s-au făcut luntre și punte ca să-l susțină pe episcopul-vicar Nestor Vornicescu. Episcopul era foarte apreciat în lumea intelectualilor craioveni. Se impusese printr-o serie de articole și studii solide privind istoria țării în general și a Olteniei în special. Parcă ar fi fost oltean,  așa scormonea în toate părțile să descopere noi mărturii despre trecutul acestei regiuni. S-au făcut liste de susținere. Câteva sute de intelectuali de prima mână ai Craiovei, începând cu profesorii universitari, au semnat, cerând ca vlădica Nestor să fie numit mitropolit al Olteniei. Avea contra-candidat pe episcopul de la Arad, Teoctist Arăpașu, om necunoscut în Oltenia. Se părea că episcopul Nestor are toate șansele, dar n-a fost așa. Un accident stupid de mașină l-a țintuit pe vlădica Nestor la pat pentru multă vreme. Sfântul Sinod a hotărât ca vlădica Teoctist să fie mitropolit la Craiova în ianuarie 1973. Nici nu s-a luat în seamă cererea craiovenilor privindu-l pe Nestor.

 

Am aflat și eu că vlădica Nestor este internat la Spitalul Brâncovenesc din București. Era la câțiva pași de Facultatea de Teologie. Era iarna. Am găsit undeva pe o stradă un chioșc la care se vindeau portocale. Se dădea doar câte un kilogram de persoană. Era o coadă imensă, de circa o sută de metri. Am stat de patru ori la coadă și am cumpărat patru kilograme de portocale. Costa 13 lei/kilogramul. Deși nu mâncasem portocale de cine știe când, nu mi-am permis să iau niciuna. Mi se părea că sunt prea puține pentru vlădica Nestor. Era zi de joi, după-amiaza, când era permisă vizita la bolnavi. Am căutat și am găsit până la urmă rezerva în care se afla vlădica Nestor. Era în corset gipsat. Avea un picior frânt, bazinul spart și ceva la coloană. După ce pierduse partida cu vlădica Teoctist, craiovenii aproape îl uitaseră. Nu mai venea nimeni pe la el. Suferea cumplit, atât pentru durerea fizică, dar mai ales pentru cea psihică. El era din Basarabia. Nu mai știa nimic de familia lui de dinainte de război. Se simțea singur, abandonat de toți. Chiar și de cei care-i făceau temenele și i se declarau loiali până cu puțin timp înainte.

 

Când am intrat pe ușă, vlădica Nestor a făcut ochii mari. Nu-i venea să creadă că a venit cineva în vizită pe la el și mai ales un copil aproape necunoscut. S-a bucurat ca de unul din familia lui.  Am stat mult de vorbă cu dânsul. Dacă în postură oficială era impunător, distant, avea ceva din măreția lui Mihai Viteazul, de data aceasta era cald, apropiat, blând, foarte uman, prietenos. Parcă îi pierise durerea. Îmi spunea: ,,- Alexandre, în toate scrierile și activitatea ta să slujești cu credință și devotament două altare: Biserica și Patria! Dacă faci aceasta, n-ai de ce să te temi!”

 

O bună parte din timpul cât am stat cu dânsul mi-a vorbit de lucrările sale neterminate. Cel mai mult îl obseda studiul cu autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, care trebuia să apară în anul aniversar 1975. M-a rugat să merg la Biblioteca Academiei și să parcurg mai multe ziare și reviste din perioada 1880-1890 și să-i fac fișe cu tot ce găsesc referitor la autocefalie. Toată iarna aceea am ținut legătura cu dânsul. A ieșit din spital, s-a întors la Craiova pe postul său de episcop-vicar. La 2-3 săptămâni, când venea în București, mă chema să îi prezint ce-am găsit la bibliotecă.  Erau situații și situații. Câteodată îi duceam zeci de fișe, altădată nu aveam nimic. Nu conta aceasta, fiindcă de fiecare dată îmi dădea bani, mulți bani pentru mine ca student. Îmi spunea: ,,- Nu contează dacă ai găsit ceva sau nu. Important este că am parcurs un periodic și avem garanția că în el nu se află ceva de care să nu știm referitor la tema care ne interesează. Nu trebuie să apară cineva peste o vreme cu date noi și să dea peste cap tot ce am construit.  O temă trebuie cercetată exhaustiv și atunci studiul va rezista!”

 

Studiul cu autocefalia i-a apărut în reviste, apoi într-o carte. A fost singurul ierarh la vremea aceea care s-a ocupat de această temă și de câte ori se va reveni la ea, contribuțiile Mitropolitului Nestor Vornicescu nu vor putea fi ocolite.

 

*

Am fost hirotonit diacon în mai 1976 pe seama catedralei mitropolitane din Craiova. Eram student la Teologie în București. Am trecut la cursurile fără frecvență. Mitropolitul Teoctist m-a oprit să slujesc la catedrală, iar în restul timpului să lucrez la redacția revistei ,,Mitropolia Olteniei”. Îl aveam șef direct pe Părintele Ilie Brătan, consilierul cultural. Era greu de lucrat cu dânsul, era greu de lucrat și cu vlădica Teoctist. Am funcționat până în februarie 1977 la mitropolie, dar în acest timp de trei ori i-am pus pe birou mitropolitului Teoctist demisia. O aveam în buzunar, scrisă deja. Era o atmosferă insuportabilă. Te simțeai supravegheat permanent, persecutat, nedreptățit, umilit foarte adesea. Părintele Brătan se făcea luntre și punte ca să pună în lumină nefavorabilă pe toți tinerii care-i treceau prin sector. Cred că se temea ca nu cumva vreunul să-i ia locul peste ani! Era suficient de versat ca să-ți creeze situații dificile din care nu puteai ieși neșifonat. Când îmi înaintam demisia, îi spuneam mitropolitului Teoctist: ,,- De-ar fi să-mi câștig pâinea ca gunoier, dar aici nu mai pot să suport tensiunea în care trăiesc!”

 

Dacă până atunci mă certase și din incompetent nu mă scosese, imediat întorcea foaia și numai ce-l auzeam: ,,- Alexandre, tu  ești un cadru de viitor, o speranță a Bisericii noastre, nu trebuie să dai înapoi, chiar dacă mai sunt și greutăți!”

 

Când eram mai îngândurat şi fără vreo rază de speranţă de mai bine, iată că se întâmplă minunea: îmi apare cartea Anton Pann la Editura Albatros din Bucureşti. Am primit 20 de exemplare gratuit şi 2500 lei ca drept de autor. În aceeaşi zi, seara, prezentându-se noutăţile editoriale la televizor, iată că a fost prezentată şi cartea mea. Eram în culmea fericirii. Era prima mea carte, visul meu! Parcă uitasem toate necazurile. Gustam, într-adevăr, fericirea. Dimineaţa abia am aşteptat prilejul ca să-i dau şi mitropolitului un exemplar. Nu m-am putut abţine şi i-am scris şi o dedicaţie pe prima pagină. O ştiu şi azi: ,,Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Teoctist, grădinarul iscusit, care va curăţa uscăturile şi omizile din livada Bisericii, spre slava lui Dumnezeu şi a credinţei străbune!”  Am citit-o, am recitit-o şi mi s-a părut destul de potrivită. I-am dat cartea mitropolitului. S-a arătat surprins, s-a bucurat, mi-a mulţumit şi m-a felicitat, îndemnându-mă să-i dau şi consilierului cultural una. Bineînţeles! Am scris şi lui ,,nea Ilie”, cum îi spuneam noi elevii în seminar,  câteva cuvinte. Când i-am dat-o, a luat-o, a întors-o pe toate părţile, a răsfoit-o  şi a devenit mult mai palid decât era în realitate. Ştiam că  are diabet şi am crezut că face o criză. Mai târziu mi-am dat seama ce boală avea!  Peste vreo oră am fost anunţat că seara avem şedinţă cu mitropolitul şi prezenţa este obligatorie. N-aveam încotro, trebuia să stau.

 

Peste câteva ore am fost chemat de vlădica Nestor, episcop-vicar pe atunci. I-am dat şi dumnealui un exemplar din carte. Mi-a mulţumit şi m-a felicitat, apoi mi-a spus şoptit: ,,- Vezi că ăştia vor să te trimită în surghiun o lună la mânăstire! Diseară la şedinţă o să te săpunească bine. Indiferent ce-ar spune, ia poziţia mutului şi nu spui absolut nimic. Vedem noi cum o rezolvăm până la urmă!” ,,- Dar de ce?” am întrebat eu, holbându-mă fără să înţeleg. „- Nu ştiu nici eu prea multe, dar cred că în legătură cu ce i-ai scris mitropolitului pe carte!” ,,- Dar…!” ,,- Gălăgia! Nu vorbeşti cu nimeni nimic de ce ţi-am spus!” ,,- Dar să ştiţi că eu la mânăstire nu mă duc. Mai bine-mi dau demisia!” ,,- Gata, gata! Fă cum am zis!”

 

Până seara am stat ca pe jar. Îmi făceam tot felul de planuri şi nu înţelegeam ce l-a supărat pe mitropolit.

 

Seara, după asfințitul soarelui, a început ședința. Era prezent mitropolitul Teoctist, episcopul-vicar și toți consilierii. Singurul punct pe ordinea de zi  era ,,cazul Stănciulescu”. Părintele Brătan i-a ridicat mingea la fileu mitropolitului, deschizând ședința. A abordat, ca temă generală, atitudine tineretului față de Biserică, față de credință. Se referea la elevii seminariști și la studenții teologi, la viitorii preoți, printre care sunt mulți care nu au nici în clin nici în mânecă cu misiunea preoțească și ei ar trebui eliminați înainte de a ajunge în cler. A luat cuvântul mitropolitul Teoctist și a continuat ideea părintelui Brătan, aducând în plus acel segment infim de tineri teologi, care au o viziune morbidă asupra Bisericii și preoției, care sunt intoxicați de ideile lui Baudelaire exprimate în Les Fleurs du Mal. Părintele Brătan era profesor de franceză și rusă la seminar și un bun cunoscător al literaturii franceze. Nu puteam spune același lucru despre  vlădica Teoctist. Am înțeles însă imediat de unde venea legătura între ,,tinerii teologi” și Baudelaire. După această introducere generală, foarte sumbră, s-a trecut la exemplul concret, care eram eu. Dedicația de pe carte era ,,documentul” incriminatoriu. Ea scotea în evidență viziunea mea sumbră asupra preoției și Bisericii în general. Cum îndrăzneam eu, un nimeni absolut, să pun semnul egalității între preoți și uscăturile și omizile dintr-o livadă. Era o vină planetară, care trebuia pedepsită în modul cel mai drastic. Mitropolitul a ținut un monolog de mai bine de o oră, în care m-a criticat, parcă aș fi fost Luther sau Calvin.

 

Când ,,judecătorii” mei au obosit, ori s-au plictisit de atâta dojană la adresa mea, mitropolitul a zis: ,,- Dar mai spune şi tu ceva, fiindcă până acum numai ne-ai ascultat şi n-ai avut nimic de zis. Măcar cere-ţi iertare!”

 

 Aşadar, tăcerea mea era o enigmă pentru ei. Sfatul Preasfinţitului Nestor Vornicescu fusese cât se poate de potrivit şi de salvator. Toţi aşteptau să zic ceva referitor la cele ce-mi imputaseră până atunci, timp de mai bine de două ore. Poate le dădeam prilejul să înceapă o nouă rundă. Eu n-am făcut nici o referinţă la cele ce-mi spuseseră. Am scos din geantă o cutie de bomboane. O cumpărasem, sperând că noaptea voi pleca acasă şi o voi duce la ai mei. Le-am spus:  ,,-Înaltpreasfinţite Părinte, Preasfinţite Părinte, Preacucernici Părinţi Consilieri, vă rog să-mi permiteţi să vă ofer şi eu bomboane, fiindcă astăzi este 30 august, Sfântul Alexandru, ziua mea onomastică şi să vă urez La mulţi ani!”

 

La orice se aşteptau, numai la asta nu! Am prins din zbor reacţiile. Mitropolitul a schimbat o privire-fulger cu episcopul-vicar şi a început să râdă, iar consilierii au plecat capetele în pământ şi au amuţit. Poate în momentele acelea, pentru prima dată, le-a fost ruşine! Mitropolitul a zis: ,,- Părinte Alexandre! Cum ai putut să taci atâta timp şi să nu ne spui acest lucru! Tocmai de ziua ta să te certăm atâta? Bine, părinţilor, de ce nu m-aţi făcut atent că astăzi este Sfântul Alexandru?! Să ne ierţi, părinte Alexandre, că nu trebuia să te certăm tocmai astăzi! Mai greşim şi noi cei mari. Ia spune, ce probleme ai, cu ce te putem ajuta!” 

 

Chiar asta aşteptam. I-am spus: ,,- Dacă se poate, vă rog să-mi aprobaţi cererea de învoire pentru mâine. M-aş duce şi eu acasă. Astăzi am avut primul nostru praznic de cununie. Au venit şi pe la noi rudele şi eu n-am putut să mă duc, fiindcă  am avut şedinţă!” 

 

Mitropolitul s-a uitat puţin în podea, apoi a zis: „- La mulţi ani, părinte Alexandre! Felicitări pentru carte! Este o realizare mare, de ce să n-o recunoaştem! Mergi acasă şi te întorci luni, peste patru zile! Mâine dimineaţă, părintele secretar ia legătura cu părintele Stoian şi ţi se eliberează două camere în casa lui parohială, fiindcă acolo ai condiţii mult mai bune decât la părintele Morega!”

 

Mitropolitul şi episcopul m-au sărutat şi au luat mai multe bomboane. Şi ei erau tot venetici în Craiova, ca şi mine şi poate în momentele acelea, în intimitatea lor, se solidarizaseră cu mine. Consilierii au mormăit fiecare câte o scuză, dar n-a luat niciunul bomboane. După ce-am ieşit de acolo, într-un colţ mai ferit al coridorului, Preasfinţitul Nestor mi-a spus: ,,- Felicitări, părinte Alexandre! Ai câştigat meciul! A fost unu la zero pentru frăţia-ta!”

 

Aşa decurgeau zilele la mitropolie. Aşa am învăţat ce înseamnă cenzura. Asta în timp ce părinţii erau mândri, vezi, Doamne, că fiul lor lucrează la mitropolie şi este fericit acolo! Of! Au trecut de atunci câteva decenii, mi-au apărut vreo treizeci şi ceva de cărţi, multe le-am donat prietenilor, cunoscuţilor şi mai marilor, dar m-am ferit întotdeauna, pe cât am putut, ca să  mai scriu autografe. Ştiam eu ce ştiam!

 

*

Era în 1976, anul în care i-a apărut ierarhului nostru, la Editura Junimea din Iași, cartea În afara legii: Ion Florea. Vlădica Nestor locuia la căminul ,,Renașterea”. Soția mea era studentă la Filozofie - Psihologie în Cluj. Trecuse la cursuri fără frecvență și vlădica Teoctist îi aprobase încadrarea pe post de bibliotecară la mitropolie. Eu eram la redacție. Ierarhul ne-a chemat la ,,Renașterea”. Avea de corectat șpalturile la cartea amintită. Era acolo și o doamnă, redactor de carte la editură.  Eu cu soția făceam prima corectură, dânsul cu doamna redactor făcea corectura definitivă. Era de o meticulozitate excesivă. Totul trebuia să fie perfect, nici măcar o virgulă nu trebuia să fie greșită. Exprimându-mi admirația pentru volumul de documente utilizate pentru realizarea acelei cărți, mi-a spus: ,,- Părinte Alexandre, am avut și raportul de expertiză medico-legală de la autopsia haiducului, dar cei de la editură nu au vrut să-l includă în carte, spunând că este prea de specialitate!”

 

Până acolo mergea documentarea ierarhului!

 

*

În 1979 am propus Patriarhiei Române să-mi publice o viitoare lucrare, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1974). Părintele Arhim. Valeriu Anania, pe atunci directorul Institutului Biblic al Patriarhiei Române, s-a bucurat de propunere, m-a pus de am făcut o ofertă, a mers personal cu ea la Patriarhul Iustin Moisescu și a obținut aprobarea înscrierii lucrării în planul editorial pe 1984. Cred că n-am fost conștient la ce muncă mă înham! Entuziasmul tinereții era mai puternic decât temerile de multe feluri ce le determina o asemenea lucrare.

 

Mi-am dat seama de prăpastia în care urma să mă prăbușesc, în momentul în care am înțeles că în Mehedinți nu este nici o instituție, care să aibă colecția revistei din perioada 1874-1948. Din 1948 o aveam aproape în întregime în biblioteca bisericii din Bârda. Părintele Ionică Sfetcu, înaintașul meu, se străduise ca acea colecție să fie cât mai completă.

 

La București aș fi găsit colecția, la Biblioteca Sfântului Sinod și la Biblioteca Academiei Române, dar cine își putea permite să stea în București și să conspecteze colecția revistei pe mai bine de 70 de ani? Era vorba de timp și de cheltuială pentru drum, cazare, masă, învoiri de la serviciu. Protopopul îmi spunea că poate să mă învoiască maximul opt zile pe an. Eram pe punctul de a renunța la proiect. Am dat, totuși, telefon mitropolitului Nestor și i-am cerut sfatul. Atât i-a trebuit. L-am auzit: ,,- Nu te teme, părinte Alexandre! Am eu colecția revistei aproape întreagă. Foarte puține numere îmi lipsesc. E legată în volume, pe ani. Vii la Craiova, îți dau 10-15 volume acasă, le conspectezi, mi le aduci, îți dau altele! Poftă și putere de muncă să ai!”

 

Și mi-a ajutat Dumnezeu astfel de am conspectat cea mai mare parte a colecției stând acasă, dar sprijinul mitropolitului Nestor a fost hotărâtor.

 

*

Un cutremur puternic s-a petrecut în viața mea de familie în 1977. M-am preoțit pe seama Parohiei Gruia din județul Mehedinți, m-am transferat peste un an la Parohia Bâlvănești, iar când s-a eliberat locul, am venit în comuna mea, preot la Parohia Malovăț, la 1 octombrie 1979. Biserica era o ruină. În naos și altar erau plantate oale și găleți ca să colecteze apa de ploaie, care se scurgea prin bolți. Pereții aveau crăpături prin care puteai băga cu ușurință pumnul. Catapeteasma flamba de-mi era teamă să slujesc în altar. Am început lucrări mari de reparație și consolidare. Le-am dus cu bine și le-am finisat în 1982. Enoriașii îmi erau alături, dar erau și multe guri rele, care-mi prooroceau eliminarea apropiată din preoție. Ba unii spuneau chiar că mi-am găsit deja serviciu la o întreprindere oarecare în Severin. Toată bucuria reușitei într-ale preoției pe plan administrativ, cultural, economic, pastoral-misionar  îmi era surpată de aceste bârfe, care nu mai încetau.

 

Iată că la sfârșitul lui iunie 1982 mă cheamă protopopul, Părintele Pufan Crăciun, și-mi spune că mitropolitul va veni la Severin sâmbătă, 10 iulie, pentru a participa la apropiata conferință, prilej cu care vrea să facă și o vizită la Malovăț la biserică, dar și la mine acasă.

 

Și așa a fost! A venit de dimineață în Severin. La ora 10 a mers la Domnul Marcoșan, noul prim-secretar al județului. Au avut loc discuții și apoi un dineu. După-amiază mitropolitul s-a odihnit  și apoi, la ora 18, a venit la Malovăț. Era lume ca la Bobotează. Așezasem covoare pe garduri. Organizasem cordoane de la poartă până la biserică. Din Severin mi-au venit peste 30 de persoane, care știau să cânte la strană. Am organizat în așa fel, încât, împestrițați orășenii cu malovicenii, să dea impresia că toată lumea cântă. La poartă am pus un grup, care a cântat ,,Pre Stăpânul”. Pentru prima dată în istoria satului venea aici un mitropolit.

 

Mitropolitul Nestor a venit cu un autoturism ,,Mercedes” negru, însoțit de protopopul Pufan Crăciun cu soția, consilierul cultural Ioan Răduț, profesorul universitar Nicolae Buzescu de la București, inspectorul Gheorghe Hâncu de la Departamentul Cultelor, preotul Megan Jan de la Rogova și preotul Petrescu Grigore de la Severin. Au fost vreo trei diaconi, dar dintre ei s-a remarcat din primul moment Cârstea Grigore și Ion Bâlteanu. Eu l-am întâmpinat la poartă cu Sf. Cruce și Sf. Evanghelie. M-a sărutat. Slujba a decurs ireproșabil. M-a hirotesit pe mine iconom-stavrofor, iar pe părintele Gheorghe Sfetcu de la Malovăț, pensionar, stavrofor. A vorbit mitropolitul, am vorbit și eu.

 

De la Malovăț am plecat cu trei mașini la Bârda. Când am trecut pe acasă, mitropolitul a intrat și s-a schimbat. Era transpirat. Ne-am dus apoi la biserică. Venise și acolo lume, dar nu așa cum m-aș fi așteptat. A vorbit Părintele Ionică Sfetcu, ,,patriarhul” de la Bârda, după cum l-am caracterizat, după care mitropolitul a ținut o lungă cuvântare, în care n-a uitat să mă aprecieze pentru activitatea ce-o desfășor în parohie, dar și în lumea culturală.

 

Împreună cu oaspeții, la care s-au adăugat Părintele Ionică și Doamna Elena Sfetcu, ne-am întors acasă. Aici masa era gata. S-au servit cu un aperitiv format din salam fără soia cumpărat pe sub mână de la cantina partidului, brânză și caș din producție proprie și măsline, apoi  supă de pasăre, sărmăluțe și friptură pregătită la ceaun. Surpriza au constituit-o plăcintele pregătite de ,,bucătarul șef” Gheorghe Luca (Gheorghe lui Stanciu Țușu) din Bârda. Acesta era plăcintar de meserie, devenit între timp pensionar. A tras niște plăcinte în foi, cu brânză proaspătă și urdă, de să-ți lingi degetele nu alta. La friptură am avut și garnitură de varză. Cumpărasem de la artizanat două ploști de lemn sculptat. Din ele s-a servit țuică de prună de trosnea măseaua. Vinul îl cumpărasem de la Gică Pleșan și Lena lui Baltac din Malovăț. Amestecat, a ieșit un tulburel cu gust acrișor și miros de pelin. Noroc cu vreo 25 de sticle de apă minerală ,,Borsec” pusă la postavă cu gheață luată de la ghețăria restaurantului de la Halânga, unde era barman fostul meu coleg Vasile Crumpei. Nu trebuie uitat că era criză alimentară, că erau alimentele raționalizate pe cartelă pentru orășeni, iar țăranii lăsați de izbeliște, să se descurce fiecare cum poate. Toate pregătirile acestea însemnaseră un efort deosebit pentru mine și familia mea, dar l-am făcut cu bucurie.

 

Totul a decurs bine. S-au pronunțat că merit nota 10 și la biserică și acasă.  Consilierul Răduț exclama mereu că ,,stau bine”, adică am situație bună acasă. Mitropolitul nu s-a putut abține și a zis: ,,- De asta aleargă preoții la țară, domʼle! Uite ce de bogătate!”

 

Au ieșit pe terasă și au admirat corola de lumini a Severinului.  Au plecat la ora 22.30.

 

Vizita mitropolitului, aprecierile sale de la cele două biserici m-au reabilitat în fața enoriașilor mei cum nici nu bănuiam mai înainte.

 

Duminică, 11 iulie, am făcut slujbă la Malovăț. Până la 9.30 nu am putut începe slujba, fiindcă a trebuit să dau explicații în legătură cu vizita din seara anterioară. Vizita a produs o impresie profundă în rândul oamenilor. Mulți mi-au urat(sau m-au blestemat!) ,,- Să nu mai mori, părinte, că ne-ai făcut să vedem ce n-am mai văzut!” Din momentul acela poziția mea a fost consolidată și nu am auzit bârfe e genul celor menționate mai sus. Vizita mitropolitului mi-a reîncărcat bateriile.

 

Mai mult, precizez că niciodată nu a mai fost un mitropolit în Malovăț sau în Bârda până atunci.

 

*

În 1983 am făcut spălarea picturii bisericii de la Malovăţ cu pictorul Vasile Ivănescu din Curtea de Argeş. Acest pictor a cerut în luna noiembrie recepţia lucrărilor, fiindcă venea frigul şi nu mai putea lucra. In faţa comisiei de recepţie şi a câtorva zeci de enoriaşi din Malovăţ, pictorul îşi luase angajamentul că în primăvara lui 1984 va veni să-şi termine lucrarea(8 metri patraţi), dar  a insistat să i se dea toţi banii în noiembrie. I-am dat banii şi stimabilul n-a mai venit la lucrare. Conform contractului, l-am dat în judecată. A venit expertiză de la Bucureşti de la Biroul Naţional de Experţi şi au dat câştig de cauză parohiei. Am câştigat la Judecătoria Tr. Severin. Pictorul a făcut recurs la Tribunalul Mehedinţi. Parohia a câştigat. Pictorul a făcut recurs la Procuratura Generală a României. De Sf. Nicolae 1984, Parohia Malovăţ a primit hotărârea Procuraturii Generale, prin care i se dădea dreptate. În tot acest timp, clauza din contract privind penalizarea de câte o sută de lei pentru fiecare zi întârziere peste termen făcuse ca suma ce trebuia s-o restituie pictorul ajungea la 14.200 lei. Lucrarea în întregime costase 23.000 lei.

 

Văzând că a epuizat toate căile de atac în justiţie, pictorul a făcut apel la Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române. În acel timp, preşedintele acelei comisii era tocmai preotul N., fostul meu profesor şi îndrumător de an din vremea studenției. El a venit în anchetă de două sau de trei ori la Malovăţ. Nu-l apăraseră pe Ivănescu avocaţii lui în instanţă, cum îl apăra atunci scumpul meu profesor. Conform hotărârii sfinţiei sale, parohia ar fi trebuit să-i mai plătească pictorului vreo 6.000-7.000 lei şi să renunţe la  hotărârea instanţelor judecătoreşti. La toate anchetele enoriaşii mei din Malovăţ  erau alături de mine.   

 

De fiecare dată când venea comisia, se umplea biserica, aşa cum se umple în noaptea de Paşti. Consilierii mei de atunci erau oameni care trecuseră prin multe, cunoşteau legile şi îmi dădeau curaj. Menţionez aici pe regretaţii Bârnea Ion, Tărăbâc Nicolae, Manolea Gheorghe, Tărăbâc Alexandru, Popescu Sabin, Bogdan Nicolae.

 

Profesorul meu, văzând că rămân neînduplecat, a cerut mitropolitului Nestor să aprobe deferirea mea consistoriului pentru nesupunere şi pentru că mă adresasem instanţelor civile fără aprobarea prealabilă a autorităţilor bisericeşti. Ţineam legătura cu regretatul mitropolit Nestor Vornicescu prin scrisori şi telefonic. Îmi spunea de fiecare dată:  ,,- Ţine-te bine, părinte Alexandre! Apără-ţi biserica! Nu te lăsa! De aici te apăr eu cu tot ce pot!”

 

Şi m-a apărat, în sensul că n-a dat curs demersurilor iubitului meu profesor de a-mi bumbăci spinarea în consistoriu. Până la urmă pictorul a trebuit să achite ultimul leu.

 

*

După Revoluție, în iarna lui 1990, mitropolitul Nestor a venit la o ședință preoțească la Severin. Printre altele ne-a solicitat sprijinul să reconstruim Mănăstirea Vodița. Unul dintre preoți s-a ridicat și a spus: ,,- Înaltpreasfințite Părinte, e foarte bine că reconstruim Vodița, dar Vodița este o ruină, niște pietre. Noi avem în Mehedinți o mănăstirea aproape completă, dar care funcționează din 1948 ca restaurant. Cred că pe aceea ar trebui s-o recuperă mai întâi. E vorba de Mănăstirea lui Pamfil Șeicaru de la Orșova!”

 

Mitropolitul a fost foarte surprins. Nu cunoștea problema. Ne-a rugat să facem tot ce credem ca să-l ajutăm să obțină retrocedarea  acelei mănăstiri. Imediat după ședință s-a dus la Orșova să vadă clădirea și a rămas impresionat. A făcut demersuri la guvern. A mers personal la Domnul Nicolae Văcăroiu, prim-ministrul de atunci. Acesta s-a arătat dispus ca să aprobe trecerea în patrimoniul Bisericii a mănăstirii lui Pamfil Șeicaru, cu condiția ca ierarhul să ducă un document justificativ, care să fie apoi temei pentru o ordonanță de guvern. Singurul document ar fi fost actul de donație al lui Pamfil Șeicaru, prin care își dona proprietatea Bisericii Ortodoxe Române. Funcționarii mai mitropoliei își aminteau că în urmă cu mai mulți ani venise un asemenea document de la Pamfil Șeicaru, dar că mitropolia îl înaintase patriarhiei, iar patriarhia Departamentului Cultelor. Acolo i se pierduse urma. Toate strădaniile ierarhului oltean de a găsi acel document au rămas fără rezultat.

 

Vlădica Nestor a format o comisie, in care făcea parte Părintele Ioan de la Lainici, viitorul mitropolit al Banatului, cineva de la mitropolie, Părintele Jinga, secretarul protoieriei și subsemnatul. Am mers la directorul Complexului  Turistic ,,Căprioara”, cum se numea pe atunci mănăstirea, un oarecare Mugurel, ca să discutăm detalii privind posibila retrocedare a locașului. Pur și simplu ne-a dat afară din birou. Am început o campanie în presă. Regretatul George Burețea mi-a deschis paginile ziarului ,,Datina” cu generozitate[3]

 

A rânduit Dumnezeu să merg la București, să conspectez numerele din revista ,,Biserica Ortodoxă Română”, care nu erau în colecția mitropolitului Nestor. Acolo m-am trezit cuprins de o curiozitate irezistibilă de a vedea câteva articole scrise de Pamfil Șeicaru. După Revoluție începusem și eu să colaborez la câteva ziare locale și nu numai și mă interesa să văd metoda de abordare a subiectului, stilul etc. Vream să înțeleg ce-l făcuse celebru pe Pamfil Șeicaru. Am căutat la fișierul bibliotecii ziarul ,,Curentul”. Speram să găsesc colecția din perioada interbelică. Surpriza enormă a fost când am  descoperit că ziarul continua să apară la München, iar ultimul număr intrase în inventarul bibliotecii cu vreo două luni în urmă. Am fost în culmea fericirii. Am cerut ultimele numere din ziar și am notat adresa redacției.

 

Am scris lui Pamfil Șeicaru și i-am spus tot necazul cu ctitoria lui de la Orșova, rugându-l să ne ajute cumva dacă poate să ducem la bun sfârșit lucrarea.  Nu știam atunci că Pamfil Șeicaru murise din 1980!

 

A trecut cel mult o lună și m-am trezit cu un plic mare din Germania. În el  era actul făcut de Pamfil Șeicaru la un notariat din München, prin care dona Bisericii Ortodoxe Române ctitoria sa de la Orșova. Documentul era însoțit de o scrisoare semnată de Vasile Dumitrescu, succesorul lui Pamfil Șeicaru la conducerea ziarului.  Am trăit atunci momente de bucurie cum rar mi-a fost dat să trăiesc. Am plecat imediat la Craiova. Mitropolitul Nestor era la reședință. M-a primit. Când a citit documentul, au început mâinile să-i tremure. Nu am văzut om mai bucuros ca ierarhul nostru în momentele acelea. Se bucura ca un copil când obține o jucărie râvnită multă vreme. A strigat pe șofer: ,,- Gheorghe, Gheorghe, pregătește mașina că plecăm imediat la București, la Departament!”

 

M-a sărutat, mi-a mulțumit și, val-vârtej, a plecat spre capitală. Peste câteva zile am aflat că Domnul Văcăroiu a dat ordonanța de urgență și că Mănăstirea ,,Sf. Ana” de la Orșova a revenit Bisericii Ortodoxe. În săptămânile următoare a venit în țară și Domnul Vasile Dumitrescu de două ori. A tras la Bârda. Când a venit a doua oară a adus și o cantitate importantă de medicamente pentru dispensarul de la Malovăț. 

 

*

Cu câteva luni înainte de a trece la cele veşnice, Vlădica Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei m-a chemat la reşedinţa sa din Craiova şi mi-a spus: „- Părinte Alexandre, într-un moment de răgaz am făcut o revizie asupra manuscriselor şi fişelor mele de lucru, am găsit câteva teme la care am trudit mult şi care au fost dragi sufletului meu. Îmi dau seama că timpul nu va mai avea prea multă răbdare cu mine şi nu voi reuşi să le finisez pe toate. Am în vedere efortul  pe care trebuie să îl fac cu prilejul împlinirii a două milenii de  creştinism. Vor fi manifestări în ţară şi în străinătate, congrese, simpozioane, publicaţii, volume de alcătuit. Mă voi dedica în întregime acestora. Conduc comisia de istorie bisericească comparată şi greul îmi va apăsa pe umeri. M-am gândit să îţi încredinţez două dintre temele la care am lucrat. Una este dedicată Cuvioasei Teofana Basarab, fiica lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti şi alta Xilogravurilor în cultura română. Îţi dau tot materialul cules până acum. Te rog să continui această cercetare. Eşti liber să prelucrezi acest material aşa cum crezi de cuviinţă, poţi să faci articole, studii, cărţi, treaba ta. Dacă vei menţiona undeva, măcar într-o notă de subsol, că o parte din documentaţie ţi-a pus-o la dispoziţie Mitropolitul Nestor, voi fi mulţumit. Primeşte acest odor de la mine, părinte Alexandre şi nu lăsa pe cuvioasa Teofana să moară a doua oară. Bulgarii o au trecută în calendar în rândul sfinţilor, luptă-te şi frăţia ta,  ca să fie înscrisă şi în calendarul nostru. Pe măsură ce vei studia documentaţia, vei înţelege mai bine ce vreau să-şi spun!”

 

Am primit materialul de la Vlădica Nestor cu emoţie, cu bucurie dar şi cu teamă. Erau două teme de care nu mă ocupasem niciodată în cercetările mele. Am parcurs acasă fiecare fişă, fiecare însemnare, fiecare fotografie. Cu cât citeam mai mult, cu atât orizontul se lărgea şi problemele căpătau noi valenţe.

 

Am avut mai întâi în vedere tema cu Teofana Basarab. Documentaţia pusă la dispoziţie de Vlădica Nestor provenea mai mult din bibliografie bulgară. Xerocopii după cărţi, articole şi studii din literatura istorică bulgară, mai multe fotografii de obiective istorice, de miniaturi, de monede şi conducători politici. Mai multe fişe cu citate şi notiţe disparate privind epoca şi personajele istorice implicate, completau documentaţia.

 

De la bun început mi-am dat seama că această documentaţie trebuie adusă la zi şi aprofundată bibliografia românească, pentru a putea întregi imaginea epocii şi a înţelege personajele. Un lucru deloc uşor în condiţiile unei biblioteci personale nu tocmai bogate.

 

Corespondenţa cu mitropolitul se desfăşura într-un ritm destul de  alert şi în toate scrisorile nu uita să mă întrebe în ce stadiu am ajuns cu valorificarea materialului. Mă străduiam, dar lucrul nu înainta. Ce încercam să construiesc într-o zi, se dărâma a doua zi, fiindcă alte date apăreau, care schimbau concluziile precedente.

 

Când am aflat vestea decesului ierarhului, am răsuflat oarecum uşurat, fiindcă scăpam de o sarcină destul de grea. A trecut vremea şi am continuat să completez documentaţia, dar într-un ritm mai lent şi mai aprofundat. Totuşi, nimic nu se închega. Un serial de articole publicat în cotidianul „Datina” din Drobeta Turnu-Severin, prelucra materialul cu fiica lui Basarab, mai mult sub forma unui roman istoric, ceea ce nu mă mulţumea. Nu era ceea ce mi-aș fi dorit[4]. Au urmat câteva materiale mai ample, publicate în diferite volume.[5]

 

Într-o noapte l-am visat pe Vlădica Nestor. A apărut pe ecranul televizorului, vedeam clar imaginea lui, vedeam că vorbeşte, dar nu auzeam nimic. La un moment dat, l-am auzit spunându-mi: „Păcat că laşi timpul să rezolve problemele!”. Imaginea a dispărut şi somnul meu s-a spulberat. Am înţeles şi am reluat lucrul la cartea cu Teofana Basarab. Am colindat cât mi-a stat în putinţă bibliotecile publice, librăriile, am parcurs numeroase cărţi, reviste, dar nu pot spune că am epuizat bibliografia. Tema rămâne pentru mine o preocupare permanentă, iar acest rod al strădaniilor mele de până acum s-a închegat într-o carte[6].

 

*

În ultimii ani televiziunea din Craiova şi alte câteva televiziuni centrale îşi făcuseră un adevărat deliciu din batjocorirea regretatului mitropolit Nestor Vornicescu. Nu conta faptul că ierarhul era autor a numeroase cărţi şi tratate de teologie şi istorie, ba chiar de literatură, autor a sute de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate, că era membru al Academiei Române şi personalitate de vârf a Bisericii Ortodoxe. Pentru cei de la televiziune conta faptul că mitropolitul cântase undeva, la o masă, cântecul ,,Mamă, mamă, dor de mamă”.  De fapt, imaginile redate de televiziune îl arătau cântând doar două versuri din acel vechi cântec. 

 

Interpretările şi contextele în care erau incluse secvenţele respective dădeau un aspect complet eronat situaţiei.  Dacă era prezentată mânăstirea de la Cârcea şi cazurile grave de insubordonare a călugăriţelor de acolo, erau introduse în reportaj şi imaginile mitropolitului cântând şi se spunea de către reporter că, în timp ce călugăriţele muncesc la mânăstire, în ciuda tuturor ,,şicanelor” venite de la mitropolie, mitropolitul cântă prin cârciumi şi locuri de tristă reputaţie.  Secvenţa aceea a fost dată de multe ori pe posturile de televiziune şi ea ar putea constitui exemplul cel mai evident de ceea ce însemnă falsificarea informaţiei prin televiziune, manipularea maselor prin mijloace mass-media vizuale, dar şi lipsa de principii morale a realizatorilor şi utilizatorilor emisiunii respective.

 

În fapt, imaginea cu mitropolitul cântând ,,Mamă, mamă, dor de mamă” era din 1994, de la Congresul Mondial al Românilor de Pretutindeni, care se ţinuse la Băile Herculane, sub patronajul unor instituţii de vârf ale ţării, precum preşedinţia,  guvernul  şi  patriarhia. La acel congres participaseră români din toate colţurile lumii. Fusese un moment de intensă trăire spirituală, o regăsire şi o împăcare a fraţilor.  Mitropolitul Nestor Vornicescu simţise mai mult decât oricare altul ce înseamnă reîntâlnirile acestea de înaltă vibraţie românească. Pentru a-l face pe confratele cititor să înţeleagă mai bine trăirile mitropolitului din acele momente, vom face o scurtă incursiune în viaţa lui, menţionând doar cele ce ţin de acest aspect.

 

Mitropolitul Nestor Vornicescu s-a născut la 1 octombrie 1927, în satul Lozova din Basarabia.  Înainte de război a venit la Mânăstirea Neamţ, unde a urmat apoi seminarul monahal de acolo. Războiul şi evenimentele de după el au închis legăturile mitropolitului cu familia sa, mai precis cu părinţii şi cu cei cinci fraţi ai săi. Nici măcar scrisori nu a mai putut să trimită dincolo de Prut. Abia în 1964, mitropolitul a trimis prima scrisoare la Lozova. Pe ea a scris, la ,,destinatar”, numele părinţilor (Vasile şi Vera Vornicescu), iar în paranteză, dedesubt, ,,sau rude de-ale lor, dacă mai există”.  Nu mai ştia nimic de familie şi de sat de mai bine de 20 de ani. Auzise doar câte ceva despre patimile populaţiei româneşti de peste Prut, dar nu avea de unde să ştie dacă mai este în viaţă şi vreunul dintr-ai lui. Dezgheţul din 1964 îi dăduse prilejul să încerce reluarea legăturilor cu familia. A primit atunci răspuns. Pieriseră o parte din cei scumpi sufletului său, iar pe cei rămaşi în viaţă încă nu putea să-i vadă.

 

A trebuit să vină anul 1990, pentru ca mitropolitul Nestor Vornicescu să ajungă în satul natal, după aproape o jumătate de veac. Părinţii îi muriseră, asemenea şi trei din cei cinci fraţi ai săi, multe rude din cele lăsate acolo în anii 1940 fuseseră înghiţite de morminte. Alte generaţii tinere se ridicaseră, despre care ierarhul afla că sunt copii, nepoţi ori strănepoţi de la cei pe care-i lăsase acolo. Numai cine a avut asemenea momente în viaţă poate înţelege trăirile de atunci ale mitropolitului Nestor Vornicescu….

 

Peste puţin timp a avut loc congresul de la Herculane. Acolo au venit şi mulţi basarabeni. Poate chiar din satul natal al mitropolitului! S-au ţinut discursuri, s-au făcut destăinuiri, s-au îmbrăţişat fraţii întru limbă şi simţire românească, a avut loc masa bucuriei regăsirii şi atunci mitropolitul a cântat ,,Mamă, mamă, dor de mamă!” Ce cântec putea să fie mai potrivit, atât cu împrejurarea în care se afla, cât şi cu starea lui sufletească?!

 

Iată că acea secvenţă a fost decupată de oameni de rea credinţă şi folosită apoi pentru compromiterea ierarhului şi batjocorirea lui.  Iar oamenii aceia erau dintre craioveni, adică dintre fii duhovniceşti ai mitropolitului! Trist, dureros de trist titlu de glorie şi de amuzament din batjocorirea criminală a unui om nevinovat!

 

*

Au trecut atâția ani de când au plecat dintre noi, dar nu pot uita corectitudinea și promptitudinea cu care răspundeau la scrisori regretații mitropoliți Nestor Vorniceascu al Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului și Bartolomeu Anania al Clujului. Oamenii aceștia aveau mii de probleme de rezolvat, erau antrenați în tot felul de activități și obligații, dar în maximum două săptămâni de la trimiterea unei scrisori către dânșii, poștașul aducea și răspunsul. Uneori acel răspuns se întindea pe câteva pagini și, dincolo de demnitatea oficială, vedeai omul cu frumusețea lui interioară, cu trăirile, sentimentele, proiectele lui de viitor. Multe dintre proiectele cărților ce urma să le scrie mitropolitul Antonie Plămădeală se regăseau în unele scrisori ce ajungeau la Bârda. Când îmi apărea câte o carte sau câte un studiu și aveam extrase după el, trimitem câte un exemplar și marilor ierarhi de care am amintit mai sus. Răspunsul venea prompt. Materialul respectiv era analizat, cântărit și judecat cu competență. Făceau aprecieri, observații, dădeau încurajări. Multe dintre realizările mele publicistice și intelectuale sunt datorate acestor oameni minunați, cu care Dumnezeu m-a învrednicit să corespondez de-a lungul anilor. Le încredințam gândurile mele, temerile, speranțele mele cu încredere, ca unor părinți și prieteni adevărați. Nu le-am cerut funcții, parohii în oraș, favoruri sau altele asemenea, ci doar bucuria de a întreține corespondență cu dânșii. Deși eram un simplu popă de țară, Mitropolitul Nestor Vornicescu nu se rușina să mă ia cu dânsul la întrunirile Comisiei Naționale de Istorie Eclesiastică de la București, al cărui președinte era și să mă pună să fac comunicări în plenul acelei comisii. Nu le era rușine să-mi trimită câte un exemplar din numeroasele lor cărți, cu dedicație. Astfel de ierarhi știau să păstorească, nu să stăpânească. O vorbă înțeleaptă spune: ,,ca să cunoști un om cu adevărat, pune-l într-o funcție și privește-l apoi de jos în sus!” Oamenii aceia erau pe funcții înalte și, priviți de jos, de pe poziția unui preot de la țară, erau magnifici. Dumnezeu să le răsplătească înțelepciunea, mărinimia și  frumusețea spirituală!

 

Am socotit a fi de datoria mea să strâng amintiri de la cei ce au cunoscut acești mari ierarhi. Și acele amintiri au alcătuit o carte[7].  Sunt amintiri culese de-a lungul a peste zece ani de la diferite personalități din țară și străinătate referitoare la Mitropoliții Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania și Nestor Vornicescu. Dintre semnatarii amintirilor cuprinse în volum cităm: Vasile Andru, Nicolae  Dabija, Stelian Gomboș, Vasile Malanețchi, Vasile Miron,  Andrei Țurcanu, Grigorie Băbuș,  Nicolae Bud,  Gheorghe Calotă,  Cornel Costea, Gheorghe Deaconu, Claudia Drăgan, Ștefan Dumitrescu, Adina Facina, Pr. Dumitru Ichim, Emil Istocescu, Ioan Șt. Lazăr,  Gheorghe Panza, Eugen Petrescu, Ioana Revnic,  Dorin-Cătălin Sas, Doina Drăguț, Gabi Gabor, Constantin Mănescu, Cristian Muraru, subsemnatul și mulți alții.  Sunt pagini de suflet, care vin să contureze încă o dată imaginea celor trei ierarhi.

 

Într-o vreme în care Biserica și slujitorii ei, - foști și actuali -, sunt denigrați în mod sistematic, punându-li-se în seamă învinuiri grave, mai mult sau mai puțin fanteziste, în intenția diabolică de a submina unul din stâlpii de susținere ai edificiului național românesc, am dat la lumina tiparului această carte. Ea are și rolul de a demonstra contrariul celor afirmate de către detractori, pe lângă acela de a scoate la lumină încă o dată măreția unor personalități de prima mână ale Bisericii noastre.

 

Ea este rodul unor căutări desfășurate de-a lungul unui deceniu. Am cunoscut personal pe cei trei ierarhi, pe care mi-am permis, după o temeinică evaluare, să-i numesc ,,titani”, am vorbit cu dânșii față către față sau telefonic, am corespondat, am făcut schimburi de cărți, i-am socotit adevărați părinți și sfetnici de taină la vreme de cumpănă, i-am admirat și i-am iubit pentru munca lor pusă în slujba Bisericii și a Țării.

 

Acești înalți ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române s-au impus în peisajul eclesiastic și cultural românesc cu competență, cu demnitate și cu mult tact pastoral.  Au cunoscut și au fost cunoscuți de foarte mulți oameni din țară și străinătate.  Știau să cultive prietenii durabile nu numai cu cei de nivelul lor, ci și cu oamenii cei mai simpli.  Găseau timp să citească și să scrie sute de scrisori, răspândeau idei, încurajau, dădeau speranțe, erau nelipsiți în paginile publicațiilor bisericești și nu numai, erau autorii unor volume magistrale, care îngemănau documentația exhaustivă cu stilul captivant, inconfundabil.  Dădeau la lumină cărți, care vorbeau de trecutul românesc, care zugrăveau sufletul omului în cele mai diverse momente ale vieții.  Prin studiile docte, prin romanele, poeziile, piesele de teatru, prin predicile și meditațiile lor, prin conferințele și comunicările de la reuniunile bisericești și științifice din țară și din străinătate, prin puzderia de biserici și mânăstiri care s-au construit, s-au renovat în vremea păstoririi lor, acești înalți ierarhi și-au pus amprenta pe hronicul neamului românesc, au  reușit să constituie un reazim al speranței de mai bine.

 

Au plecat dintre noi, dar o parte din sufletul lor a rămas risipit în paginile scrise, în înregistrările audio și video, în zidirile care ne desfată privirile, în sufletele celor ce i-au cunoscut și în multe-multe alte urme, pe  care le-au lăsat în trecerea lor prin această lume.

 

În tot timpul păstoririi lor am fost un simplu preot de țară. Întotdeauna oamenii aceștia mi-au lăsat însă sentimentul  că le sunt nu numai ucenic, ci și prieten.  N-am fost un profitor al acestei prietenii, nu le-am cerut protecție, favoruri, parohii bogate, dar am fost fericit cu prietenia lor, fiindcă greul nu a mai fost destul de greu, când am știut că am de la cine să primesc un sfat, o îndrumare competentă. Au știut să mă încurajeze în ceasuri de cumpănă, să-mi usuce lacrimile, să-mi redea speranța.  Astăzi îi pomenesc alături de părinții mei și de câte ori am prilejul încerc să le reîmprospătez memoria.

 

În spiritul prieteniei ce m-a legat de-a lungul câtorva decenii de acești corifei, încerc să realizez unul sau mai multe volume de amintiri culese de la cei ce i-au cunoscut, socotind că în felul acesta îmi fac o datorie de conștiință față de cei comemorați, dar și față de cultura românească.

 

Cu cât trece vremea, amintirile se șubrezesc și tocmai de aceea ele trebuie notate cât mai curând posibil, fiindcă documentul memorialistic este unic și de neînlocuit.

 

Am în biblioteca personală o parte din cărțile lor, le-am citit și am înțeles că au adus o contribuție substanțială la progresul culturii românești. Au abordat teme din cele mai diverse domenii: teologie(biblică, sistematică, practică), istorie, istorie literară, literatură, folclor etc. Au scris și au rostit nenumărate predici, conferințe și cuvântări. Ne-au reprezentat Biserica și Țara în numeroase întruniri naționale și internaționale, au ținut legături strânse, prin corespondență și nu numai cu personalități de seamă ale vieții politice, culturale și religioase din țară și străinătate, au dezbătut teme și probleme majore cu care s-a confruntat Biserica Ortodoxă Română dar și Creștinismul în general la vremea lor. Au fost oameni care s-au dedicat trup și suflet Bisericii, Țării, Neamului Românesc și culturii. Nu întotdeauna au fost înțeleși, apreciați și respectați pe măsură. Viitorul va dovedi cu prisosință, de bună seamă, pe baza unei evaluări obiective a operei și activității lor, că locul lor în panteonul național este subapreciat în momentul de față.

 

Am solicitat prin presă și prin legături directe mărturii ale multora din cei care i-au cunoscut. Inițial am socotit că voi realiza câte un volum pentru fiecare dintre ,,titani”, dar n-a fost să fie!... Lumea de azi este prea grăbită, prea stresată, prea ocupată de viața de zi cu zi. Cu greu se mai găsesc câteva momente în care să lași amintirea să te întoarcă în timp, să redai viață unor oameni care, poate, te-au ajutat la vreme de nevoie, pe care i-ai admirat pentru cultura și robustețea lor spirituală, care au făcut ceva pentru istoria neamului tău! De!

 

*

Mitropolitul Nestor era un spirit vioi, plin de viaţă, un căutător şi scormonitor al bibliotecilor şi arhivelor. Întreţinea legături şi corespondenţă cu numeroase personalităţi ale lumii bisericeşti, culturale şi ştiinţifice din ţară şi străinătate. Cuvântul lui era scurt, cântărit, la obiect. Era generos şi darnic. Ironiza şi nu suporta prostia, infatuarea, megalomania. Îi plăcea disciplina. Craiova i-a adus şi înălţări, dar şi decepţii. Câteva cazuri de insubordonare, susţinute de o campanie de presă demnă de cauze mai nobile, l-au măcinat sufleteşte. Uneori a fost neînţeles de cei mici şi asta l-a făcut să sufere cumplit. Mai avea multe de scris şi de făcut, dar moartea n-a mai avut răbdare...

 

Mitropolitul Nestor Vornicescu rămâne în istoria Bisericii Ortodoxe Române, a culturii româneşti, dar mai ales a Olteniei, ca o personalitate de elită, ca un om care şi-a făcut datoria cu prisosinţă faţă de ţară şi faţă de Biserica străbună[8].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

 [1] Menționez câteva materiale de acest gen: Disprețuirea mitropolitului Nestor (Vornicescu), în ,,Telegraful Român", Sibiu, an. CXLVIII(2000), nr. 33-36, p. 4; în ,,Datina", Tr. Severin, nr. 2719(6 sept.), p. 2; nr. 2720(7 sept.), p. 5-6; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 145 - 147; în vol. Vlădica Nestor, păstorul Oltenilor, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2007, pag. 257-267; Cine l-a ucis pe Mitropolitul Nestor Vornicescu, în ,,Noua arhivă românească" din mai 2007 (http//arhivaromaneasca. wordpress.com); în ,,Noi Dacii”, București, 2013, nr. 72, ediție on-line (http://www.noidacii.ro); Mitropolitul Nestor Vornicescu, în ,,Datina", Tr. Severin, an. XII(2000), nr. 2647(27-28 mai), p. 5; în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp. 260 - 262; în revista ,,Didahia", Tr. Severin, an. II, 2007, nr. 5, mai, pp. 12-13; în vol. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. III, 2008, pp. 289 -293; Vizită la vlădica Nestor, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XIX(2019), nr. 401, pp. 4-5; Războiul cu mitropolitul, în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  190 – 192; Războiul de la Cârcea, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  XI(1999), nr.  2323(26 febr.), p. 5; nr.  2337(18 mart.), p. 5; nr.  2389(3 iun.), p. 5; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp.  127 – 133.

 

[2] Odă Coșunei (versuri), în ,,Mitropolia Olteniei", Craiova, an.  XXIV(1972), nr.  11-12(nov. -dec.), p. 1013.

 

[3] Mânăstirea de la Orșova, în ,,Datina", Tr. Severin, II(1990), nr. 139(28-29 iul.),pp. 2-3; nr. 142(2 aug.), p. 3; nr. 145(7 aug.), p. 3; nr. 146(8 aug.), p. 2; nr. 149(11-12 aug.), pp. 2-3; nr. 171(12 sept.), p. 1, 2-3; nr. 178(21 sept.), p. 3; nr. 181(26 sept.), p. 3; nr. 185(2 oct.), p. 3; nr. 188(5 oct.), p. 3; nr. 198(19 oct.), p. 2-3; nr. 215(14 nov.), p. 2; nr. 226(29 oct.), p. 3; nr. 232(7 dec.), p. 3; an. III(1991), nr. 282(27 febr.), p. 1,2-3; nr. 473(4 dec.), pp. 2-3; Mânăstirea ,,Sf. Ana” de la Orșova, în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. I, 2004, pp. 120 – 121;

 

 

 

[4] Coroana Domniței, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  XII(2000), nr.  2579(23 febr. ), p. 5; nr.  2580(24 febr. ), p. 5; nr.  2582(26-27 febr. ), p. 5; nr.  2585 (2 mart. ), p. 5; nr.  2586(3 mart. ), p. 5; nr.  2587(4-5 mart. ), p. 5; nr.  2588 (7 mart. ), p. 5; nr.  2591(10 mart. ), p. 5; nr.  2592(11-12 mart. ), p. 5; nr.  2594 (15 mart. ), p. 5; nr.  2595(16 mart. ), p. 5; nr.  2599(22 mart. ), p. 2; nr.  2603(30 mart. ), p. 5; nr.  2606(31 mart. 9, p. 5; nr.  2607 (1-2 apr. ), p. 5; nr.  2610(6 apr. ), p. 5; nr.  2611(7 apr. ), p. 5; nr.  2612(8-9 apr. ), p.  5; nr.  2613(12 apr. ), p.  5; nr.  2614(13 apr. ); nr.  2615(14 apr. ), p.  5; nr.  2616(15-16 apr. ), p.  5; nr.  2619(20 apr. ), p.  5; 2620 (21 apr. ), p. 5; nr.  2627(2 mai), p. 5; nr.  2628(3 mai), p.  5; nr.  2629(4 mai), p. 5; nr.  2631 (6-7 mai), p. 5; nr.  2634(10 mai), p. 5; nr. 2635(11 mai), p. 5; nr.  2636 (12 mai), p. 5; nr.  2637(13-14 mai), p.  5; nr.  2639(17 mai), p. 5; nr.  2640 (18 mai), p. 5; Cuvioasa Teofana Basarab, contemporană cu Sfântul Nicodim(I-II), în ,,Datina”, XVII(2007), 27 nov. ; 28 nov. , p.  4;

 

[5] Cuvioasa Teofana Basarab - contemporană cu Sf.  Nicodim, în vol.  600 de ani de la nașterea în ceruri a Cuv.  Nicodim cel Sfințit de la Tismana, Dr.  Tr.  Severin, Editura ,,Didahia Severin”, 2008, pp.  99-113; Cuvioasa Teofana Basarab, fiica domnitorului Basarab I al Țării Românești și țarina țaratului bulgar, în vol.  Sfinți ortodocși români din afara granițelor(vol.  realizat și îngrijit de Doamna Georgeta Bidilică-Vasilache), Cluj-Napoca, Editura Studia, 2018, pp.  169-178.

 

[6] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020,  266 pag.; ediția a II-a, 2022.

 

  [7] Amintiri despre Titani(Mitropoliții Antonie Plămădeală, Bartolomeu Anania și Nestor Vornicescu)(Ediție îngrijită de Pr. Al. Stănciulescu-Bârda), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2017, 290 pag.

 

[8] Nestor Vornicescu, în vol.  Manifestări omagiale - ,,Mitropolit Nestor Vornicescu”, Dr.  Tr.  Severin, Editura ,,Didahia Severin”, 2008, pp.  40-46; Disprețuirea mitropolitului Nestor (Vornicescu), în ,,Telegraful Român", Sibiu, an.  CXLVIII (2000), nr.  33-36, p.  4; în ,,Datina", Tr.  Severin, nr.  2719(6 sept.), p. 2; nr.  2720(7 sept.), p.  5-6; în vol.  Al.  Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, pp.  145 – 147.

In memoriam: Prof. Florian Vlădica

 

 

S-a stins de curând un mare Om, un cărturar de elită, un cald prieten.

 

A văzut lumina zilei cu trei sferturi de veac în urmă în Podenii Mehedințiului. Cu muncă, cu stăruință și cu competență, a străbătut straturile sociale unul câte unul. A ajuns dascăl de limba română în învățământul gimnazial și apoi în cel liceal. A predat ca lector de limba română la o universitate în Suedia mai mulți ani. A împlinit funcții administrative în învățământul mehedințean. Peste tot s-a distins ca un om muncitor, competent și incoruptibil. A scris nenumărate articole în presa din județ, din țară și din străinătate. A scris cărți. În tot și în toate se putea vedea cu ușurință dorul și dragostea de locurile natale, de limba și istoria românească. A adunat folclor și documente din satele de munte ale Mehedințiului. De câte ori avea prilejul, povestea că la Muzeul de Istorie al României din București se află un document descoperit de dânsul, care constituie cea mai veche atestare documentară a orașului București, fiind emis de un voievod pribeag aflat în drum spre Banat sau Transilvania. Cred că era vorba de Mircea Ciobanul.

 

Era un împătimit călător. Împreună cu soția, călătorea în țară și în străinătate. Ajutați de fiul lor din Canada, ori de fiica din Franța, au vizitat majoritatea țărilor europene și aproape toate marile obiective turistice de pe continentul nord-american. În ultima vară a vieții dumnealui ajunseseră și în Dubai…

 

Știa să se apropie și  să-l asculte pe fiecare. Prezența și discuția cu dânsul îți dădea încredere că nu-i totul pierdut. Dădea sfaturi chibzuite sau, dacă nu avea soluții, măcar te încuraja și te mângâia. Nu scăpai până nu se convingea că ți-ai recăpătat curajul de a merge mai departe. Avea multe planuri de viitor. Își iubea familia și mai ales nepoțeii. Cultiva prieteniile trainice, ținea legătura cu colegii de școală, cu numeroși cunoscuți, foști elevi  și nenumărații prieteni.

 

Mehedințiul, cultura română, familia, prietenii și cunoscuții au pierdut un mare Om!                 

 

Dumnezeu să te ierte, Domnule Profesor![1]

 

Pr. Al. Stănculescu-Bârd

 

 

 

De ce aprindem lumânări înaintea icoanelor?

 

 

Când te rogi, Dumnezeu Cel în Treime te urmărește cu ochi mai strălucitori și mai luminați decât soarele!

 

De ce ofer Domnului sau Maicii Domnului sau vreunui Înger sau Sfânt lumină materială (lumânări, candele)? Sfântul Ioan de Kronstadt scria:

 

„Domnului sau Maicii Domnului sau unui Înger sau Sfânt ofer lumină materială (lumânări, candele), ca ei să-mi dăruiască cu rugăciunile lor lumina harului dumnezeiesc, lumina cea duhovnicească; să mă povățuiască departe de întunericul păcatului, în lumina cunoașterii lui Dumnezeu și a virtuților.

 

Ofer lumină materială, ca să aprindă în inima mea focul harului Sfântului Duh și să stingă din inima mea cea ticăloasă focul patimilor.

 

Ofer lumină cu dorința de a deveni eu însumi lumină, astfel încât să-i încălzesc și să-i luminez pe toți cei aflați în biserică. Acesta este motivul pentru care aprind lumânări în fața icoanelor. Aceste gânduri le am, când aprind lumânări în sfeșnic.

 

Mărturisesc că pun lumânări în fața icoanelor cu nădejdea că voi primi binecuvântare duhovnicească de la Sfinții pictați în ele. Îmi mărturisesc această dorință a mea de câștig duhovnicesc. Există legea răsplătirii, acea de a aștepta dar pentru dar. „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ți se va măsura” a spus Domnul.

 

De asemenea, când te rogi singur și singurătatea ta te mâhnește și te descurajează, să cunoști că Dumnezeu Cel în Treime te privește cu ochi mai strălucitori și mai luminoși decât soarele. Același lucru face și Îngerul tău păzitor, toți Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu. Să crezi aceasta cu tărie. Căci toți sunt uniți cu Dumnezeu; unde este Dumnezeu și ei sunt cu el. Unde se află soarele, acolo sunt și razele”(Matei 7, 2).

 

 

BUSOLA

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Avem un barometru care nu greseste si care arata cum urca si coboara nivelul vietii noastre duhovnicesti. Acesta e inima. Am putea-o numi si busola, dupa care ne calauzim când navigam pe marea vietii. Ea ne arata încotro mergem: spre Rasaritul cel duhovnicesc, Care este Hristos, sau spre apus, adica spre întunecata împaratie a mortii, cea a diavolului. Cauta cu luare-aminte la aceasta busola, sa nu te însele; sa-ti arate calea cea dreapta. „Daca inima noastra nu ne osândeste, avem îndraznire catre Dumnezeu” (1 Ioan 3, 21), adica ne îndreptam spre Rasarit.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 64.

De ce numai psalmodiile ortodoxe

pot să te urce la Cer?

 

 

Muzica bizantină tămăduiește depresia. Este muzica Bisericii, muzica Îngerilor. Sufletul întristat se tămăduiește și este sfințit de aceasta.

 

Părinții Bisericii accentuează adeseori în textele lor rolul muzicii bisericești în formarea și cultivarea moralei creștinești și îndeamnă pe creștini să-L laude pe Dumnezeu prin muzică.

 

Muzica, pentru Sfinții Părinți, este un mijloc de potolire a patimilor, de curățire sufletească, de veselie duhovnicească.

 

Marele Vasilie scrie: „Psalmodia liniștește sufletele, aduce pacea, încetează tulburarea adusă de valurile gândurilor”.

 

Marele Atanasie scrie de asemenea: „Cu psalmodia, tulburarea și sălbăticia și neorânduiala ce există în suflet, se liniștesc, în timp ce întristarea se vindecă.

 

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că prin psalmodie se sfințește și văzduhul. Mintea aude vocea și se schimbă, cântarea intră și alungă patimile”.

 

 

 

 

SAMANTA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca o samânta care a cazut pe pamânt moare si, încoltind, rasare din tarâna. Pilda aceasta îti arata deslusit ca si trupurile noastre mor si sunt îngropate, însa cu puterea lui Dumnezeu vor învia din nou la vremea cuvenita si se vor învesmânta în haina nemuririi. Apostolul asa ne-a propovaduit despre acestea: „Se seamana întru stricaciune, învie întru nestricaciune; se seamana întru necinste, învie întru slava; se seamana întru slabiciune, învie întru putere; se seamana trup firesc, învie trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15, 42-44). Asadar, sa stai drept si sa te întaresti întru credinta, asteptând învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 76.

 

 

 

Recviem pentru Tudor Vladimirescu

 

Te-au mâncat, Tudore! Ca lupii te-au sfâșiat! La miez de noapte ți-au spintecat burta cu sabia și ți-au tras mațele cu sucala, așa cum mama ta aduna firul de pe vârtelniță pe țevi, ca să poată apoi să-l țese! Și tu erai viu! Și unii dintre bandiți te țineau de mâini, alții de picioare, alții îți potriveau călușul! Ce-o fi fost în mintea ta atunci? Ce-a fost în sufletul tău? Cum te-ai lăsat în mâinile lor? Aveai atâția căpitani și atâția panduri, care și-ar fi dat viața pentru tine, care ar fi luptat până la ultima picătură de sânge ca să te apere. Și, totuși! Te-ai gândit că tâlharii aceia sunt de aceeași credință cu tine, au același Dumnezeu, slujesc patriei lor, așa cum tu slujeai patriei tale, luptați împotriva aceluiași dușman, aveați idealuri aproape comune!  De asta te-ai dus singur la tratative, convins fiind că mergi între prieteni. Nu bănuiai că sunt lupi cu piei de oaie!

 

Cu două sute de ani în urmă, un alt fiu al Neamului Românesc, Mihai Viteazul, cădea străpuns de sulițele soldaților lui Basta, în tabăra de la Turda. Și ei erau tovarăși de luptă, de arme, comandanți ai aceleiași armate, în slujba aceluiași împărat, luptători împotriva aceluiași dușman. Ca printr-o minune dumnezeiască, capul lui Mihai, capul acela frumos, care, la vreme de mânie, băga groază și urgie în hoardele turcești, a fost trecut munții și adus la Mănăstirea Dealu, ca să-și doarmă somnul de veci până la obșteasca Înviere. Barbarii  care te-au căsăpit pe tine, Tudore, te-au ciopârțit în bucățele și pe acestea le-au aruncat prin fântâni, ca să putrezească acolo, în fundul pământului. N-au vrut ca să ți se știe mormântul, n-au vrut ca să-ți aducă cineva o floare,  o lacrimă,  o mângâiere.

 

Tudore, Tudore, copil sărac din Vladimirii Gorjului, care-ai plecat în lume de timpuriu, ai fost umilit, bătut și nedreptățit de stăpânii pe la care ai slujit, ți-ai înghițit lacrimile și suspinele, ți-ai rostit  în șoaptă rugăciunile, te-ai culcat adesea nemâncat și-ai simțit pe pielea ta ce înseamnă viața printre străini. Ai învățat carte cum ai putut  și Dumnezeu ți-a dat înțelepciune și putere ca să te faci util, diplomat abil, bun administrator, iscusit comerciant, luptător temut. Ți-ai adunat pe-ncetul o brumă de avere la vremea când alții încă se-nfruptau din plăcerile tinereții.

 

Ai văzut în lumea în care ai trăit multe-multe nedreptăți. Țăranii tăi, talpa țării, i-ai văzut trudind cu greu, de la tinerețe pânʼla bătrânețe, trăgând în jugul unui stat împotmolit în datorii, fără speranță de izbăvire. O viață grea, mizeră, trăită în bordeie, cu mâncare puțină și săracă, cu mii de datorii, obligații și corvoade, cu bătăi, schingiuiri de tot felul, cu condamnări la moarte, cu confiscări de vite și de bunuri, cu copii răpiți de autorități și dați turcilor sau Dumnezeu mai știe cui, cu tineri duși la oaste și-n războaie, de unde rar se întâmpla să se mai întoarcă; cu puzderie de neștiutori de carte, pe care slujbașii statului și ai stăpânilor îi păcăleau în fiecare zi; cu bătrâni bolnavi, flămânzi și părăsiți, rugându-și ceasul morții.

 

Ai văzut în lumea în care ai trăit cu bogați, care nu mai știau numele, numărul și întinderea moșiilor, cu palate – fortărețe ca cetățile de prinți, cu cirezi, turme și herghelii de vite de tot felul, cu afaceri bănoase, dar cel mai adesea murdare, cu oameni corupți și fără Dumnezeu, cu hoți, ciocoi și bandiți în caftane, o lume al cărei Dumnezeu era banul, puterea și averea. Ai cunoscut un stat hodorogit, cu instituții-fantomă, un stat din care toți căutau să fure cât mai vârtos, un stat vândut până-n dinți străinilor. La Țarigrad se duceau tone de aur românesc, sute de corăbii încărcate cu cereale, minereuri, lemne, miere, copii, animale de tot felul și multe altele. De acolo ne veneau domnii, care de care mai hămesiți, scursori fanariote, care storceau în disperare tot ce mai puteau stoarce ca să-și umple burțile și vistieriile, ca să plătească haraciul tot mai mare și să mituiască în dreapta și în stânga la Poarta Otomană, de la portar până la sultan. Turcii sugeau cu lăcomie din trupul țării și al statului, rușii la răsărit și austriecii la nord pândeau doar momentul potrivit ca să năvălească încoace, să-i alunge pe turci și să se instaleze ei la cârmă și la muls.

 

Grele vremuri ai trăit, Tudore! Ai văzut, ai auzit, ai înțeles, ai chibzuit și-ai hotărât. Ai îmbrăcat de timpuriu cămașa morții, te-ai înrolat în armata  rusească, tocmai pentru a învăța arta armelor și a conducerii armatelor, ai devenit tu însuți ofițer, ți-ai câștigat simpatia și ajutorul rușilor și, când ai socotit că  lucrurile sunt coapte, ți-ai pus planul în aplicare. Nu ți-a fost ușor. Ai făcut apel la camarazii tăi de luptă, la panduri, oameni învățați cu mânuirea armelor, cu disciplina militară. Ai făcut apel la mulțimea de țărani ai satelor și meșteșugari ai orașelor și târgurilor. Nu mică ți-a fost uimirea și bucuria, când i-ai văzut venind spre tine ca puhoaiele primăvara. Toți așteptaseră momentul acela de multă vreme. Lipsise omul potrivit, omul puternic și hotărât, capabil să-i ducă la biruință. Ai știut să-i organizezi, să-i instruiești, să-i conduci și-n câteva luni capitala însăși era la porunca ta. Toți dușmanii fugeau ca șobolanii, căutându-și vizuini să se ascundă.

 

Vremea izbânzii a sosit, dar a fost scurtă. Micimea sufletelor de trădători, pofta de putere, invidia  și neînțelegerea măreției idealului pentru care tu luptai, viclenia și perfidia au devenit obstacole peste care n-ai putut trece. Prin jertfa ta, Tudore, Hristos ai fost răstignit a doua oară. Te-au plâns cu durere cei ce văzuseră în tine un izbăvitor, un mântuitor; te-au plâns generații după generații și te vor mai plânge cât va fi neamul românesc, fiindcă în lupta și-n cauza ta le-au văzut pe-ale lor. În idealul tău l-am văzut pe-al nostru, al românilor dintotdeauna. Pentru români ai rămas pe vecie martir și sfânt, erou și stindard, simbol dătător de putere și speranță, ocrotitor  și rugător la Dumnezeu. Mormântul tău e-n sufletul tuturor celor ce sunt cu adevărat români. Din acest mormânt vei învia de fiecare dată și în fiecare,  când ceasul Istoriei va bate și vremea mântuirii Neamului va sosi[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Recviem pentru Tudor Vladimirescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XI(2021), nr. 446, pp. 1-2; în ,,Națiunea”, București, 9 iun. 2021, ediție on-line (https:// ziarulnatiunea.ro/2021/06/09/recviem-pentru-tudor-vladimirescu). Facem aici precizarea că, în memoria lui Tudor Vladimirescu, am editat sau reeditat următoarele cărți, cu prilejul bicentenarului morții eroului: Gh. Duncea, Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2012, 82 pag. ; I. Neacșu, Oastea pandurilor, ediție îngrijită de Pr.  Al.  Stănciulescu-Bârda,  Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2016,  170 pag. ;  ediția a II-a, 2017, 180 pag. și N. N. Sârbulescu, Zavera lui Tudor Vladimirescu, piesă de teatru în patru acte, ediția a III-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 56 pag.

 

Lumina poruncii

 

 

O renumită actriță franțuzoaică, Fanny Ardant, într-un interviu recent dat ziarului grecesc TRIBUNA, a spus următoarele:

 

„Reușita este un lucru pe care aproape că nu-l înțelegi. Însă în vremea unui eșec poți să dai o explicație logică. Deoarece eșecul te aduce din nou față în față cu tine însuți. Eu, de pildă, nu suport complimentele. Complimentul este ca un parfum. Te parfumezi, miroase pentru puțin, te satisface; după care te obișnuiești cu el și nu-l mai simți deloc. Doar ceilalți îl simt, până ce se va evapora și atunci nu-l va mai simți nimeni. Însă o jignire, oricât de nedreaptă ar fi, este ca o lumină care ne arată în întuneric cum anume ar trebui să fim sau ce ar trebui să facem. Prin urmare, ajută mai mult. Este ciudat. Am citit undeva că o cântăreață nu păstra decât scrisorile ce conțineau doar comentarii jignitoare la adresa ei. Și înțeleg de ce o făcea. Fiindcă voia să fie mereu vigilentă”.

 

Mai profund și mai bine au înțeles aceste lucruri importante, din experiența vieții lor, Sfinții Bisericii:

 

Odată Sfântul Ioan Colov stătea lângă o biserică. Frații l-au înconjurat și l-au întrebat despre gândurile lor. Văzându-l cineva, l-a invidiat și i-a spus: „Urciorul lui Ioan este plin de otravă!”. Avva Ioan îi răspunde: „Așa este, precum spui. Și acestea le-ai spus fiindcă le-ai văzut doar pe cele dinafară. Dar ce ai fi spus, dacă ai fi văzut și pe cele din sufletul meu?”.

 

Cum de a ajuns Sfântul Ioan la atât de multă smerenie, astfel încât să se folosească (și să-i folosească chiar și pe alții!) dintr-o astfel de purtare invidioasă? Foarte simplu, împlinind porunca lui Hristos: Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc!

 

Mărturia actriței are o deosebită importanță pentru noi. Căci de multe ori spunem: Sunt grele poruncile lui Hristos. Iar când auzim de izbânzile duhovnicești ale Sfântului Ioan, spunem: Nu suntem și sfinți asceți! Iată însă că o femeie lumească mărturisește – fără să invoce Sfânta Scriptură – că poruncile lui Hristos, pe care Sfinții le-au împlinit în chip desăvârșit, sunt: „Lumină ce ne arată în întuneric ceea ce ar trebui să fim sau ce ar trebui să facem”.

 

De aceea merită de mii de ori, pășind pe urmele Sfinților, să ne nevoim ca să ajungem, pe cât ne stă în putință, la odihna lor duhovnicească.

 

Arhim. Nikon Koutsidis

Sursa: agiazoni.gr

 

 

 

IMAGINI SI SIMBOLURI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

 

Exprimarea prin imagini si simboluri constituie un dat necesar al fiintei umane, tinând seama de nivelul sau actual de sensibilitate spirituala. Ea ofera o explicatie convingatoare multor aspecte ale universului nostru sufletesc, pe care, facând abstractie de imagini si de simboluri nu le-am putea cunoaste. Iata de ce dumnezeiescul Învatator, Întelepciunea ipostatica atotcreatoare, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos i-a învatat adesea pe oameni cu ajutorul metaforelor si al pildelor. De aceea, în bisericile noastre ortodoxe exista traditia comunicarii cu credinciosii prin imagini vizuale sugestive – de pilda, icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a îngerilor, ale tuturor sfintilor – pentru a ne putea orândui vietile, forma conceptiile, cuvintele si faptele dupa modelul conceptiilor, cuvintelor si faptelor Mântuitorului si ale sfintilor Lui. De aici frecventa reprezentare a semnului Crucii, cadirea cu tamâie, lumânarile si candelele aprinse, intrarile si iesirile din altar; aceluiasi scop slujesc închinaciunile, plecarea capului, metaniile mari (semn al caderii noastre adânci prin pacat). Toate acestea ne amintesc diferite subiecte sau stari spirituale. Imagistica lucreaza intens asupra sufletului omenesc, asupra capacitatilor sale de a crea si de a actiona. Se spune ca atunci când mama, în timpul graviditatii priveste staruitor fata sau portretul sotului iubit, copilul ce se va naste va semana leit cu tatal sau, sau daca priveste portretul unui copil frumos, fatul ce se va naste va fi frumos. Tot asa, daca crestinul priveste des, cu dragoste si evlavie icoana Domnului nostru Iisus Hristos, a preacuratei Sale Maici sau a sfintilor Sai, sufletul sau îsi va însusi trasaturile spirituale ale chipului contemplat cu iubire (blândetea, smerenia, milosârdia, înfrânarea). O, daca am contempla mai des icoanele si, mai ales, daca am cuprinde cu mintea viata Domnului si vietile sfintilor Sai, cât de mult ne-am schimba, am merge „din slava în slava”. Tot astfel si placuta mireasma a tamâiei în biserica sau acasa evoca, prin analogie, buna mireasma a virtutilor si, prin contrast, miasma pacatelor, si-i învata pe cei sensibili la trairile launtrice sa se fereasca de duhoarea patimilor, a neînfrânarii, curviei, rautatii, invidiei, trufiei, deznadejdii si a altor patimi, sa se împodobeasca cu virtutile crestinesti. Tamâia ne aduce aminte cuvintele Apostolului: „Pentru ca suntem lui Dumnezeu buna mireasma a lui Hristos între cei ce se mântuiesc si între cei ce pier; unora, adica, mireasma a mortii spre moarte, iar altora mireasma a vietii spre viata” (2 Corinteni 2, 15-16). În acelasi chip, lumânarile si candelele ne reamintesc de lumina si focul spiritual, de pilda, de cuvintele Mântuitorului: „Eu Lumina am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine sa nu ramâna în întuneric” (Ioan 12, 46). Sau: „Foc am venit sa arunc pe pamânt si cât as vrea sa fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Sau: „Sa fie mijloacele voastre încinse si facliile voastre aprinse. Si voi fiti asemenea oamenilor care asteapta pe stapânul lor când se va întoarce de la nunta, ca venind si batând, îndata sa-i deschida” (Luca 12, 35-36). Sau: „Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, asa încât sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” (Matei 5, l6). Aceste materii prin însasi substanta lor ne învata despre realitati spirituale care sugereaza o analogie cu focul si lumina: de exemplu, ca inimile noastre sa arda neîncetat de dragoste de Dumnezeu si de aproapele; ca nu trebuie sa îngaduim sa se aprinda în noi focul patimilor sau al gheenei, ca prin exemplul unei vieti virtuoase ne luminam unii pe altii, ca si cu luminile pe care le folosim în gospodarie.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 356-357.

 

In memoriam: Prof. Alexandru Vlad

 

 

S-a stins de curând, după o lungă și grea suferință. L-am cunoscut în școala generală de la Malovăț. Venise din Ardeal ca profesor de matematică și fizică. Era un bărbat înalt, elegant, un adevărat ,,domn Trandafir” sadovenian. Părul complet alb îi dădea un aer patriarhal. Impunea respect celor mici și celor mari. Vorbea puțin și calculat. Zâmbea rar. Nu-mi amintesc să-l fi văzut râzând. Nu era însă dur, sever, ,,rău” cu elevii. Dimpotrivă. Știa să dojenească și vorba lui era mai convingătoare decât nuiaua. Știa să laude și aprecierea lui te înaripa. Iubea matematica pătimaș. La aerul civilizator de tip occidental, ce-l inspira în jurul său, se adăuga multa știință de carte.

 

S-a apropiat repede de elevi. Mi-a fost diriginte. Ne iubea cu aerul unui bunicuț. Era în stare să stea ore în șir după program cu cei care-l ascultam și-l iubeam, ca să ne spună ,,povești” matematice. Culegerile lui Țiu și Gheba ne deveniseră, prin el, familiare. ,,Gazeta matematică” ne-o aducea lună de lună cu bucurie. Pentru prima dată elevii de la Malovăț își vedeau numele în acea revistă la rubrica rezolvatorilor de probleme. Pentru prima dată elevi de la Malovăț au participat și au obținut locuri de frunte la olimpiade de matematică.

 

Profesorul Vlad ședea în spatele fiecărui succes al nostru, zâmbitor și înțelegător. Noi, copii de țărani colectiviști, care nu ne puteam permite ore de meditație cu profesori plătiți de părinții noștri, beneficiam de nenumărate ore de pregătiri intense. Profesorul Vlad ne făcuse să iubim cu adevărat matematica.

 

Visul meu dintotdeauna a fost acela de-a ajunge preot. Când am început primul an la seminar și când am aflat că nu se face matematică în seminar, m-am aflat într-o foarte  grea cumpănă. Voiam să fug de acolo! Profesorul Vlad îmi transmisese din idealul său.

 

De multe ori activistul de partid al comunei venea la școală și mă prelucra. Aflase că vreau să merg la seminar. După ce pleca activistul, venea Domnul Vlad, mă mângâia, și-mi spunea părintește, conspirativ: ,,- Și eu am vrut să mă fac preot, și părinții mei au vrut, dar nu s-a putut! Acum îmi pare rău că nu sunt preot!”

 

Vorbele acestea mă încurajau în speranțele mele de atunci.

 

Timp de trei ani ne-a învățat nu numai matematică și fizică, ci și școala vieții. Cei care l-am ascultat, am avut mult de câștigat ulterior. L-am supărat adesea, dar a avut tăria de-a ierta pornirile copilărești. Peste ani îl întâlneam din când în când. Se interesa de mulți dintre foștii mei colegi. Despre fiecare știa câte ceva, dar tot mai voia să mai afle: ce școli au terminat, unde lucrează, cum se descurcă. Parcă am fi fost copiii săi răspândiți în lume!

 

Pentru tot și pentru toate, bunule dascăl, îți sărutăm mâinile, îți purtăm memoria în suflet, îți mulțumim și ne rugăm lui Dumnezeu să-ți răsplătească tot binele ce l-ai făcut![1]

 

Pr.  Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Alexandru Vlad, în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Istoria clipei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 1999, pp. 263-265; Profesorul Alexandru Vlad, în ,,Datina", Tr.  Severin, an.  VII(1995), nr.  1395(21 iul.), p. 3; în vol.  Chipuri și icoane, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 1995, pp.  52 – 53; Al.  Stănciulescu-Bârda, Amintiri din Paradis, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, pp.  192-193); în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXII(2022), nr. 479, pp. 4-5.

 

 

 

Să fim mereu în luptă cu patimile

- Sfântul Ierarh Nifon, Mitropolitul Ţării Româneşti -

 

 

 

A întrebat un frate pe Fericitul Nifon:

 

‒ Spune-mi mie, părinte, cum unii îşi necăjesc trupurile lor prin înfrânare, şi patimile împărăţesc întru dânşii ‒ mânia, vrajba, pomenirea de rău, zavistia, şi, cea mai rea decât toate, nemilostivirea şi zgârcenia ‒, iar alţii din cei îmbunătăţiţi, şi mănâncă, şi beau vin, şi nici un lucru al păcatului nu se află întru dânşii? Ce oare este aceasta?

 

Cuviosul a zis:

 

‒ Precum mi se pare, fiule, că cei ce postesc mult şi nu se îndreptează, din gura lor pătimesc; că cel ce nu are păzire gurii sale totdeauna, măcar tot anul de ar posti, nimic nu se foloseşte. Pentru că, dacă diavolul te zădărăşte pe tine spre iuţime, tu să nu grăieşti, şi ai biruit patima. Iarăşi spre zavistie de te duce pe tine vrăjmaşul, tu să nu cleveteşti, şi cu totul ai biruit pe vicleanul, că rodul zavistiei clevetirea este.

 

Dacă te va înfoca pe tine bântuitorul spre curvie, să nu deschizi gura ta spre vorbire de muiere, nici la mâncare şi la băutură prea mult să intri, şi l-ai biruit pe dânsul; şi, luând vreun lemn mic, bate-te pe sineţi, şi durerea goneşte războiul. Că de folos îţi este ţie ca unul din mădularele tale să îl pierzi, şi nu tot trupul să se arunce în focul gheenei. Dacă vierul şi porcul sălbatic vor porni pofta spre bucate de mult preţ, mergând la ieşitoare, învaţă-te putoarea lor.

 

Dacă te va ocărî pe tine cineva sau te va osândi sau te va jigni, şi tu smereşte-ţi gândul tău şi osândeşte-te pe sineţi ca pe un păcătos. Şi adu-ţi aminte că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, scuipat a fost, batjocorit de oameni păcătoşi, şi cu trestia capul I-a fost bătut; şi atunci socoteşte-te pe sineţi nevrednic de a trăi.

 

Iar pentru cei îmbunătăţiţi ce mănâncă şi beau, cunoaşte, fiule, că aceia ostaşi viteji sunt, care au călcat capetele păcatului; că acum sunt domni şi stăpânitori, fiindcă au luat darurile nepătimirii de la Dumnezeu, că mai întâi înfrânându-se şi nevoindu-se au dobândit scopul pe care îl doreau. Însă sunt şi cei ce fac pe aceasta, iar apoi, iarăşi liniştindu-se, pe cele ale înfrânării le lucrează, împlinind pe urmă în chilie prin nemâncare pe acele ce au lipsit înaintea oamenilor.

 

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 149-15

 

 

 

MIEREA ALBINELOR

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

 

 

Fumul alunga albinele, si atunci oamenii iau rodul cel dulce al muncii lor: odihna trupeasca de prisos alunga frica de Dumnezeu de la suflet si pierde toata lucrarea lui buna.

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 121

In memoriam: Grigore Vieru

 

 

S-a stins o mare conştiinţa românească de dincolo de Prut! S-a stins un OM, s-a stins un mare poet român, care a contribuit enorm de mult la redeşteptarea naţională, la reîntregirea măcar în spirit a tuturor românilor. Fără el suntem mult mai săraci.

 

În poezia lui era rezumată toată istoria Moldovei, cu toate suferinţele şi poticnirile ei. El era glasul miilor de moldoveni deportaţi în depărtări siberiene, morţi în morminte fără cruce, era potopul de lacrimi al celor rămaşi la vatră să înfrunte furtuna, ciuma şi holera.

 

Grigore Vieru era simbolul unei generaţii de intelectuali, ce-şi făcuseră un sfânt ideal în viaţă de a reuni malurile Prutului nu numai printr-un pod de flori.

 

L-am văzut ultima dată la Alba-Iulia, la congresul din decembrie al românilor de pretutindeni. Toţi au vorbit câte toate. El a spus o poezie, dar poezia aceea a ţinut locul unui discurs de câteva ore. Când el şi-a grăit poezia, majoritatea celor prezenţi plângeau. Toţi gândeam acelaşi lucru, toţi ne regăseam în versurile lui. Atunci am mulţumit lui Dumnezeu că la capete de veac trimite pe lume un asemenea geniu, un asemenea suflet mare, capabil să electrizeze masele.

 

A murit în suferinţe groaznice, strivit de maşină, într-o noapte de mijloc de ianuarie, după ce participase la o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. Nu spun, dar zic, cum de sunt atâtea asemănări între moartea lui şi a lui Ion şi a Doinei Teodorovici, alţi mari români patrioţi de dincolo de Prut. Amândouă accidentele s-au petrecut noaptea; în amândouă şoferii au scăpat nevătămaţi, poate nici cu pantalonii şifonaţi. Eu nu spun, dar zic! Of!                 

 

În rugăciunile Dumneavoastră, rugaţi-vă şi pentru sufletul lui! Dumnezeu să-l ierte![1]

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam : Grigore Vieru, în ,,Datina”, Tr.  Severin, XIX(2012), 5611(13 ian.), p.  8 ; an.  XXIV(2014), nr.  6239(20-21 sept., p.  4; în vol.  Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.  IV, 2011, pp.  314 – 315.

 

 

 

CEASORNICUL

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca un ceasornic, odata ce a fost întors, merge neîncetat si fie ca noi dormim sau suntem treji, lucram ori nu facem nimic, el îsi urmeaza mersul sau necontenit, pâna când arcul i se destinde de tot si se opreste mecanismul. Asa este si viata noastra: de la nastere si pâna la moarte ea într-una se scurge si se scurteaza. Fie ca ne odihnim sau trudim, veghem sau dormim, stam de vorba cu cineva ori stam în tacere, viata noastra îsi savârseste cursul ei necontenit, îndreptându-se spre sfârsitul sau, si astazi este deja mai aproape de ispravire decât ieri sau alaltaieri, iar în ceasul acesta – mai aproape decât cu o ora în urma. În acest chip, fara sa bagam noi de seama, viata noastra se scurteaza! Asa trec ceasurile si clipele! Însa nu putem sti când se va opri mecanismul si când pendulul îsi va înceta bataile sale. Pronia Domnului a ascuns de noi acestea ca sa fim mereu pregatiti pentru savârsire, orisicând ne-ar chema la El Stapânul si Dumnezeul nostru. „Fericite sunt slugile acelea pe care stapânul, venind, le va afla priveghind” (Luca 12, 37). Nefericiti sunt dar cei pe care-i va gasi cufundati în somnul pacatului! Aceasta întâmplare si cugetarea asupra ei te învata, crestine:

 

1) ca vremea vietii noastre se scurge fara încetare;

 

2) ca ne este cu neputinta sa întoarcem timpul care a trecut;

 

3) ca trecutul si viitorul nu ne apartin, ci doar ceea ce avem acum este al nostru;

 

4) ca nu ne este dat sa ne cunoastem sfârsitul;

 

5) ca prin urmare, mereu, în orice ceas, trebuie sa fim gata pentru a iesi din viata aceasta, daca vrem sa murim fericiti.

 

6) De aici întelegem ca unui crestin i se cuvine sa se afle în necontenita pocainta si în nevointa cea întru credinta si cucernicie.

 

7) Si precum vrea sa fie gasit la sfârsitul zilelor sale, asa trebuie sa se straduiasca a fi în orice vreme a vietii lui, întrucât nu stie dimineata de va ajunge sa mai prinda o seara, iar seara nu cunoaste de va mai apuca sa vada zorii unei alte zile. Caci vedem uneori ca, aceia care de dimineata umblau sanatosi, seara zac fara suflare pe patul mortii, ori cei ce-au adormit la sfârsitul zilei nu se mai trezesc dimineata, caci ramân sa doarma pâna ce va suna trâmbita Arhanghelului. Or, cele ce s-au petrecut cu altii se pot savârsi si cu tine si cu mine, de vreme ce noi toti nu suntem feriti de nicio întâmplare cu putinta.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 121

 

 

 

COCIOABA DARAPANATA

- Sfantul Teofan Zavoratul -

 

 

Atâta timp cât nu vei hotarî în mintea ta ca te-ai mutat deja din aceasta viata si nu vei privi aceasta lume si slava ei ca pe o cocioaba darapanata, nu vei putea birui patimile pamântesti si poftele lumesti, care îl cufunda pe om în pierzare.

 

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p.

Amintiri despre Ion Vidu

 

 

Ion Vidu(1863-1931) a intrat demult în conștiința românească prin compozițiile sale muzicale, prin succesele pe care le-a avut corul ce-i poartă numele și prin întreaga activitate culturală și patriotică.

 

Născut în comuna Mânerău din județul Arad, fiu de moț din Apuseni, Vidu s-a stabilit mai târziu la Lugoj, orașul de care-și va lega numele pentru întreaga viață. Nu vom insista  în rândurile de față asupra biografiei sale, despre aceasta existând lucrări de specialitate. Contribuția noastră se bazează pe o serie de mărturii ale unor foști coriști ai lui Vidu, unice în felul lor, dar revelatoare pentru înțelegerea profundă a marelui om de cultură și patriotului Ion Vidu. Cercetarea noastră a fost făcută în anul 1985. Printre cei care ne-au oferit datele de mai jos, menționăm în primul rând pe Constantin Bogdan(născut la 1 dec. 1898) din Lugoj(str. Împăratul Traian 8) și  pe nepoata de fiică a lui Ion Vidu, Doamna Lia Benkoczi(str. Ion Vidu 36).

 

Din amintirile mamei sale, Doamna Lia îl desemna pe bunicul său drept un om dârz, hotărât, mândru, gata a intra în conflict cu autoritățile în cazul unor nedreptăți făcute lui sau altora. În casa lui veneau țărani de la mare depărtare și-i spuneau păsurile. El le făcea jalbe, le dădea sfaturi, le însemna pe hârtie cântecele și le punea la suflet gândurile și speranțele. Vidu îi înflăcăra pe românii cu care intra în contact, asigurându-i că într-o bună zi vor realiza România Mare, că într-o bună zi vor avea parte de dreptate și de libertate. Uneori, soția sa, Sidonia, se supăra, văzând că țăranii intră încălțați în casa lor. Ion Vidu îi replica, așa cum numai el știa: ,,- Măi, fată, omul acesta a adus în casa noastră sufletul său și pământul țării!”

 

La Ion Vidu trăgeau ca la un prieten de nădejde oameni politici și de cultură din Transilvania și din România. Nicolae Iorga, George Enescu, Octavian Goga, I. Șt. Paulian și mulți alții deveniseră obișnuiții casei. George Enescu ședea ceasuri în șir  de vorbă cu Ion Vidu. Când se așezau la masă, Enescu își punea vioara lângă farfurie, o mângâia drăgăstos, își privea comesenii și le făcea cu ochiul, glumind: ,, - Ea este soția mea!”

 

Se mai păstrează și azi în casa Doamnei Lia un impunător ceasornic cu pendulă, donat lui Ion Vidu de Corul ,,Doina” din Tr. Severin în 1913. Are o emoționantă dedicație încrustată.

 

Constantin Bogdan povestește că a intrat în corul lui Ion Vidu în 1912. În 1913 a făcut un turneu cu corul la București.  Acolo au cântat pe mai multe scene și au fost pretutindeni întâmpinați cu un entuziasm de nedescris. Pe scenele bucureștene se aruncau multe-multe flori, se scanda prelung ,,Trăiască România Mare!” ,,Trăiască frații bănățeni!” și altele, în timp ce Vidu dirija cântări cu profund răsunet patriotic, precum: Tricolorul, Hora Unirii, Pe-al nostru steag, Deșteaptă-te, române și altele. Erau momente de mare vibrație patriotică, momente de nedescris în cuvinte, care contribuiau la pregătirea stării de spirit generatoare a evenimentelor de mai târziu.

 

Ion Vidu devenise o personalitate în Banat, de care autoritățile austro-ungare începeau să se teamă. Nu numai turneele sale în România deveniseră suspecte, nu numai compozițiile sale profund patriotice sau discuțiile pe care le purta în particular cu românii deranjau, ci și faptul că la nunți și – n adunări  Ion Vidu, singur sau cu coriștii săi, antrenau mase mari de români să cânte cântece patriotice.

 

Din aceste cauze, la care se adaugă  și refuzul lui Ion Vidu de a compune un imn al Imperiului Austro-Ungar, au determinat autoritățile să-l condamne la domiciliu forțat în Ungaria. Casa i-a fost percheziționată pentru a i se descoperi materiale instigatoare, iar el a fost dus la Șopron, în Ungaria. Acolo a stat peste doi ani.

 

Revenind în Lugoj din exil, Ion Vidu și-a reluat activitatea muzicală. Despre aceasta ne-a  spus mai multe Doamna Elena Popa. Dumneaei își amintește că din 1917 intrase în corul lui Vidu și în nenumărate seri făceau repetiții cu cântece românești patriotice, interzise de către autorități. Deși nu le puteau  cânta pe scenă cu prilejul serbărilor sau reprezentațiilor publice, Vidu își lămurea coriștii că e necesar să le învețe, fiindcă într-o zi va fi nevoie de ele.

 

Și, într-adevăr, ziua aceea a venit: 1 Decembrie 1918. În acea zi, Elena Popa era în atelierul de croitorie, unde își desfășura activitatea. Patroana a intrat în atelier și le-a spus: ,, - Fetelor, s-a terminat războiul! Întrerupeți lucrul pentru azi!” Au ieșit în stradă. Era mare agitație. Era și multă dezordine. Câțiva spărseseră prăvălii și magazine și începuseră să fure. A explodat rezerva de petrol a orașului, aflată undeva la marginea de răsărit. Peste câteva ore au intrat în oraș trupele românești. Din toate părțile, lumea a început să strige: ,,Trăiască România Mare!” Nu s-au înregistrat lupte de stradă. Armata română intra într-un oraș românesc. Alături de ofițerii români erau și ofițeri francezi. Preluarea puterii de către administrația românească a fost făcută rapid, fără să se întâmpine opoziție.

 

Prin oraș au izbucnit spontan cântece precum Tricolorul, Pe-al nostru steag și Marseilleza. Pe Câmpia Lugojului, în partea de răsărit a orașului, armata a depus jurământul pe drapel. Demn de remarcat este faptul că, alături de români, de bucuria lor, erau și naționalități conlocuitoare. Popa Elena își amintește cum bătrânul Dipon, - imigrant din Saxonia -, a strigat în plin centrul orașului: ,,- Toți suntem români!”

 

Ion Vidu și-a chemat coriștii la Școala Veche. Din coriștii de atunci supraviețuia în 1985 doar Doamna Popa Elena și Domnul Bogdan Constantin.  Vidu a făcut o scurtă repetiție cu cântecele patriotice, care le erau demult cunoscute. Le-a spus: ,, - Ziua cea mare a sosit! Acum să cântați cum n-ați cântat niciodată!”

 

Doamna Popa nu s-a putut abține să nu-mi cânte cu vocea ei sugrumată de emoție și de vreme: ,,Trompete răsună,/ Prin munți și câmpii,/ Românii se adună,/ Cu sutele de mii./ Un dor pe toți îi cheamă/ Să-și vadă iar moșia/ Unită, mare, mândră,/ Trăiască România!”

 

La teatru s-a dat un concert, la care au fost prezente toate școlile din oraș. Vidu a făcut rost de costume naționale pentru coristele lui. Fiecare femeie sau fată era îmbrăcată într-un costum specific unei anumite provincii sau județ din România Mare. Nu erau îmbrăcate două la fel. Corul devenise astfel simbolul unității naționale românești. Atât corul lui Vidu, cât și celelalte coruri din oraș au cântat într-un entuziasm  de nedescris cântece precum: Pui de lei, Eroi au fost, Tricolorul, Ană Lugojeană, Răsunetul Ardealului, Răsunet din Crișana și multe altele.

 

După concert, mulțimea s-a adunat în jurul bisericii din centrul orașului și în piața aceea au jucat cu toții, de la mic la mare, soldați, ofițeri, civili, orășeni și țărani și au cântat toți Hora Unirii, ca la 1859 în localitățile Moldovei și Țării Românești. Au venit țărani români din satele din jurul Lugojului, îmbrăcați național și călări pe cai frumos împodobiți. Răsuna fanfara militară și tot mai des se auzea din mii de piepturi: ,,Trăiască România Mare!” Au venit la Lugoj și coruri din alte județe, printre care și corul ,,Doina” din Tr. Severin. Nu au uitat să cânte și Marseillesa. A urmat apoi un bal în sala ,,Concordia”. Fetele, îmbrăcate național, purtau coșulețe cu flori.

 

Ziua de 1 Decembrie 1918 a rămas în istoria Lugojului, ca și a întregii țări, drept una dintre cele mai mărețe sărbători, dovadă că la 1985 încă se mai păstra vie în memoria localnicilor[1].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] Amintiri despre Ion Vidu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.  XIV(2015), nr.  305, pp.  3-4, nr.  308, p.  3; în ,,Națiunea”, București, 2015, 2 aug., ediție on-line (http://www. ziarulnatiunea. ro; în ,,Obiectiv mehedințean”, Tr. Severin, an. XXIV(2022), nr. 1142(11 aug.), p. 12; Ion Vidu și Marea Unire, în ,, Datina", Tr.  Severin, an.  V(1993), nr.  973(1 dec.), p. 3; nr.  976(7 dec.), p. 3; Compozitorul Ion Vidu, militant pentru unitatea românilor, în ,,Gând  Românesc", Madrid, Spania, 1985, nr.  1.

 

 

 

Taina Sfintei Treimi

 

 

Un om simplu călătorea pe un drum de ţară, în tovărăşia unui preot. Vorbind ei de una de alta, omul şi-a arătat o nedumerire:

 

 – Cuvioase părinte, nu pot înţelege cum de în Sfânta Treime sunt trei Persoane care formează Una singură. Cum de Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt trei persoane unite, nedespărţite, dar fără a se amesteca una cu cealaltă?

 

– Fiul meu, îi răspunse cu răbdare preotul, sunt şi lucruri mai presus de gândirea noastră păcătoasă. Însă, ceea ce spui nu este atât de greu de priceput. Să privim, de exemplu, soarele! Să zicem că sfera de foc, ce dăinuieşte acolo de veacuri, este Tatăl. Apoi, să spunem că lumina care ne vine de la soare este Fiul, Iisus Hristos, Ce a venit să ne lumineze viaţa şi să ne scape de păcate. Apoi, căldura, care vine tot de la soare pentru a ne încălzi, să zicem că ar fi Sfântul Duh, Care, cu dragostea Sa, ne încălzeşte mereu sufletele îngheţate de răutate. Vezi tu, fiul meu, soarele cu lumina şi cu caldura lui nu sunt unul şi acelaşi lucru şi, cu toate acestea, cele trei rămân diferite când vorbim despre fiecare? La fel şi în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh sunt Unul şi Acelaşi Dumnezeu, Căruia noi, credincioşii, ne închinăm.

 

Omul, ca şi toate celelalte vietăţi şi lucruri, este creat de Dumnezeu din iubirea Sa infinita. Dar omul este doar o creatură şi înţelepciunea sau puterile sale nici nu pot fi comparate cu cele ale Domnului. Însă, oamenii mândri păcătuiesc îndrăznind să creadă că nimic nu este mai presus de ei şi că toate, mai devreme sau mai târziu, le sunt accesibile. Omul credincios ştie, însă, că nu mintea şi nici puterea, ci doar iubirea le poate cuprinde pe toate.

 

Sursa: ganduridinie

 

 

RUINELE

- Parintele Arsenie Boca -

 

 

Bobul care nu vrea sa moara, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roada. Mântuirea se lucreaza numai pe ruinele egoismului.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 112.

 

 

CANDELA

- Parintele Arsenie Boca -

 

 

Asa suntem noi în conditiile vietii acesteia: o candela cu untdelemn si fitil, dar înca neaprinsa.

 

Când ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o înrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar în structura noastra spirituala, ca suntem în pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tina chiar de n-am fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata.

 

Obisnuit, conceptia crestina nu prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, pâna la finalitatea sa – mai pastrând si pentru egoism o buna parte de „viata”. Cu alte cuvinte, sunt putine exemplarele omenesti care îsi „risca” toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui în lume.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 6

In memoriam: Vasile Vetișanu

 

 

Vasile Vetișanu(1835-2012) a fost cercetător științific, director al Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei Române(1990-1992), senator (1992-1996) și deputat (1996-2000) în Parlamentul României.

 

L-am cunoscut la un simpozion, la Botoșani, în zilele de 18-20 noiembrie 1982. M-am nimerit în cameră la hotel cu dânsul și cu Domnul Popa Gheorghe, muzeograf la Mausoleul din Mărășești. Abia a doua zi le-am aflat numele. Era seara, eram obosiți de drum și am discutat puțin.

 

A doua zi, pe 19 noiembrie, la ședința festivă de deschidere, după ce au vorbit oficialitățile, a vorbit Domnul Vasile Vetișanu  despre cultura populară. A fost magistral, deși în anumite momente părea cam timid.

 

A urmat masa, pe care am luat-o la cantina Liceului Sanitar din Botoșani. Masa a fost cam sărăcuță. Am stat împreună cu Domnul Vasile Vetișanu, cu Domnul Prof. Gheorghe Hrușcă și Domnul Prof. Filaret Aprotosoaie. Ultimii erau pensionari, unul din Vlădeni și altul din Săveni, județul Botoșani. Bătrânii au început să spună amintiri despre Nicolae Iorga. Aflând că mă ocup de așa ceva, mi-au luat adresa și m-au asigurat că-mi vor scrie acasă. Domnul Vasile Vetișanu ne-a vorbit despre valoarea inestimabilă a etnoistoriei și despre necesitatea unor studii mai ample. I-am vorbit de proiectul meu privind Cronica nescrisă a românilor și a rămas foarte impresionat. Mi-a recomandat să nu coroborez documentul etnoistoric cu cel istoric, deoarece aș fi tentat să mă ghidez după cel istoric și să denaturez pe celălalt. Documentul etnoistoric trebuie să rămână ceea ce este, fără nici un compromis din afară. El constituie un auxiliar pentru studiul istoric și ca atare trebuie lăsat să-și spună cuvântul. Bătrânii mi-au recomandat pe Doamna Smith din Botoșani, pensionară, care, la tinerețe, a fost foarte apropiată lui Iorga, făcându-i în special traduceri.

 

La cantina Liceului Sanitar, seara, a avut loc banchetul. A fost mâncare bună, la care s-a adăugat țuică și vin. Vinul era negru, puțin acrișor, dar băubil, adus de undeva de la țară, ,,din cel mai nordic sat al țării”, cum țineau să precizeze gazdele. Cred că s-au băut mai bine de 50 litri. Eu însumi am băut, ca niciodată, câteva pahare, dar nu am simțit că m-aș fi îmbătat. Doar buna dispoziție era pe fețele tuturor. S-au ținut scurte discursuri. Eu eram doar cu Domnul Vetișanu la masă. Aveam acolo trei pahare, unul fiind al lui Scipione Bădescu(1848-1904), de care vorbise Domnul Vasile Vetișanu. Când le terminam pe ale noastre, îl împărțeam ,,frățește” pe al lui Scipione. Am aranjat cu Domnul Vetișanu să realizăm un Microdicționar de înțelepciune românească. A fost entuziasmat de idee și s-a alăturat propunerii mele de a colabora. A luat cuvântul și a vorbit despre rolul simpozionului în cimentarea ideii de unitate sufletească între membrii participanți. A fost îndelung aplaudat.

 

Domnul Vasile Vetișanu mi-a povestit că are în Sălaj casa părintească în care locuiește maică-sa și că aproape săptămânal se duce pe acolo, fiind strâns legat de locurile  natale.

 

A doua zi, pe 20 noiembrie, după ce am vizitat de dimineața câteva biserici din Botoșani, l-am întâlnit pe Domnul Vasile Vetișanu și ne-am dus la restaurantul ,,Rapsodia”, unde am servit câte o omletă și câte o cană cu ceai. I-am povestit de ghinionul cu Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”. Mi-a spus că Academia de Științe Sociale și Politice se va desființa în curând. A fost și este un paravan, în spatele căruia mulți faliți ai zilei își umpleau buzunarele cu parale. Academia aceasta nu a produs nimic solid în cultura românească, iar pe de altă parte mai avem Academia Română, care, dacă s-ar bucura de atenția cuvenită, ar putea face lucruri mari. Atitudinea patriarhului față de mine denotă faptul că e atât de strâns în laț, încât nu poate hotărî nimic din proprie inițiativă. Totul i se dictează de către organul politic, iar el devine o marionetă. O lucrare de genul acesta făcută de mine ar pune în circulație niște valori ale culturii bisericești și asta nu trebuie să se întâmple. Pe de altă parte, ar încuraja tineri teologi la munci serioase și asta iar deranjează. A fi episcop cu demnitate în ziua de azi  e lucru rar(…)[1].

 

*

Domnul Vasile Vetișanu a făcut largi eseuri asupra familiei în concepția poporului român. Ne-am dus apoi la muzeu. Se  aștepta un autocar, ca să plecăm în excursie. M-am trezit cu muzeograful  Constantin Doroftei, că-mi oferă tabloul său Lalele drept cadou. Am rămas profund impresionat de acest om. A făcut gestul acesta, fiindcă, zicea el, i-am câștigat încrederea prin scrisul, vorba și felul meu de a fi și vrea să menținem legătura. I-am mulțumit după cuviință și ne-am despărțit ca doi buni prieteni.

 

Domnul Vasile Vetișanu, în timp ce așteptam autocarul, mi-a vorbit despre profunda înțelepciune populară, despre legăturile țăranului român cu natura și cu trecutul prin tradițiile și obiceiurile sale. Domnul Vasile Vetișanu e un om foarte modest, tip slab, formație aproape debilă. Seamănă mult cu Vasile Pârvan, adăugând figurii acestuia doar ochelarii. E un suflet mare și un bun patriot. Când începe el să-ți vorbească, o face cu mult patos și cu mult suflet. Nu se sfiește să critice anumite stări de lucruri, atunci când are încredere în interlocutor. Mi-a vorbit mult, documentându-mi, că tradiția populară în special, cum de altfel întreaga cultură populară românească,  a fost ștrangulată fără scrupule în ultimele decenii.

 

Mi-a povestit cum el însuși, fiu de țăran înstărit din Sălaj, a trebuit să fie înfiat de o mătușă a sa săracă, pentru a putea să-și continue școala și să nu fie aruncat pe drumuri. Înainte îi zicea Mocanu, apoi și-a luat numele de Vetișanu. În acei ani duri ai stalinismului, poporul nostru a fost împins cu un secol înapoi. E de mirare cum de a mai putut rezista acest neam!

 

Împreună cu magazionerul muzeului și cu Domnul Vasile Vetișanu am vizitat Parcul ,,Mihai Eminescu”. Magazionerul ne-a arătat copacii lui Eminescu, locurile pe unde mergea și unde ședea. Erau și câteva chioșcuri în parc. Acolo dădeau bogătașii de prin sate băutură celor săraci din oraș.

 

Mi-am luat bagajele împreună cu Domnul Vasile Vetișanu de la hotelul ,,Tineret” și le-am dus  la hotelul ,,Rapsodia”. E hotel de categoria I-a. E bine îngrijit și călduros. Domnul Vasile Vetișanu se intoxicase. La masă ne dăduse  șnițel de parizer și el, mai sensibil, s-a intoxicat. Nu a vrut să ia pastile. Avea temperatură de-i ardeau obrajii. A vomitat. A apreciat la superlativ tabloul pe care mi-l dăduse Domnul Constantin Doroftei. A spus că acel tablou costă cca. 10.000 lei. Nu cred. Oricum, 2.000-3.000 lei face. Reprezintă o vază cu lalele, o sticlă de lapte goală și o cană. Natură moartă, dar culoare fragedă și vie.

 

Domnul Vasile Vetișanu mi-a dat mai multe adrese ale unor oameni care-l cunoscuseră pe Nicolae Iorga, el însuși angajându-se să-mi scrie câteva auzite de la unii. Mă admira pentru hotărârea mea de a deveni preot și de a mă duce în satul meu. ,,- De-aș avea posibilitatea de documentare pe care mi-o dă Bucureștiul și eu mâine aș pleca în satul meu natal din Sălaj!”

 

Mi-a cerut detalii în legătură cu angajarea pictorilor bisericești. Are un nepot pictor și trebuie să picteze biserica la care slujește. Am discutat apoi despre propolis și efectele sale.

 

Aveam tren spre Iași la ora 5 dimineața. Oricum, eu m-am trezit cu vreo 10 minute înainte de plecarea lui. L-am trezit și pe Domnul Vetișanu. Se simțea mai bine. Ne-am dat seama că nu mai putem să ajungem la Iași, ca să mergem la Editura ,,Junimea” la o oră potrivită. Eu aveam acolo cartea Dimitrie Cantemir. Cugetări,  iar Domnul Vetișanu o reeditare a unui filozof interbelic ținut în umbră până nu demult.  Am  mai stat, așadar, de vorbă.

 

Domnul Vasile Vetișanu mi-a spus multe. Mi-a vorbit, spre exemplu, de Mircea Vulcănescu, filozof, pe care-l consideră la fel de mare ca Lucian Blaga. Mircea Vulcănescu a murit în închisoarea de la Gherla și trupul i-a fost aruncat la groapa comună. Mi-a vorbit de Constantin Rădulescu - Motru și de calvarul ultimilor săi ani de viață. O dramă înfiorătoare, drama intelectualului român jertfit pentru idealurile iluzorii ale zilei!

 

Ne-am îmbrăcat pe-ncetul și am plecat spre gară. Domnul Vetișanu m-a ajutat, eu având mult bagaj, la care se adăuga și tabloul primit de la Domnul Constantin Doroftei. M-am dus cu tabloul la poștă. Domnul Vetișanu a rămas cu bagajele la gară. Abia mi l-a primit la poștă. Le-am dat 75 lei. S-a urcat Domnul Vetișanu în tren, dar la scurt timp, chiar când locomotiva anunța plecarea. Am reușit să urc și eu în vagonul dumnealui în ultimul moment.

 

Eu mă hotărâsem să folosesc prilejul pentru a merge la Suceava. Vream să merg cu autobuzul. Mi –a spus în ultimul moment că pot schimba trenul în Verești. Din Botoșani până în Verești am stat cu Domnul Vetișanu pe coridorul trenului. În compartiment erau pasageri și am preferat să stăm de vorbă. Domnul Vetișanu mi-a relatat despre crimele făcute de regimul hortyst în Ip și Trăsnea din județul Sălaj. Într-o noapte de noiembrie 1940 au fost uciși în mod barbar 175 de locuitori români din Ip și 65 din Trăsnea. Bărbații au fost ciopârțiți, împușcați, linșați îngrozitor, femeilor gravide li s-au spintecat pântecele și li s-au scos copiii în vârful săbiilor. Bătrânilor li s-a bătut tricolorul cu cuie pe spate. În acea noapte de cumpănă și de urgie ,,s-a dat cea mai concludentă dovadă de civilizație maghiară!” Despre aceste crime s-a vorbit foarte-foarte puțin. În anul acela, 1982, s-a dat voie să se realizeze în Ip un monument al martirilor. S-a făcut și o casă memorială. S-a dat dispoziție ca despre aceste crime să se vorbească doar în presa locală, iar cea centrală să le treacă sub tăcere. Cu mare greutate Domnul Vetișanu reușise să strecoare o notiță în ,,România pitorească”, al cărui redactor-șef era prietenul său, ardeleanul Simion Pop.  Comemorarea de la Ip a fost foarte originală. A venit prim-secretarul județului, a ținut o mică cuvântare și la ora 9,30-10 au plecat în goana mașinilor. Locuitorii satelor din jur continuau să vină acolo. Domnul Vetișanu a ajuns pe la 10.30-11 împreună cu medicul Ioan Pușcaș din Șimleul Silvaniei, inventatorul medicamentului grozav pentru ulcer, Ulcosilvanilul. Au ținut acolo cuvântări înflăcărate. Domnul Vetișanu a citit lista celor uciși cu acel prilej și mulțimea a ascultat cu sfințenie. De prezența celor doi acolo presa locală n-a suflat o vorbuliță.

 

Am mai discutat cu Domnul Vetișanu despre Biserica Greco-Catolică. Dânsul a fost greco-catolic. Era și atunci un filo-catolic convins. Vedea Ortodoxia românească drept o renunțare la independența politică și bisericească, o ,,aducere în gura Moscovei”. Socotea că alăturarea de Roma ne-ar deschide porțile Occidentului și ale civilizației. I-am explicat Domnului Vetișanu principiile de organizare ale Bisericii Ortodoxe și l-am derutat, când i-am explicat cum Biserica Ortodoxă permite adevărata independență politică și religioasă. M-am despărțit de Domnul Vetișanu în Verești ca doi prieteni vechi, sărutându-ne frățește[2].

 

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Vasile Vetișanu(I), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 447, p. 3; în ,,Națiunea”, București, 26 iun. 2021, ediție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro/category/firea-romanilor); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 iun. 2021, ediție și on-line (https:// ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/category/biserica); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 23 iun. 2021, ediție și on-line (http://www. observatorul.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 20 iun. 2021, ediție on-line(https://armoniiculturale.ro).

 

[2] In memoriam: Vasile Vetișanu(II), în ,,Scrisoare pastorală”, an. XXI(2021), nr. 448, p. 3; în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 23 iun. 2021, ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com/category/biserica); în ,,Observatorul”, Toronto (Canada), 23 iun. 2021, ediție și on-line (Observatorul); în ,,Armonii culturale”, Adjud(VN), 20 iun. 2021, ediție on-line(https:// armoniiculturale.ro).

 

 

 

Cerșetorul japonez

 

 

As vrea sa va dau un mic exemplu de activitate misionara. Noi avem un mic metoc in New York. El este asezat intr-o parte foarte saraca a orasului, unde traiesc in general vorbitori de spaniola si afroamericani; de jur imprejur droguri, alcool, oameni fara adapost. Cred ca jumatate din populatia zonei traieste din alocatiile statului. Pentru adolescenti, in aceasta zona, sa nasti un copil la 14-15 ani este un motiv de deosebita mandrie. Nu, nu sa ai grija de acest copil, ci pur si simplu sa il nasti. De aceea, in cadrul acestei populatii, foarte putini vad pentru ei anumite perspective in viata. La fiecare al doilea colt de strada se afla o biserica romano-catolica sau protestanta, o sinagoga si asa mai departe, toate goale.

 

In fata casei noastre este o mica adancitura, pe care noi o numim fantana. Aceasta exista pentru a se putea ajunge prin ea la subsol. Odata, pe la mijlocul lui februarie, ningea cu ploaie si era frig. Deodata, printre tomberoanele de gunoi pe care, de asemenea, le tinem in acest put, am auzit un zgomot. Eu m-am gandit ca, asa cum se intampla deseori, vreun cersetor scormoneste in gunoiul nostru si cauta sticle goale. Eu nu sunt impotriva ca cersetorii sa stranga sticle goale, dar ei, de obicei, arunca peste tot gunoiul care le cade in mana, si aceasta nu am vrut s-o permit.

 

Asadar, deschid usa si vad in fata mea un om cu infatisare asiatica. Il intreb:

– Ce faci?

– Iertati-ma, va rog, raspunde el, caut si eu ceva de mancare.

– Pai, de ce scormonesti in gunoi? Haidem in casa!

– Nu-nu, nu pot, zice el, sunt murdar tot si mi­ros urat.

– Haide-haide, ii zic eu.

In timpul scurtei conversatii, i-am povestit ca noi avem o incapere in care poate face dus, isi poate schimba hainele si poate manca.

 

Omul s-a speriat:

– Ce vrei de la mine? Pentru ce faci toate astea?

 

Eu zic:

– Nu vreau sa imi arunci gunoiul in prag. Atat si nimic mai mult.

 

Dupa ce a mancat, m-am asezat langa el si a inceput discutia. Parea un om destul de destept. L-am intrebat:

– Unde locuiesti?

– Niciunde.

– Adica nu ai unde?

– Ei, zice el, in fiecare noapte faceam curat intr-un restaurant japonez, si ei imi dadeau voie sa locuiesc la ei la subsol.

– Dar cum ai ajuns fara adapost?

 

Si el mi-a povestit ca era inginer si ca a venit din Japonia. La inceput, lucrurile i-au mers foarte bine, dar apoi a inceput sa fie atras de droguri, co­caina, heroina, si in scurt timp a pierdut tot.

 

Eu i-am propus sa ramana la noi.

– O, nu, nu pot, a raspuns el.

– Dar de ce?

– Pentru ca eu caut adevarul! a spus omul.

 

Eu zic:

– Nu trebuie sa mergi nicaieri, adevarul este aici!

– Toti zic asa, a raspuns el. Am fost la catolici, la mormoni, la martorii lui Iehova, la iudei, la budisti. Toti promit unul si acelasi lucru, dar nu dau nimic.

 

– Bine, zic eu, totusi, mai ramai putin!…

 

Si a ramas sa stea la noi cateva zile. Am inceput sa discutam. Apoi el s-a botezat si l-am numit in cinstea Sfantului Nicolae al Japoniei. Acum s-a intors deja in Japonia si a primit acolo calugaria intr-o manastire ortodoxa. Dar totul a inceput pen­tru el cu faptul ca noi i-am dat posibilitatea sa devina o parte din obste, ca i-am ingaduit sa vietuiasca impreuna cu noi. El a vazut Evanghelia inainte de a o auzi sau de a o citi.

 

Schiarhimandrit Ioachim Parr, Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita, 2015

 

 

 

Cum să-i îndreptăm pe ceilalți?

 

 

          „Nu mai suport alte observații! Încetați odată!”. Astfel de plângeri și altele asemenea auzim adeseori de la mici și mari, copii și părinți, rude, colegi și prieteni. Și este adevărat că în epoca noastră oamenii obosiți cu greu mai primesc vreo mustrare, o indicație, un sfat. Iar atunci când aceste observații se fac la vreme nepotrivită și într-un mod iritant, necugetat sau cu duh de stăpânire, atunci se face pricină nu de îndreptare, ci de răceală sau vrăjmășie.

 

          Noi, oamenii, nu vrem să ni se facă observații. Ne deranjează, ne aruncă în deznădejde. Pentru multe motive. Mai întâi pentru că avem o mare apreciere de sine. Credem că noi știm mai bine. Apoi fiindcă ne dăm seama că cei care ne fac observații au și ei aceleași neajunsuri ca și noi. „Acesta să-mi spună mie ce să fac? Mai bine să-și vadă de ale sale!”. Alteori nu vrem să ni se facă observație, deoarece credem că ne pierdem demnitatea și deschidem calea de a ne stăpâni alții. „Cât o să mai dureze și asta?” ne întrebăm. „Dacă mă supun indicațiilor lui, îmi voi pierde libertatea, prestigiul”.

 

          Din nefericire, sunt mulți cei cărora le place să se preocupe de alții și le fac obeservații. Caută mereu neajunsurile lor. Și îi așteaptă „la colț”, să vadă dacă nu cumva au făcut vreo greșeală, ca să-i lovească fără milă. Pe când dacă ar fi făcut ei înșiși acea greșeală, ar fi iertat-o foarte ușor.

 

            Însă astfel de oameni nu au dreptul să devină învățătorii altora. Ci au datoria de a îndrepta mai întâi propriile greșeli. De altfel, aceasta ne-a învățat și Domnul, zicând: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”[1]. Cel care îndrăznește să facă observație fratelui său, trebuie mai întâi el însuși să-și războiască greșelile.

 

          Apoi, ca să dea sfaturi altora, trebuie el însuși să fi sporit în viața duhovnicească, să aibă discernământ și luminare de la Dumnezeu. Fiindcă nu toți oamenii sunt la fel. Fiecare om are o moștenire diferită, un caracter diferit, o educație diferită și obiceiuri diferite, care tind să devină una cu firea lui. Și de aceea nu toți suportă la fel observațiile.

 

          Apoi nu toate subiectele pot fi îndreptate în același fel și în același grad. Tocmai aceasta o întărește Sfântul Ioan Damaschin, spunând: „Nu orice rană se vindecă cu plasture”. Adică nu orice rană se vindecă cu același plasture, cu același medicament, cu același tratament.

 

          Așadar, cum trebuie să se facă observațiile?

 

          Mai întâi de toate, observațiile nu trebuie să se facă în fața unor terțe persoane. Căci de obicei celălalt devine atunci o fiară. Oricine mustră în fața altora pe cineva care a păcătuit, unul ca acesta nu este purtat de dragoste și de Duhul lui Dumnezeu. De aceea Domnul ne sfătuiește: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul”[2]. Căci duhul Bisericii nu este al înjosirii, ci al dragostei și al împăcării, al îngăduinței, al zidirii și al iertării.

 

          Mai ales cu duh de dragoste și de smerenie trebuie să se facă observațiile. Mai mult, cel care are smerenie, nu o face ușor pe dascălul. Știe să asculte, iar atunci când i se cere părerea, vorbește cu smerenie, cu dragoste. Dimpotrivă, când cineva face observație fără smerită cugetare, atunci este nu purtat de interes duhovnicesc și creează o problemă mai mare decât cea pe care caută să o rezolve; îl sălbăticește pe celălalt. Se poate, desigur, ca cel care greșește să-și dea seama că nu are dreptate, însă nu vrea să o recunoască. Dimpotrivă, când cineva face observație cu durere și dragoste, celălalt își dă seama de aceasta. Și deși se poate să nu înțeleagă acel sfat, numai pentru faptul că este izvorât din dragoste și smerenie, îl primește.

 

          Așadar, când cineva face observații celorlalți, trebuie să le facă întotdeauna cu discernământ și blândețe. Nu să jignească, să smerească, să înjosească. Ci să-i pricinuiască folos celuilalt. De aceea să vorbească cu îndurare și sensibilitate, îngăduință și luminarea provenită din harul lui Dumnezeu. Mai întâi laudă, încurajează și apoi sfătuiește. Omul smerit îndreaptă fără să rănească, pricinuiește folos fără să-l răzvrătească pe celălalt. Nu-l înjosește, ci îl zidește vorbindu-i cu dulceață, îl povățuiește cu simțirea propriilor neputințe, îl trezește spre îndreptare.

 

[1] Luca 6, 42.

[2] Matei 18, 15-16.

 

Cristina Țopescu

 

 

Am aflat cu profundă mâhnire de plecarea dintre noi a celei ce-a fost Cristina Țopescu, om de televiziune de un profesionalism exemplar, realizator de nenumărate emisiuni, în care a apărat valorile culturale, sociale, spirituale ale neamului.

 

În urmă cu câțiva ani am avut prilejul să discut cu dânsa la telefon mai bine de o jumătate de oră. Era în preajma referendum-ului pentru familie. Se făceau ample campanii pro și contra la posturile de televiziune. Interese mai mult sau mai puțin obscure promovau tot felul de aberații comportamentale și făceau elogiul căsătoriei dintre persoanele de același sex. Cu oarecare timp în urmă fusese la Bârda o echipă a Televiziunii ,,Antena” și filmase o slujbă.

 

La ,,Antena 3” se pregătea de data aceasta o emisiune pe tema referendum-ului pentru familie. Doamna Cristina Țopescu era redactorul însărcinat cu această emisiune. Când s-a pus problema în redacție  pe cine invită din partea Bisericii, Domnișoara Andreea Topan, reportera care venise cu echipa de filmare la Bârda, i-a sugerat să invite un preot de țară și m-a recomandat pe mine. I-a convenit ideea Doamnei Cristina Țopescu și, cu o seară înainte de emisiune, mi-a dat telefon. Mi-a spus despre ce este vorba și m-a rugat să fiu pregătit ca atunci când voi fi contactat telefonic în seara următoare să prezint poziția mea ca preot și prin aceasta poziția Bisericii față de acest referendum, respectiv față de familie. După aceste detalii privind emisiunea, a urmat o lungă discuție pe teme diverse. Simțeam că la celălalt telefon interlocutoarea mea este o femeie cu mult bun-simț,  modestă și evlavioasă, un om credincios, care suferă văzând cum se lucrează în mod sistematic la distrugerea familiei tradiționale românești. Vorbea despre familie ca un bun creștin, dar percepeam o tristețe nemărturisită, o durere sufletească a neîmplinirii personale. În stadiul acela al ,,relației” nu-mi puteam permite s-o întreb amănunte privind viața sa personală, dar înțelegeam că, dincolo de aparențe, în intimitatea sa, este un om trist. Nu-mi dădeam seama ce vârstă are. Nu eram un fan al postului de televiziune ,,Antena 3”, fiindcă în abonamentul meu nu era prins acel post, așa că nu văzusem nici o emisiune a Doamnei Țopescu până atunci.

 

În seara următoare, am așteptat să-mi sune telefonul.  M-au sunat chiar de la începutul emisiunii. Televizorul meu nu prindea postul respectiv, dar auzeam la telefon toate intervențiile invitaților. O auzeam și pe Doamna Cristina Țopescu.  Mi s-a dat cuvântul, am spus ce aveam de spus în sprijinul familiei și al referendum-ului, dar am sesizat un lucru esențial privind-o pe moderatoare. Parcă nu mai era  femeia cu care vorbisem cu o seară înainte. Dacă întâi, în discuția în doi, se dovedea a fi o bună creștină cu mult respect  față de familie, de data aceasta apărea ca un moderator echidistant. Îl asculta pe fiecare, nu contrazicea pe nimeni direct, ci doar direcționa interlocutorii să se ,,ciondărască” între ei, fără a lua dumneaei partea unuia sau a altuia. În finalul emisiunii nu puteai afirma dacă moderatoarea este pro sau contra. Ea rămânea undeva într-o zonă neutră, așa cum îi stă bine unui om de televiziune profesionist, care știe cum să modereze o emisiune fără patimă, ci cu obiectivitate. Am încercat în zilele următoare să-i dau telefon, dar n-a mai răspuns.

 

Abia după ce mi-am schimbat abonamentul la televizor am avut prilejul s-o văd cum arată ca om. Era de o frumusețe rară, o femeie superbă. Am fost profund consternat, când am aflat despre nenorocirea abătută asupra ei, de moartea ei într-o singurătate înfiorătoare, de incinerarea ei….!

 

Dumnezeu să te ierte, Cristina Țopescu![1]

 

Pr.  Al. Stănciulescu-Bârda

[1] In memoriam: Cristina Țopescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020), nr. 414, pp. 3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 225-227.

 

 

Agheazmă de 1300 de ani

 

 Într-un recipient închis ermetic, pastrat timp de 1300 de ani pe situl unei biserici ortodoxe, arheologii au descoperit apa sfintita cu o puritate incredibila. Vasul are aproximativ 1 tona, informeaza, in exclusivitate, Agentia de stiri Lăcaşuri Ortodoxe.

 

Sfințita în secolul al VIII-lea si poate chiar mai devreme, apa din vas a fost descoperita pe sit-ul bisericii distruse din orașul Kvareli (Kakheti).

 

Săpăturile de pe situl acestei biserici au fost efectuate pe malul drept al râului Duruji, în așezarea numită de localnici Dolociopi, apartinand sfarsitului perioadei medievale timpurii a istoriei Georgiei.

 

Apa sfințită, a cărei vechime are câteva secole, este prima descoperire de acest gen, conform publicatiei georgiene Kvirispalitra.

 

Conform profesorului sef de expediție, din cadrul Muzeului Național al Georgiei, Nodar Bakhtadze, vasul a fost descoperit în partea centrală a bazilicii. În sol uscat, acesta a fost găsit complet protejat de influențele externe din sol.

 

Zidurile bisericii sunt astazi conservate, dupa distrugerea sfantului lacas ortodox, din timpul invaziei arabilor, din secolul al VIII-lea.

 

Aghiazma din rezervor și-a păstrat toate proprietățile sale originale, acest lucru fiind confirmat prin analizele de laborator, mai informeaza Agentia de stiri Lăcaşuri Ortodoxe.

 

 

OGLINDA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca oglinda rasfrânge în sine acel chip catre care este îndreptata. De se întoarce spre cer, fata cerului se arata în ea; de se îndreapta spre pamânt, oglindeste în sine înfatisarea pamântului. Asa este si sufletul omului: cele catre care se întoarce cu dragostea sa si de care se alipeste se fac vazute în el. Daca se întoarce spre Dumnezeu, Chipul Domnului se arata în el prin puterea Sfântului Duh; daca se apleaca spre lucrurile lumesti si pamântesti, atunci faptura lumii se izvodeste în el. Si dupa cum e chipul pe care-l poarta în sine, asemenea este si întelepciunea pe care o are. Daca poarta Chipul lui Dumnezeu, pe Domnul Îl iubeste si pe omul facut dupa asemanarea Lui si cugeta la cele ceresti si înalte, nu la cele pamântesti. Iar daca poarta chip lumesc si dobitocesc, la cele pamântesti se gândeste, înfaptuind si urmând cele care sunt pe plac simturilor lui, ceea ce sta în firea dobitoacelor necuvântatoare. Cugetarea aceasta te îndeamna ca prin pocainta si prin credinta cea întru Iisus Hristos „sa te dezbraci de omul cel vechi” si de chipul sau dobitocesc si sa cauti Chipul lui Dumnezeu si sa te îmbraci în acesta, care este podoaba sufletului cea mai aleasa si mai minunata dintre toate. Cele ce se arata acum în sufletul tau vor iesi la iveala si în ziua Judecatii si astfel, vazând în tine Chipul Sau, Domnul te va cunoaste ca fiind al Lui. Iar de ceilalti, care nu au acea bineplacuta aratare, ci poarta în sine înfatisarea dobitoceasca si urâciunea pacatoseniei, ca de o dihanie înfricosatoare Se va lepada si le va grai: „Nu va stiu”, chiar daca aceia Îi vor spune: „Doamne, Doamne!” (Luca 13, 25-27).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 97