MEMORIILE
UNEI CAPRE
ÎN
SÂMBURELE EI
Cum adică suferința nu este durere? Și cum
se poate ajunge în sâmburele ei? Filosofia lumii o putem rezuma prin cerc și
sămânță. Sămânța atât de profund analizată de Sf.Pavel și Ion Barbu cu poezia
oului primordial, motiv găsit aproape în toate cosmogoniile lumii, e ecuația
cea mai grea de rezolvat pentru că trebuie găsită cheița de a descuia moartea,
taina care în borangicul ei țesut de fluture, îmbracă toate lucrurile aflate
sub soare. De la buruiană, capră și până la om toți stăm sub același semn al
morții. Toate drumurile duc la Roma, dar nu cea a gladiatorilor, ci Roma celor
doi vestitori ai contradicției care a zguduit imperiile prin paradoxul
învierii. Cel mai mare monument al veșniciei pe pământ e răscumpărarea ei „dis
de dimineață, în ziua a treia” și constă nici în piramide, nici în mausoleuri,
nici în cavouri, ci în „mormântul gol”. Pe gogoașa țesută de viermele morții,
golită prin paradoxul ei, stau cei doi fluturi, cu aripile albe, întrebând pe
femei, cu referire la Fluture: „De ce căutați pe cel Viu printre cei morți?” A
vorbi de moarte, fără a avea și celălalt capăt al punții, ar însemna să ne
văicărim ca babele lui Creangă fără a îndrăzni să înlături drobul de sare. Fără
viziunea celuilalt capăt al punții e, folosind admirabila parabolă a lui Ion
Barbu, a vorbi de oul fiert al omului prost, și nu de oul viu, cu nunta lui sub
coperiș de var.
Omul, înainte de cădere, era superb, dar
numai prin moarte a reușit să devină dumnezeiesc. Chipul ajunge la prototip!
Adam putea să greșească, sau nu. Avea libertatea, greșit înțeleasă, aducând în
lume suferința, răul și moartea. Ca om liber el nu trebuia să cunoască acestea,
dar celui căzut, Noul Adam îi întinde mâna, de om adevărat și Dumnezeu
adevărat. Acum oul orizontului naște adevărata libertate, libertatea ca prin
iubire să-și depășescă înnomenirea până la îndumnezeirea din El,care nu este o
figură de stil. Iubirea ca și Învierea sunt cuvinte pentru aceeași realitate.
Iubind prin fratele om, ne înviem prin fratele Om.
Fără iubire devenim păstaie fără sămânță,
aparență mai jalnică decât moartea, pentru că moartea are ce să moară, iar noi
o înșelare humanoidă, sau omenism artificial, instant-man.
Al doilea termen drag filosofiei este cercul.
Un cuvânt pe cât de îndrăgit pe atât de tiran în fatalismul lui. Toate lucrurile
au cercul lor pe care nu-l pot depăși, pentru că spirala, cercul declinat altui
cerc, este, caracteristică numai omului liber. Un om care și-a pierdut
libertatea este mult mai de plâns decât lucrurile înconjurătoare pentru că e
conștient de înlănțuirea lui și cătușele de-a nu mai putea iubi.
Fără a fi liber nu poți îmbrățișa pentru că
numai libertatea te poate naște ca om, ca iubire, ca demnitate de a fi partener
cu Iubirea. Imaginează-ți că cineva îți ia libertatea și îți impune ”iubirea”
lui, binele pe care ți-l intubează cu forța, te căsătorește forțat cu cel/cea
care îți va ruina toată viața cu ”binele” impus. Oare fără libertate nu e
moartea cu mult mai de preț? A fi viu, înseamnă a fi liber. E aceasta mult? E
aceasta puțin? Sunt de partea unui scriitor preferat, Khalil Gibran, chiar
dacă, liber fiind, nu sunt de acord cu toate gândurile lui: ”Dragostea nu dă
nimic, nimic decât pe sine și nu ia nimic altceva decât pe sine. Prin urmare
dragostea nu posedă nimic, dar nici nu poate fi posedată, pentru că dragostei
îi este de ajuns dragostea.”
DUMITRU ICHIM
Sursa: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu