Adrian Munteanu: „Pun în aplicare mereu proiecte,
vreau să îmi construiesc un drum numai al meu”
UZPR
17
august 2023
IOAN
VASIU: Unde și când ați debutat ca actor?
ADRIAN
MUNTEANU: Precizez de la început că nu sunt
actor în accepțiunea păstrată în mentalul colectiv românesc, acolo unde o
meserie este trecută decis în dreptul unei anumite persoane doar dacă
respectiva persoană a parcurs un ciclu de învățământ superior și are o diplomă.
La noi un inginer, de exemplu, este acela care a parcurs o facultate cu un
anume profil tehnic, iar un profesor de română este acela care a urmat o
facultate de litere. O calificare precisă, dar cu nuanțe, se folosește și în
domeniul artistic. Un violonist intră într-o orchestră simfonică dacă trece un
test de abilitate în privința mânuirii instrumentului, un actor este primit
într-un teatru după o probă în care trebuie să arate ce poate. Se pierde de tot
această înregimentare atunci când este vorba de un pictor sau un scriitor. Aici
studiile de specialitate au mai mică
importanță. Esențial este să demonstrezi că ai talent. Dacă nu, nu te
bagă nimeni în seamă, ești exclus din
start. Mă aflu într-o zonă de mijloc. Nu am făcut o facultate de teatru în
accepțiunea teoretică, deși am avut intenția, din motive care pot face obiectul
unui alt interviu, dar apropierea mea de latura interpretării s-a decis de
mult, încă din anii liceului, când luam premii la toate concursurile școlare,
ceea ce a făcut ca la 18 ani să fiu chemat la formația de teatru a Casei
Municipale de Cultură din Brașov, orașul în care m-am născut și în care
continui să viețuiesc, și am fost distribuit într-un spectacol de teatru cu
numai trei personaje, „Noaptea la drumul mare”, de Renato Lelli, unde jucam
rolul fiului adolescent în conflict cu părinții lui și făptuind acte intrate
într-o zonă a penalului. Tot la 18 ani am reprezentat județul Brașov la primul
concurs de interpretare a poeziei eminesciene, desfășurat la Botoșani și am
luat Premiul III, chiar dacă fiecare județ avea un reprezentant și, în cele mai
multe cazuri, era vorba de persoane mature, cu experiență îndelungată și o
știință a interpretării poeziei. Tot la 18 ani urmam cursurile clasei de
actorie a Școlii Populare din Brașov, clasă condusă de actorul George Ferra.
Acolo s-a petrecut ceva care pentru mine a lăsat urme adânci. Coleg cu mine era
Florin Fătulescu. El avea să devină regizor profesionist după câțiva ani, cu o
carieră remarcabilă în teatrul românesc până la plecarea lui definitivă în SUA.
Sub regia lui am jucat, în premieră națională, în 1969, rolul lui Estragon din
„În așteptarea lui Godot”, de Samuel Beckett, cu mult înainte de a juca această
piesă, într-un spectacol remarcabil, Gheoghe Dinică și Marin Moraru. Un an mai
târziu, în 1970, eram deja student la Filologie, în Constanța. Am pus acolo în
scenă „Lecția”, de Eugen Ionescu, așadar tot teatrul absurdului, jucând,
bineînțeles, rolul profesorului. Cu acest spectacol ne-am prezentat la
Festivalul Național al Artei Studențești și am obținut Premiul I de
interpretare masculină. Președinta juriului de atunci era celebra actriță Dina
Cocea. Succesele se pot enumera în continuare, iar în palmaresul meu s-au
adunat peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie sau de scenariu
dramatic. Aceasta este o calificare pe care am dobândit-o pe viu și nu doar
printr-o diplomă care în domeniul artistic nu valorează mare lucru dacă
lipsește talentul. Din fericire, oamenii de teatru sesizează acest aspect. Chiar
în acest an, revista „Rinocerul”, care se ocupă de viața teatrală din România,
mi-a conferit, în cadrul premiilor ei anuale, recunoașterea scrisă, printr-o
diplomă, a strădaniilor și reușitelor personale de ridicare a poeziei la rang
de spectacol.
I.V.:
De ce ați ales profesia de actor și nu altă profesie?
A.M.:
Fiind absolvent de litere, prima mea profesie remunerată a fost de profesor de
limba română. Timp de trei ani am exercitat această funcție. Mai apoi am fost
solicitat să conduc sectorul teatru de la Casa Municipală de cultură din
Brașov. Nu se uitaseră primele mele succese de interpret. Așadar, am fost în
situația în care nu eu am ales profesia, ci ea m-a desemnat ca
reprezentant al ei. Este chestie de structură
interioară. Trebuie să ajungi să faci ceea ce te pricepi mai bine dacă vrei să
apară rezultatele. Copiii pot fi ascultători și pot urma traseul profesional
gândit de părinți, dar nu vor izbuti nimic notabil în viață dacă nu vor avea
datele necesare pentru îmbrățișarea respectivei meserii și nu vor simți bucuria
de a o practica. Vor face ceva de mântuială, pentru a se întreține, dar nu vor
lăsa semne ale trecerii lor prin această lume. Este o diferență fundamentală,
pe care mulți nu o înțeleg sau nu o bagă în seamă, între A TRĂI și A SUPRAVIEȚUI.
Mulți continuă să se irosească, fără să realizeze că nemiloasa curgere a
timpului face ca ziua de azi să nu se mai întoarcă. Multe lucruri care nu se
fac la timp, nu se mai pot face niciodată. Eu am ales să Trăiesc și îmi
folosesc datele primite de Sus sau de la părinți ca să mă cunosc treptat și tot
mai profund pe mine însumi. Încerc să folosesc timpul ca pe un partener și nu
ca pe un dușman. Nu-l ignor, îl înham la treabă, gândesc și pun în aplicare
mereu proiecte, vreau să îmi construiesc un drum numai al meu, să ies din rând
și să arăt că SUNT VIU.
I.V.:
Alături de care importanți actori ați urcat pe scene?
A.M.:
Nu am un parcurs care se realizează, în principal, prin participări colective.
Ceea ce fac, cel puțin în ultima vreme, este marcat de individualitate.
Construiesc și prezint spectacole de
unul singur. Aceasta este o preocupare dominantă și luminează un tablou căruia
mă străduiesc să-i adaug neîncetat nuanțe cu aspect de premieră în România. Am
început mai întâi cu spectacole pentru copii, pentru că primele mele trei cărți
au fost de basme în versuri. Din materialul lor am alcătuit un spectacol de o
oră, pe care l-am jucat prima oară în 2003, într-un turneu întreprins timp de
două luni în cele mai importante comunități românești din Canada, de la Pacific
la Atlantic, de la Vancouver la Montreal. La întoarcerea în țară au venit
întrebările: ce mai scriu și pentru cine? Destul de repede mi-am formulat raspunsul: să scriu și pentru adulți. M-am
îndreptat decis spre sonet. A fost o perioadă de activitate furibundă, când
mi-am dat seama că acesta este drumul pe care pot înainta cu succes, că mi se
potrivește. În șapte ani consecutivi au apărut șapte volume de sonete, apoi
antologia sonetelor mele, „Fluturele din fântână”, și încă un volum de sonete,
„Paingul Orb”, în 2020. Plus alte câteva cărți. Fără odihnă. Subliniez asta
pentru că nu e totul. Pe modelul spectacolului pentru copii, adunându-mi
darurile primite, de poet și actor, am conceput un spectacol de sonete pe care
l-am jucat în multe locuri din țară și am pornit cu el prin lume. Șirul
aparițiilor mele peste hotare, în dubla calitate, e deja lung: Milano, Torino,
Roma, Munchen, Edinburgh,în Europa, apoi Seattle și Maryhill, în SUA, și din
nou în toată Canada, la Vancouver, Toronto, Kichener, Hamilton, Ottawa,
Montreal și Quebec. În toate aceste localități, țări și continente, m-am
prezentat cu spectacolul meu de sonete, ca autor și interpret. Dar nu m-am
oprit doar la atât. Am continuat cu inovări în privința apariției pe scenă și a
modului în care poate fi prezentată poezia. Nu-mi pare suficient, atractiv și
în beneficiul receptării complexe a poeziei să stai în fața oamenilor cu o
carte în mână, static și banal, lecturând din ea cum se nimerește. Spectacolele
mele înseamnă memorare a textelor, mișcare, privirea în ochi a spectatorilor,
jucând conținutul poemelor. Suplimentar, am început să construiesc de unul
singur videoclipuri cu sonetele mele, cărora, pe lângă interpretare, le-am
adăugat o selecție de imagini și de muzică. Le-am numit videosonete și sunt
deja 90 pe canalul meu de YouTube. De anul trecut, în această formulă nouă, am
început să realizez spectacole care înseamnă altă premieră românească și s-ar
putea să fie chiar mondială. Este vorba de un mixaj între interpretarea pe viu
a unor sonete și proiecția unora dintre videoclipurile mele. A rezultat un
spectacol de o oră, în care tot ceea ce se aude și se vede este construit de un
singur creator. Așadar, un spectacol de autor de care sunt mândru și al cărui
conținut îl pot schimba oricând, pentru că materialul de care dispun este
foarte mare. Pot face orice fel de schimbare de text, din cele aproape 1.000 de sonete pe care le-am scris, la care adaug mereu alte
videoclipuri din cele 90 existente până acum. Munca aceasta este pasionantă și
mă ține în putere. Este ca o recuperare a timpului pierdut, pentru că am
început să construiesc acest nou profil al meu cu întârziere, abia la 50 de
ani. Mă întreb uneori unde aș fi putut ajunge dacă începeam totul la timpul
cuvenit, în tinerețe.
Ca să răspund direct la întrebare, nu
înseamnă că nu am prieteni în lumea teatrului și a interpretării de orice fel,
chiar a legăturilor sincretice între diferitele arte. Am fost prezent în
spectacole diverse atunci când a fost nevoie de mine sau am fost invitat. Un
prieten pe care l-am dobândit pe parcurs, simțind reciproc apreciere pentru
activitatea celuilalt, este deosebitul actor și interpret de poezie, cantautor
în același timp, Sergiu Cioiu. Când a avut spectacol la Brașov, am fost invitat
să intervin și eu cu interpretarea unor sonete. Am realizat spectacole de
muzică și poezie religioasă împreună cu
trio-ul Anatoly din Brașov, devenit astăzi cvintetul cu același nume al Operei
Brașov. Cu ei am scos și două CD-uri. O deosebită colaborare am avut cu
cvartetul Gaudeamus ,al Filarmonicii din Brașov, cu care am realizat un recital
de muzică și poezie de dragoste, după care a ieșit alt CD. Tot cu ei am evoluat
în concertul cu lucrarea simfonică „Ultimele șapte cuvinte ale Măntuitorului pe
cruce”, de Haydn, recital prezentat la Brașov, Sfântu Gheorghe și biserica din
Predeal. Ceea ce regret profund este dispariția prematură a prietenului meu,
marele actor de teatru și de teatru radiofonic Mihai Bica. Ne gândeam la un
recital inedit din sonetele mele, alese după preferințele sufletului nostru, în
care să apărem amândoi pe scenă, poetul și actorul, actorul și poetul. Ar fi
fost ceva de o încărcătură și o emoție unice. Era un mare interpret de poezie.
N-a fost să fie. În viața și activitatea fiecaruia apar obstacole și penumbre. Asta dacă ai
norocul să nu se întâmple de-a dreptul căderi, fortuite sau nu.
I.V.:
Sunteți un cunoscut și apreciat poet. Câte cărți ați reușit să publicați
până acum?
A.M.:
Formula din întrebare se potriveste cu activitatea aceasta ferventă de care am
vorbit înainte. Da, am reușit să public atâtea volume, câte am izbutit să
alcătuiesc în timpul destul de scurt care a trecut din momentul în care m-am
decis să adaug scrisul profilului meu. La urma urmei, abia dacă au trecut 20-25
de ani de la începuturi, iar pentru literatură nu înseamnă prea mult. În acest
timp am reușit să scot 15 cărți și la finalul acestui an va ieși a 16-a. Sunt,
cum pomeneam, opt volume de sonete, o antologie a sonetelor mele, apoi cartea
pentru care am inventat un cuvânt, prezent în subtitlu: soneforism. Cartea se
numește „Odihna zborului” și prezintă finalurile unui număr mare dintre sonete
mele, având în vedere că sfârșitul sonetului, este, de obicei, unul concluziv
și, deseori, detașat de subiectul textului. Au apărut și două cărți legate de
un mare premiu câștigat în Italia. Este vorba de Premiul European de Poezie NUX
la Târgul Internațional de Carte de la Milano, acolo unde, în 2004, am fost
singurul scriitor din lume invitat și premiat. Cu ocazia acelui eveniment a
apărut un pliant cu o serie de sonete de-ale mele, traduse admirabil în
italiană de poetul și editorul Eugen D.Popin, trăitor în Germania. Despre acest
eveniment, rememorând tot ce s-a întâmplat după ce am fost anunțat de existența
acestui premiu, trecând prin
desfășurarea lui propriu-zisă și încheind cu ecourile apărute (sau
absente) în țară, am scris în romanul-jurnal, „Povestea Premiului NUX”.
I.V.:
Care sunt revistele în care au fost publicate versurile dumneavoastră?
A.M.:
Ca să te faci cunoscut în lumea literară nu e ușor și, în mod sigur, e nevoie
de timp. Mai întâi sunt primele ecouri, apoi cei care sunt în cunoștință de
cauză trebuie să te adulmece, în valuri domoale, fără grabă. Trebuie apoi
destul timp pentru a confirma sau nu. Nimeni nu se aruncă în promovarea cuiva
fără garanții de seriozitate și constanță. Decât dacă o fac cu interese
partizane și doar la un prim nivel al percepției. Mă bucur că ceea ce am reușit
să arăt până acum a ajuns în perioada în care să se producă o recunoaștere,
poeme de-ale mele fiind prezente în reviste de înălțime și unanimă
recunoaștere, cum sunt România Literară, Apostrof, Tribuna, Luceafărul, Astra,
Poesis, Convorbiri Literare, Libris, Nord Literar sau Banchetul. Lista e deja
lungă, pentru că nu am înțeles să restricționez aparițiile, selectând doar
reviste cu vizibilitate puternică. Am acceptat colaborări cu multe publicații
românești, pe hârtie sau online, ca și cu cele existente în străinătate. Până
la urmă, intenția este de a mă prezenta cititorilor, oriunde ar fi ei, și să
sprijin audiența și disponibilitatea pentru lectură a oricui se apropie de
cuvântul ziditor, în perioada aceasta în care interesul pentru lectură este în
dramatică scădere, aprope de prăbușire. Mă refer la o lectură a literaturii în
sine, nu numai la aceea legată de interese profesionale.
I.V.:
Sonetele care poartă semnătura dumneavoastră sunt bine apreciate de criticii
literari și de iubitorii de poezie. De ce ați ales genul acesta de poezie?
A.M.:
Mă întreb la răstimpuri dacă eu am ales sonetul sau sonetul m-a ales pe mine.
Ca în toată activitatea mea de până acum, desfășurată mereu cu dublă valență,
răspunsul e undeva la mijloc. În momentul în care am ales ce urmează să scriu,
eram o persoană matură, trecută prin superbe, dar și prin dramatice încercări.
Cert este că nu mai eram la vremea reacțiilor juvenile, când alegi doar ce este
mai ușor de împlinit și te dedai plăcerii imediate. Poate că ideea de a încerca
sonetul a venit pe neașteptate, dar ca filolog știam că este o muncă de o
dificultate extremă. Dar eu nu sunt o persoană care fuge de provocări. Din
contră, ele mă stimulează. Mai știam că sonetul este cea mai muzicală și
armonioasă dintre speciile poetice. Nu degeaba a rezistat veacurilor. Pentru a
scrie sonet, trebuie să fii înzestrat cu un simț al ritmului, al accentelor
pentru care ți se cere să ai un auz aproape absolut. Ca în cazul muzicienilor
de mare calibru. Dubla mea valență, de interpret și poet, mă ajută. Mă servesc
de aceste daruri cu maximă acuratețe, provocarile îmi sunt familiare și relativ
lesnicioase. Simt imediat unde accentul nu cade corect, unde rima e imperfectă,
unde un vers păcătuiește printr-o silabă în plus sau în minus. Când citesc
undeva un sonet, sesizez imediat o imperfecțiune, îmi zgârie urechea, așa cum
se întâmplă în cazul unei disonanțe apărute în execuția unei partituri. Având
în mine datele necesare, am simțit că sonetul se potrivește cu ceea ce sunt și
a început să-mi placă ceea ce scriam, iar legătura cu sonetul a devenit
inseparabilă. Totul s-a transformat într-un iureș nestăvilit, nepăsător la mode
și ifose de așa-zisă modernitate. Modernitatea nu poate anula emoția și
armonia. Dacă ar fi așa, ar însemna că ne dezumanizăm. Pe parcurs a rămas să
demonstrez că sonetul nu se plasează în afara modernității, într-un plan pe
care l-am depășit și ține de istoria literară. Sper că am reușit să arăt
concret că sonetul poate sta la braț cu noi, cei de azi, și chiar ne potențează
reacțiile. A se vedea ultimul meu volum de sonete, „Paingul Orb”, în care personajele centrale sunt aurolacii
și bolnavii din spitalele oncologice. La distanță ilimitată în timp de sonetul
de dragoste shakespearian sau petrarchian.
I.V.:
Unele dintre sonetele dumneavoastră sunt publicate pe Facebook. De ce ați
recurs la această „cale” înspre iubitorii de poezie?
A.M.:
Nu e vorba numai de acel site. Sunt prezent și pe Instagram, Twiter, Linkedin,
Tik-Tok și am site-ul meu personal, un cadou al copiilor mei
(http://www.amsonete.ro). Folosesc orice modalitate de contact virtual pentru
a-mi prezenta activitatea. În situația în care plaja de potențiali receptori
s-a redus dramatic, un autor care încearcă să depășească un prim nivel, al
platitudinilor, trebuie să iasă în întâmpinarea cititorilor, să-i caute. Este
un efort continuu și cine rămâne cu ideea că și-a încheiat misiunea îndată ce a
pus creionul jos execută doar o parte
din circuitul creator-receptor. Dacă se așteaptă să apară, din senin, cititori
care pândeau tremurând de nerăbdare după colț, nădăjduind, cu sufletul la gură,
că vor reuși să-l citească, ei bine acela e pe un drum fără finalitate, va
rămăne în pluton. Scriitorul este un truditor care veghează fără odihnă focul
și îl întreține, să nu se stingă.
I.V.:
Ce proiecte aveți pentru viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat?
A.M.:
Până la sfârșitul acestui an voi publica, la editura Eikon, o carte cu titlul
„Fereastra Orbului”. Nu știu exact cărui gen îi aparține. Este deopotrivă
jurnal, roman, memorialistică. Cu puternic accent autobiografic, cartea
detaliază multe dintre aspectele despre care am vorbit, legate de parcursul meu
artistic și scriitoricesc, pe fondul unui jurnal care este o radiografie a
vieții românilor trăitori dincolo de ocean, așa cum i-am cunoscut. Cu
izbânzile, dar și cu neîmplinirile lor.
Cine vrea să mă cunoască mai bine, îl invit la una dintre întâlnirile
care se vor organiza. Vreau să ajung la toate târgurile de carte, acolo unde mă
voi prezenta în felul meu original, oferind tuturor un recital.
Interviu realizat de Ioan Vasiu /UZPR
Sursa:
ADRIAN MUNTEANU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu