Mihai Caba - Uriaşa personalitate enciclopedică a lui Dimitrie Cantemir

 

Uriaşa personalitate enciclopedică a lui Dimitrie Cantemir

Mihai Caba

23 August 2023

 

„Sufletul odihnă nu poate afla până nu găseşte adevărul, carile îl cearcă orcât de cu trudă i-ar fi a-l nimeri” (Dimitrie Cantemir)

 

Trei veacuri şi jumătate de la naştere - trei veacuri de veşnicie

 

Anul 2023 marchează, la 21 august, cele trei veacuri ale veşniciei sale, iar, la 26 octombrie,  şi cele trei veacuri şi jumătate de la naşterea lui Dimitrie Cantemir, în două rânduri Domn al Moldovei, pe care istoriografia românească (şi nu numai) îl consideră, datorită multiplelor sale preocupări, un mare cărturar umanist, enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor, de recunoscută valoare  ştiinţifică şi culturală  universală.

 

Împlinindu-se, iată, două momente „rotunde”, întru omagierea complexei personalităţi a lui Dimitrie Cantemir, în 12 ianuarie 2023, a fost instituit prin lege „Anul cultural Dimitrie Cantemir”. Şi în calendarul aniversar 2023 al U.N.E.S.C.O., forumul mondial cultural, a fost cuprinsă la loc de cinste înalta personalitate a cărturarului român.

 

Despre biografia sa, după cum afirmă şi cronicarii, Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, pe moşia din Silişteni a judeţului Fălciu, fiind cel de al doilea fiu al domnitorului C-tin Cantemir şi al Anei (n.Bantăş), cea de a 3-a soţie. Pentru educaţia fiului său domnitorul a apelat la Ieremia Cacavetas din Creta, „un învăţat filosof şi literat grec, care a avut o mare influenţă asupra formaţiei spirituale a lui Dimitrie”, învăţându-l limbile: latină, greacă şi slavonă, dar şi noţiuni de teologie, strategie militară şi istorie. Anii învăţăturii vor fi continuaţi la Constantinopol, la Academia Patriarhiei Ecumenice, „filială spirituală a universităţii de la Padova”, după cum se afirmă în „surse”.

 

Prima sa urcare pe tronul Moldovei s-a petrecut imediat după moartea din 13 martie 1693 a domnitorului Constantin Vodă, tatăl său, când venind la Iaşi „la înmormântarea tătâne-său”, Dimitrie Cantemir devine Domn, după „modelul” lui C-tin Brâncoveanu. Ungerea sa ca Domn al Moldovei este descrisă de cronicarul Ion Neculce: „boierii cei mari, în frunte cu vornicul Iordache Ruset, îl aleg Domn al Moldovei, la cei 19 ani ai săi, pe beizadeaua Dumitraşco, feciorul lui Constantin Vodă,  silindu-l pe dregătorul vizirului turc aflat la Iaşi să-i recunoască urcarea acestuia la tron.”. Însă, Înalta Poartă otomană nu-i recunoaşte domnia şi şi după „ mai puţin de trei săptămâni” (29 martie - 17 aprilie 1693), Dimitrie Cantemir se întoarce la Constantinopol să-şi continuie studiile începute, iniţiindu-se în geografie, anatomie şi literatura clasică elină şi latină. Tot aici a învăţat limbile orientale: turca, persana şi araba, predate de iluştri dascăli ai timpului, Cunoscător deja a 11 limbi, Dimitrie Cantemir dovedeşte interes pentru domeniile: cultelor, literaturii, muzicii şi religiei islamice. Din 1697, odată cu urcarea pe tronul Moldovei a fratelui mai mare, Antioh Cantemir, conform „uzanţelor” Înaltei Porţi, Dimitre Cantemir devine la Constantinopol garant (capuchehaie) al fratelui domnitor. Aici, la sfârşit de 1697, aflat la Adrianopol, D.Cantemir  „reuşeşte să-şi încheie prima parte a lucrării Divanul sau Gâlceava Înţeleptului cu lumea, pe care o tipăreşte în versiune greacă şi română la 1698, la Iaşi (din porunca lui Antioh Vodă), fiind prefaţată elogios de către primul său dascăl, Ieremia Cacavetas.”

 

Considerată a fi „prima lucrare românească originală de gândire religioasă”, în care D. Cantemir, de orientare moderat ortodoxă, lasă să se întrevadă „gâlceava” dintre două atitudini de viaţă, conducând în final spre o conciliere între tradiţia religioasă şi aspiraţiile umanist-raţionale ale lumii. Apreciată, deopotrivă, de criticii George Călinescu şi Şerban Cioculescu, aceast debut al lui D. Cantemir, va cunoaşte în 1705 şi o traducere în arabă.

 

Tot la Constantinopol Dimitrie Cantemir este interesat de muzica otomană laică şi religioasă, astfel că va scoate o lucrare în limba turcă intitulată Kitab-i-musiki (Cartea muzicii), care va cuprinde „un amplu studiu al muzicii otomane laice şi religioase, enumerând compozitori şi curente muzicale, legătura acestora cu muzica bizantină şi ortodoxă, cum şi primul sistem de notaţie a muzicii turce, exemplificat printr-o redare proprie a notelor şi gamelor muzicale”, după cum afirmă specialiştii muzicologi, care mai notează: „Finalul conţine o culegere de melodii otomane, dar şi folclor din Moldova, precum şi un număr de 20 creaţii proprii”. Recunoscut drept fondator al muzicii laice, turcii l-au denumit Cantemiroglu şi i-au acordat cel mai înalt titlu: paşă cu trei tuiuri!

 

După „Divanul”, în perioada 1703-1705, pregăteşte şi întregeşte noua sa lucrare în limba română, „Istoria ieroglifică”, considerată a fi, după editarea sa din decembrie 1705, „prima încercare de roman politico-social, alegoric şi autobiografic”. Propunându-şi să prezinte situaţia dezolantă a Moldovei şi a Munteniei din timpul scurtei sale domnii (necuprinsă de cronicari), D.Cantemir va înfăţişa luptele boierilor pentru domnie, prin procedeul alegoric al luptelor dintre animale, fiecare dintre acestea întruchipând caracterele boierimii timpului: corb, inorog, vidră, struţocămilă, bâtlan etc. Împodobită cu o infuzie largă de proverbe populare, Istoria ieroglifică a lui Cantemir „aduce o contribuţie de seamă limbii noastre literare” (S.Cioculescu), constituind „un adevărat roman de Renard românesc” (G.Călinescu). La fel de însemnată este şi aprecierea poetului Lucian Blaga, care vede în autorul „Istoriei ieroglife” pe „Inorogul alb - simbol al gândirii româneşti, făptură stranie şi pură, de o genială claritate în previziuni”.

 

Remarcându-i elocinţa şi câştigându-i încrederea, la 23 noiembrie 1710, Înalta Poartă îl proclamă pe Dimitrie Cantemir domnitor al Moldovei; acesta urcându-se la Iaşi pe tronul Moldovei la 10 decembrie 1710, având însărcinarea de a-l prinde pe  Brâncoveanu, „suspectat de legături cu ruşii”. Dar abil, D. Cantemir încheie în secret „un tratat de alianţă cu Petru cel Mare”, vizând eliberarea de sub stăpânirea otomană. Tratatul de la Luţk, cu cele 17 articole concepute de Cantemir, este apreciat şi semnat de ţarul Rusiei în 27 aprilie 1711, care, mai mult, în iulie 1711, îl şi vizitează la Iaşi.

 

Bătălia de la Stănileşti, dată între 7-17 iulie 1711, fiind inegală numeric, s-a sfârşit cu victoria turcilor a căror oaste „număra 200 de mii de spahii, faţă de oastea rusă şi moldovenească de numai 50 de mii de oşteni împreună”; asta deoarece C.Brâncoveanu a refuzat să li se alăture şi astfel visul lui D.Cantemir de a se elibera de stăpânirea otomană „s-a dus pe apa Prutului.”

 

Învins, la 16 iulie 1711, D.Cantemir urmat de familie şi mai mulţi boieri se refugiază în Rusia, la curtea lui Petru cel Mare. Primit cu toate onorurile cuvenite, i se oferă un mare domeniu feudal Dimitrevska, redenumit Dimitrovsk de către ţarina Ecaterina a II-a. Timp de 12 ani cât a stat în Rusia până la moartea sa, a devenit consilierul secret pentru problemele Orientului al lui Petru I, membru al senatului, fiind înnobilat cu titlul „Principe Serenissim al Rusiei”, contribuind din plin la cartografierea Rusiei. Realizează prima tipografie mobilă cu caractere arabe din Rusia.

 

Pe lângă toate acestea, continuă aici prodigioasa sa activitate ştiinţifică, apreciată de către Academia berlineză „egală cu cea a învăţaţilor timpului”, fapt ce i-a conferit, la 1 august 1714, Diploma de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin, însoţită de un text de recunoştinţă al Împăratului.

 

Urmând îndemnul filozofului Leibnitz, în perioada 1714-16, Cantemir întocmeşte în latină lucrarea, în trei părţi, „Descriptio Moldaviae”, având drept scop principal, „proiectarea Moldovei pe scena lumii învăţate din Europa”. Însoţită şi de o primă hartă reală a Moldovei, lucrarea cuprinde o gamă largă de informaţii geografice, imagini vizuale ale vieţii, datinilor şi obiceurilor populare, aspecte ale religiei, armatei, economiei şi politicii ţării, „Descriptio Moldaviae” se constituie într-o primă şi documentată „lucrare ştiinţifică a unui român”. A fost tradusă pentru prima oară în limba germană în 1769 şi în româneşte, în 1825, editată la Mănăstirea Neamţ şi apoi la Iaşi, în 1851.

 

Tot în acest răstimp redactează în limba latină „Istoria Creşterii şi Descreşterii Imperiului Otoman”, o scriere de proporţii despre evoluţia politică ascendentă a statului otoman, conţinând note biografice ale celor 19 sultani, de la Osman întemeietorul până la Ahmet al III-lea, contemporanul său, prezentată în prima parte, iar în partea a doua , mai concisă, cea a declinului politic din perioada 1672 -1712, cunoscută de autor.

 

În ultimii ani de viaţă, 1722 - 23, întregeşte „Coloctanea Orientalia” (Colecţia orientală) cu texte de investigaţii arheologice a Zidului Caucazian lăsat de Alexandru Macedon, a vestigiilor persane din zona Mării Caspice ş.a., ce vor fi publicate în 1878, în ediţia de opt volume a Operei Dimitrie Cantemir, îngrijite de acad. Grigore Tocilescu

 

Reîntors la Dimitrovska, după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică, Dimitrie Cantemir, având un diabet avansat, se sfârşeşte din viaţă la 21 august 1723, fiind înmormântat într-o criptă a bisericii Sf. Nicolae din Moscova, ctitorită după planul său.

 

În 1935, relaţiille diplomatice cu U.R.S.S. fiind restabilite, la stăruinţa lui Nicolae Iorga, osemintele cărturarului enciclopedist Dimitrie Cantemir au fost strămutate la Iaşi spre odihnă veşnică în neasemuita Biserică  „Trei Ierarhi”, pe lespedea raclei sale fiind săpat următorul text nemuritor: „Aici, întors din lunga şi pre greaua pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

 

La solemnitatea pioasă a reîngropării osemintelor marelui nostru cărturar, N. Iorga a rostit un amplu discurs omagial şi a împărţit participanţilor broşura de 29 de pagini intitulată: „Despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul aducerii în ţară a osemintelor lui”. Tot la „Trei Ierarhi”, după cel de al 2-lea Război Mondial, au fost strămutate şi osemintele lui Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al României; de atunci Biserica ieşeană fiind recunoscută şi ca „Biserica celor Trei Domnitori”, Vasile Lupu, Dimitrie Cantemir şi Alexandru Ioan Cuza.

 

Să notăm că sub semn omagial, în octombrie 2012, ambasada Rusiei la Bucureşti a donat, în cadru festiv, Bibliotecii Academiei Române un set de 25 de volume ale seriei „Integrala Manuscriselor Dimitrie Cantemir”, legate în piele naturală, cu portretul şi semnătura lui Cantemir în foiţă de aur. La Moscova mai sunt încă 75 de lăzi cu manuscrise şi documente ale lui D.Cantemir, iar Istanbulul deţine un set mare de manuscrise originale, care ar trebui să revină patrimoniului cultural românesc.

 

La marcarea celor trei veacuri şi jumătate de la naştere şi a celor trei veacuri de la sfârşitul lui, posteritatea lui Dimitrie Cantemir, cărturarul umanist de talie universală al secolelor al XVII-XVIII-lea, râmâne de-a pururi luminoasă în România şi toate ţările afiliate la U.N.E.S.C.O., prin statuile şi busturile sale ridicate, prin denumirea atribuită numeroaselor localităţi, cartiere, parcuri, pieţe, bulevarde, străzi, instituţii culturale, universităţi, prin reeditarea operelor sale şi prin manifestările culturale ce se desfăşoară mereu şi mereu pe întreg mapamondul. În plus, Cetatea ieşeană, străveche vatră de istorie şi cultură românească, în spiritul tradiţiei sale împământenite, ţine mereu aprinsă candela criptei nemuririi lui Dimitrie Cantemir - enciclopedistul -, ca un bun exemplu pentru viitorime.