Despre
omul tâlhar la drumul mare și îndepărtarea de sine
Dr.
Nicolae Balaşa
20
August 2023
De când mi s-a pus condeiul în mână și am
învățat să citesc, cu alte cuvinte, după ce am început să conștientizez lumea,
m-am tot întrebat: cum și în ce fel ne-am îndepărtat de substanța noastră
inițială, substanță din substanța universului?! Că de îndepărtat, este vizibil,
ne-am îndepărtat! Doar orbii și orbeții cred alceva și se văd buricul
momentului, aici, pe pământ și în ceruri, ceilalți, oameni angrenați în
mecanismul firesc al vieții, admit ideea de „ un bob zăbavă”, și, înainte de a
lua decizii, se întorc, pe ei înșiși și spusele altora, ca furca paiele!
Croitorii de pe vremuri, aveau o maximă, ghid în activitatea de zi cu zi:
„măsoară de 10 ori și taie o dată”.
Prin urmare, în aceiași termeni, ai
răbdării cu mine și cu omenirea, mi-aș dori să știu de ce omul devine tâlhar la
drumul mare, când una din legile morale, după care a fost zidit, spune simplu,
fără echivoc, „să nu furi”?! Apropo: din punctul meu de vedere, viața pe
pământ, încă de pe vremea antichității, a fost concepută după căteva legi morale.
Legi simple și ușor de respectat, câtă vreme ești Om, cu conștiința de sine
(cel puțin în termenii lui Hegel) și conștiința menirii tale. În caz contrar,
pierdere de vreme, pierdere de timp, a ta, ca om în istorie și, desigur,
pierdere de sine, ca individ rătăcit într-un nu știu ce.
Din perspectiva dicționarului limbii
române, spre deosebire de hoț, capabil de crimă pentru a fura, tâlharul este
echivalentul banditului, a ticălosului sau a nemernicului, prezent la tot
pasul, în mijlocul mulțimilor, și mai ales în instituțiile oricărui stat din
lume. Menirea sa este tot hoția, însă una cu ștaif,
ferchezuită, pedantă, făcută, aproape tot timpul, „în numele binelui pentru
om”. Ori, despre faptul că în spatele acestei expresii „în numele binelui
pentru om” se află marile experimențe sociale nefaste, chiar și marile
războaie, cauze ale decimării umane, săvârșite de niște descreierați sau „genii
de context”, am tot vorbit. Ba mai mult, din aceleași considerente, a spus că
istoria omenirii este o istorie a vărsărilor de sânge în care eroii sunt fie
criminali în cadrul unor măceluri lipsite de sens, fie cădere a omului în hăul
devenirii.
Privind în
noi, în istoria știută, dar și în prezentul suficient de murdar, ne
validăm, fără să vrem, pornirile. Vrem să fim cu orice preț fie ca individ, fie
ca șef de stat sau cine știe ce pițifelnic la vârful unei instituții, fie ca
nație, fie ca popor etc. Apoi, din te
miri ce alte porniri, vrem să arătăm că suntem, chiar dacă abia pâlpâim pe ici,
pe colo, și doar la umbra unor personaje care, vremelnic, cred că sunt puterea.
Vremelnic zic, câtă vreme puterea se duce dracului pe apa sâmbetei! Ți-o ia!
Vine valul îti ia calul, cu puterea ta cu tot! Mai ales atunci când calul este,
de fapt, o mârțoagă împăiată. Într-o astfel de conjunctură, obediența ta față
de „gălbejitul cu putere” te dizolvă în ideea de slugă, uneori slugă absolută.
Iar tu ești ce? Ești unde?! Într-o astfel de situație, desigur, conștiința de
sine, parte a pozitivizării ființării pe pânza vremurilor tale, devine
inconștiență. Cade capul împăunat, cade șandramaua! Cade șandramaua, cade tot!
În acel moment, ia-te dacă ai de unde?
De unde, dacă nu ai nici măcar un nume?!
Imaginaţi-vă să nu fi tu om, nu tu măgar (animal, în
general), nu tu pom, nu tu nici măcar fir de iarbă sau adiere de vânt în zadar!
Să vrei să te iei de undeva şi să nu ai de unde! Să vrei să fii altundeva şi să
nu ai ce trimite! Să vrei să îţi aminteşti de tine, şi ioc amintire! Să vrei să
fii şi tu nume în rândul lumii și, culmea, chiar să nu fii, în condiţiile în
care, totuşi, unul, asemenea ţie, îţi spune: ,,mă, nea cutare!…’’ Tragedia stă în faptul că numele nu e la
întâmplare. Nu îl iei din cui şi pleci cu el aşa, de-aiurea, la plimbare. El,
numele, se zideşte greu. (Ca o paranteză, pentru cei interesați, despre nume,
în formă teoretică, la nivel performant, vorbește Aristotel.) Revenind, ca să
fiu înțeles, Manole, până să o zidească pe Ana, era Manole? Da de unde! Nici
pomeneală! Noe, dacă nu ar fi călărit potopul, ar mai fi fost el Noe? Draci
uscaţi! Sau nici măcar ăia! În cazul nostru, ca oameni, în acest moment, când
nici compromisul nostru nu își mai spune
cuvântul, disperarea, apoi ieșitul la drumul mare, după modelul celui ce i-a
fost stăpân. Stăpân ciuntit, „scurtat de un cap”, ca pe vremea otomanilor. Prin
urmare, disperatul, cameleonic din fire, redevine tâlharul carismatic,
seducătorul, iubitor de semeni. În realitate, banditul, ticălosul sau
nemernicul, viperă, oricând gata să atace. Pe scurt, o hahaleră la fel de
împăiată, care convinge și fură, de la suflete până la verzișori sau te miri ce
altceva. Pentru a-și intra în mână, oricând e în stare să facă orice. Vinde
chiar și pe taică-său, pe maică-sa, se vinde pe el/ea, până ce capătă o
funcție, de obicei, la stat, locul de pe care poate șantaja, trafica etc.,
evident, cu scopul de a a avea acces la banul public.
Până nu de mult îmi tot spuneam că banii
statului nu pot fi furați cât timp, chiar și în interiorul instituțiilor, pe
lângă cele exterioare, sunt compartimente de supraveghere și control. M-am
înșelat! Am uitat să introduc în ecuație mita cea de toate zilele, în jurul
căreia se strânge, cât ai clipi, grupul infracțional și, desigur, grupul a
cărui menire se rotește în jurul sloganului, „o mână spală pe alta”. Pricepuți
nevoie mare și „copleșiți” cu peste de măsură de mersul instituției, și de
greutățile celor ce îi înconjoară, cei amintiți anterior, în primul rând strigă
în gura mare pe la… și pe la…, în genere, pe oriunde…: „aia nu e, ailaltă
lipsește, de cerut ni se cere și abia mai putem face față”. De aici și până la furtișagul în numele binelui
pentru om, nu este nici măcar un lat de palmă. La tehnica anterioară, de furt
în numele binelui pentru semeni, trebuie adăugată cultura anulării sau
cultura anihilării, „Cancel culture”.
Prin urmare, deși pedanți în a tâlhări, în special, statul (cu expresia scuză, spusă din gură, în
gură: „a furat de la stat, nu de la om, omniprezentă înainte de 1989, pe vremea
comunismului, și cealaltă, „a furat, dar a și dat!…”, rostită la oricare colț,
în plină democrație), tâlharii sunt frustrați. Nu de puține ori auzim: „dacă
nea cutare are, eu de ce nu aș avea” sau altfel, din altă perspectivă: „dacă a
furat riscând, eu de ce nu aș risca? Că
de pățit, nu văd că ar fi pățit careva ceva?!”). Într-un stat în care dreptatea este mimată,
pacea socială dispare la un simplu pocnit din degete, anarhia se instalează cât
ai clipi și devine, pentru o vreme, formă de guvernare. Pentru a convinge,
amintesc momentul loviturii de stat după 25 decembrie,1989, când haosul străzii
și-a spus cuvântul, iar România, peste noapte, avea la un moment dat trei
guverne.
Marea frustrare specifică nemernicilor, nu
se centrează, cum am crede, pe lipsa de
avere, ci pe nerecunoașterea lor ca valori sociale. Nerecunoaștere, pentru ei,
o mare durere! Din această nerecunoaștere, anularea prin rebranduire. Altfel
spus, ștergi orice simbol, oricare nume, stergi oricare conținut anterior ție,
pentru a putea fi tu. În termeni juridici, o astfel de faptă înseamnă furt de
identitate. Însă încercarea de a șterge, de a anula tot ce este peren și a te pune tu în locul celor ce au devenit,
prin efort, clasici, înseamnă, cu siguranță, anulare de sine și eșec în același
timp. Dar dacă din așa ceva, din rebranduire se fac bani negri, ca de altfel
din oricare altă furăciune, semenul tău, desi știe, din teamă, rabdă și tace.
Pentru corectitudine, conștienți de faptul
că omul este supus greșelii, trebuie spus că nu oricare dintre noi este hoț.
Omul contingent, conștient de menirea sa, este permanent pe drumul mântuirii.
Cu toate acestea, peste tot, în jur,
alături lui, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei,
alături simfoniei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei,
misterul!… Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul! Totuşi, ultimul, mai
rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată
punere pe gânduri!… Apoi, moartea, cortină a zădărniciei! Domnule, dacă ai
putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te
îngropi singur, perpendicular pe axa vremurilor! Să fii un fel de antenă, prin
care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul! În realitate, noi, tot una cu
pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi…
Una, două, ţi se încurcă iţele! Păcat de oasele frânte, păcat de compromisurile
făcute în numele devenirii, păcat şi de alergatul pe te miri unde de-aiurea,
făcând rău, îndepărtându-te de tine însuți! Asta e! Una e să vrei şi alta e să
fii!…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu