Înființarea
și extinderea NATO (11)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
20
August 2023
Lovitura
de grație - Himera Rusiei Mari și defecțiunea ucraineană
Un text de referință premonitoriu asupra
dezintegrării Uniunii Sovietice a fost eseul lui Alexandr Soljenițîn Cum să
reîntemeiem Rusia, publicat de Literaturnaia Gazeta, în septembrie 1990, cu un
an înaintea începerii procesului de disoluție: „Ceasul cel de pe urmă al
comunismului a sunat… În multe republici de la periferie forţele centrifuge
sunt atât de încordate, încât nu mai pot fi oprite fără violenţă şi vărsare de
sânge, iar cu un asemenea preţ nu mai trebuie oprite! După cum evoluează
lucrurile la noi, este evident că Uniunea «Socialistă Sovietică» se prăbuşeşte
şi nu mai avem ce alegere să facem… Trebuie să decretăm imediat și fără
echivoc: trei republici baltice, trei republici caucaziene, patru din Asia
Centrală, dar şi Moldova (dacă se simte aşa de mult atrasă spre România) - în
total unsprezece - acestea se vor desprinde, inevitabil și definitiv”.
După configurația propusă în acest
preambul al eseului, Soljenițîn (tatăl rus, fost ofițer imperial, mama
ucraineancă) își făcea iluzii - spera într-o refacere a Rusiei Mari, care să
înglobeze republicile slave și cel puțin o parte a Kazahstanului. Merită notat
și punctul de vedere al lui Soljenițîn în privința extinderii ulterioare
Ecaterinei a imperiului țarist: „Fantezia zănatecă a lui Alexandru I de a
«ferici» Polonia cu protecția lui, în 1814” (anexarea a două treimi din
Polonia, consfințită la Congresul de la Viena, 1814/1815). Ne reamintim,
anexarea din 1812 a Basarabiei, de către același Alexandru I.
După un an de la apariția acestui eseu,
poziția separatistă intransigentă a R.S.S.
Ucrainene va elimina din istorie himera Rusiei Mari, una dintre utopiile
lui Soljenițîn. La 1 decembrie 1991, în urma unui abil compromis politic între
comuniști și naționaliști, regizat de către Leonid Kravciuk, Ucraina și-a
proclamat, prin referendum, independența față de Uniunea Sovietică, iar
Kravciuk a devenit primul președinte ales al Ucrainei. Pentru ucraineni - un popor fără țară până în secolul XX, căruia
comunismul i-a creat o republică
unională vastă în cadrul U.R.S.S. - destrămarea Uniunii era o
extraordinară oportunitate de a avea un
stat independent, iar elita comunistă a RSS Ucrainene a fructificat cu
maturitate politică această conjunctură. Primele state care au reunoscut,
imediat, pe 2 decembrie, independența Ucrainei au fost Polonia, Canada și, încă
republică unională, RSFSR. Statele Unite au recunoscut independența Ucrainei
de-abia la 25 decembrie, după dizolvarea URSS și discursul de demisie al lui
Gorbaciov.
Puciul
de la Belaveja
„Defecțiunea ucraineană” a readus în
prim-plan rolul Rusiei în proiectul lui Gorbaciov al noului Tratat Unional al
Statelor Suverane. O semnare a Tratatului de către Rusia, spera președintele
U.R.S.S ., ar putea determina reajustarea poziției Ucrainei. Președintele
R.S.F.S.R., Boris Elțîn, însă, nu ceda presiunilor lui Gorbaciov. În
declarațiile, separate, făcute presei după o întâlnire a celor doi președinți,
ambii au afirmat că „nu concepeau Uniunea fără Ucraina”. Elțîn a plusat:
„Trebuie făcut totul pentru a-i convinge pe ucraineni să se alăture Tratatului
asupra Uniunii”, dar cu rezerva: „dacă nu merge, va trebui să ne gândim la alte
posibilități”([1], p. 167). Aceasta a fost atmosfera, cel puțin aparentă, în
care Elțîn l-a anunțat pe Gorbaciov asupra intenției lui de a se întâlni, la
Minsk, cu președintele Sovietului Suprem al R.S.S. Bieloruse, Stanislav
Șușkievici și cu președintele Ucrainei, Leonid Kravciuk.
În dimineața zilei de 7 decembrie Elțîn a
ținut un discurs la Minsk, în Sovietul Suprem al RSS Bieloruse. În conferința
de presă care a urmat, răspunzând unei întrebări referitoare la noua structură
unională preconizată, a afirmat că vor fi discutate câteva variante, printre
care și cea a unei uniuni a celor trei republici slave. După sosirea lui
Kravciuk la Minsk, cele trei delegații
s-au deplasat la reședința prezidențială bielorusă de la Viskuli, în
pădurea Belaveja, lângă Brest. Deși întrunirea a căpătat un caracter conspirativ,
niciunul dintre participanți nu a confirmat că ea ar fi fost gândită ca atare.
Pe 8 decembrie, când au început discuțiile, Elțîn i-a prezentat lui Kravciuk
noul proiect al Tratatului Unional, spunându-i că el îl va semna doar după ce
l-ar semna Kravciuk. Acesta a declarat că Sovietul Suprem al R.S.S. Ucrainene
nu va accepta niciun tratat care să instituie un organism superior, unional.
După acest refuz categoric, Ghennadi
Burbulis, secretarul de Stat al peședintelui Elțîn a pus întrebarea: ”veţi fi
de acord să semnaţi un act conform căruia U.R.S.S. s-a destrămat sau şi-a
încetat existenţa?“. Memoriile celor prezenți la această discuție confirmă
unanim că propunerea a fost formulată
inopinat de către Burbulis și că ea s-a constituit ca o destindere
pentru toți.
O a doua problemă care a apărut, în
consecință, a fost cea a legitimității dizolvării Uniunii Sovietice de către
liderii celor trei republici slave. Rezolvarea, sau, mai degrabă, expedierea
ingenioasă a acestei probleme a fost formulată pe loc de către Serghei Șahrai,
doctor în drept, consilierul juridic al președintelui Elțîn: Tratatul de
constituire a Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice a fost semnat, în 1922,
de către șefii delegațiilor a patru republici -
R.S.F.S. Rusă, R.S.S. Ucraineană, R.S.S. Bielorusă și R.S.S.
Transcaucaziană. În 1936, Republica Transcaucaziană s-a scindat în trei
republici unionale independente - R.S.S.
Armeană, R.S.S. Georgiană și R.S.S. Azerbaidjană. Deci, a spus Șahrai, este
dreptul celor trei republici fondatoare rămase după dispariția celei de a
patra, de a dizlva Uniunea pe care au creat-o.
În aceeași zi au fost elaborate și semnate
Declarația Șefilor de State ai Republicii Belarus, R.S.F.S.R. și Ucrainei și
Acordul asupra Constituirii Comunității Statelor Independente.
Declarația
anunță constituirea Comunității Statelor Independente, motivația și țelurile
ei.
În Acord se stipulează: “Noi, Republica
Belarus, Federația Rusă (RSFSR) și Ucraina, ca State fondatoare ale Uniunii
Republicilor Socialiste Sovietice
și semnatare ale Tratatului
Unional din 1922, denumite în continuare Înalte Părți Contractante,
declarăm că Uniunea Republicilor Socialiste
Sovietice nu mai există ca subiect de drept internațional și realitate
geopolitică.”... „Înaltele Părți Contractante constituim Comunitatea Statelor
Independente...deschisă accesului oricăror State ale fostei U.R.S.S. precum și
altor State care împărtășesc țelurile și principiile acestui Acord.”
Articolul 5 al Acordului prevede:
„Înaltele Părți Contractante recunosc și își respectă una alteia integritatea
teritorială și inviolabilitatea granițelor existente în cadrul CSI”.
S-a spus despre Acordul de la Belaveja că
a implicat și un târg tacit Elțîn - Kravciuk: Crimeea contra Kremlin. „Pentru
conducerea rusă miza principală a partidei era capul și biroul de la Kremlin al
președintelui Uniunii și nici un preț [recunoașterea granițelor Ucrainei] nu i
se părea prea mare” - comentează Andrei
Graciov ([1], p.164). Atent citit, textul articolului 5 al Acordului reflectă măiestria juridico-diplomatică a lui Șahrai
și un moment de neatenție a experților ucraineni: integritatea teritorială și
inviolabilitatea granițelor este recunoscută restrictiv, „în cadrul CSI”; o
retragere din CSI poate repune în joc problema recunoașterii granițelor dintre
fostele republici sovietice, ceea ce s-a și întâmplat între Ucraina și
Federația Rusă. Problema granițelor, stabilite arbitrar de către fondatorii
URSS între republici, a rămas înghețată până când naționaliștii ucraineni, din
ce în ce mai agresivi, au supralicitat, legiferând deznaționalizarea
minorității ruse (la pachet cu a celorlalte minorități) de pe teritoriile
înglobate artificial cu timpul în statul pe care și l-au constituit în
conjunctura favorabilă din 1991.
Imediat după semnarea Declarației și
Acordului de desființare a U.R.S.S și creare a CSI (slide 1), cei trei lideri
au hotărât ca Elțîn să-l sune pe Bush, iar Șușkievici pe Gorbaciov.
Convorbirile au avut loc în paralel. Legătura cu Bush ([2], Doc. 9; [3], slide
2) s-a stabilit puțin mai repede. Elțîn i-a redat (după ton, raportat pare mai
potrivit) lui Bush, în detaliu, conținutul Acordului asupra Constituirii CSI, fără vreo referire la desființarea
U.R.S.S. Elțîn l-a prevenit pe Bush, de două ori, că Gorbaciov încă nu este la
curent cu Acordul: “Trebuie să vă spun, confidențial, că președintele Gorbaciov
nu cunoaște aceste rezultate... Am fost extrem, extrem de franc cu
dumneavoastră astăzi.” ...„ Având în vedere tradiția noastră, nu am putut
aștepta nici zece minute ca să vă sun. Ca să fim sinceri, Gorbaciov nu știe,
deși îl vom informa chiar acum.” Într-un comentariu ulterior al acestei
convorbiri telefonice, președintele Bush a spus că s-a simțit “întrucâtva
stânjenit” și că era „îngrijorat de o acțiune militară”.
Între timp se stabilise legătura cu
președintele Gorbaciov, căruia Șușkievici i-a citit Acordul, inclusiv
declarația de desființare a U.R.S.S. Șușkievici relatează într-un interviu,
peste ani: „Gorbaciov m-a întrebat, pe un ton foarte didactic: «Și v-ați gândit
la cum va reacționa comunitatea internațională?». Am răspuns: «Știți, Mihail
Sergheevici, a reacționat bine. Boris Nicolaevici l-a sunat pe Bush, iar Bush
tratează știrea pozitiv, vedeți?». Apoi, tăcere!”
Parlamentele (încă Soviete Supreme) ale
celor trei republici au ratificat în unanimitate Acordul de la Belaveja - Ucraina și Bielorusia în 10 decembrie, Rusia
în 12 decembrie - deschizând astfel
calea spre legitimizarea totală a desființării Uniunii Sovietice. Ratificarea
în Sovietul Suprem al Federației Ruse a fost un nou triumf al lui Elțîn. Din
201 deputați, 188 au votat pentru lichidarea Uniunii, inclusiv mulți comuniști
ai lui Ziuganov. Rezultatele votului au fost întâmpinate în picioare, cu ovații
furtunoase. „În acest mod, scrie Gorbaciov în Amintiri ([4], p. 511)
radical-democrații, cu participarea comuniștilor, au îngropat Marea Rusie, a
cărei urmașă fusese Uniunea Sovietică.” Astfel de formulări devoalează limitele
gândirii lui Gorbaciov în problemele naționale ale Uniunii Sovietice.
Încontestabila realizare a lui, “eliberarea oamenilor de frică”, se oprea la
himera “reformării democratice a statului multinațional” ([4], p. 526), pe care
Elțîn, din convingere sau dus de valul luptei pentru putere, a depășit-o.
Primele
republici care și-au exprimat sprijinul pentru hotărârile de la Belaveja au
fost Armenia și Republica Moldova pe 9, respectiv 12 decembrie.
Gorbaciov a atacat problema legitimității
acordului de la Belaveja, imediat după telefonul lui Șușkievici, într-un
interviu pentru televiziunea ucraineană, în seara zilei de 8 decembrie,
interviu în care avertiza și asupra
inevitabilului conflict pe linia de falie a teritoriului construit artificial
și arbitrar de către fondatorii URSS: “Vreau ca Ucraina să fie menținută așa cum
este. O doresc mult. Dar sunt convins: dacă urmează drumul rupturii, vor
izbucni aici asemenea mișcări încât generațiile viitoare vor avea de lucru [1],
p. 174).”
Protocoalele
de la Alma-Ata
Președintele Kazahstanului, Nursultan
Nazarbaev și-a exprimat public indignarea pentru modul în care cele trei
republici slave au desconsiderat în
hotărârea lor de la Belaveja republicile asiatice. Nazarbaev a convocat
liderii acestor republici la Așhabad, capitala Turkmenistanului, pentru a lua o
poziție comună în noua conjunctură. Ideea inițială de a constitui, în oglindă,
o alianță a celor cinci state islamice a fost abandonată în favoarea alipirii
la CSI, cu condiția de a fi considerate State Fondatoare, egale în drepturi cu
primele trei. În felul acesta fosta nomenclatură din Asia Centrală a păstrat
puterea, iar foștii prim-secretari ai partidelor comuniste ale republicilor
și-au asigurat președinția statelor independente rezultate, unii dintre ei ̶ prin
modificări constituționale și alegeri succesive
̶ pe viață.
Ca o satisfacție dată republicilor din
Asia Centrală, întrunirea de lărgire a CSI s-a ținut în capitala Kazahstanului,
Alma-Ata. La întâlnirea de la Alma-Ata au participat liderii tuturor fostelor
republici sovietice cu excepția Balticelor și Georgiei (slide 3). Georgia a
aderat și ea la CSI, ulterior, la 23 octombrie 1993.
În primul moment, Kravciuk a plusat pe
linia independentistă a Ucrainei, refuzând să meargă la Alma-Ata, unde urmau să
aibă loc negocieri între republicile slave și, în principal, cele asiatice, în
privința CSI: “N-au decât să se alăture la ceea ce am semnat la Minsk!”. Un alt
aspect al acestei supralicitări a ucrainenilor a fost demersul pentru a trece
imediat sub controlul lor unitățile armatei sovietice aflate pe teritoriul Ucrainei.
Gorbaciov l-a sunat pe Kravciuk, avertizându-l că o astfel de decizie unilaterală ar bulversa
întreaga lume prin apariția bruscă a celei de-a treia, ca amploare, armate
europene. Kravciuk a înțeles că, pentru moment, coarda suveranității nu poate fi
întinsă mai mult. S-a dus la Alma-Ata.
Gorbaciov
nu a fost invitat la Alma-Ata. Începând cu puciul de la Belaveja el a
fost izolat de centrele decizionale, trecute în mâna republicilor, și a fost
blocat în intențiile de a activa
organismele unionale (Congresul Deputaților Poporului din URSS, Sovietul Suprem
al URSS). O ultimă încercare a sa de a-și evita naufragiul, odată cu al
Uniunii, a fost mesajul oficial către participanții întâlnirii de la Alma-Ata,
trimis pe 19 decembrie. Gorbaciov avea încă speranța unui rol al Centrului și
al lui în noile condiții de minimă centralizare.
La Alma-Ata șefii de State ai celor 11
foste republici sovietice care au agreat să constituie Comunitatea Statelor
Independente au semnat o Declarație și trei documente de bază, cunoscute ca
Protocoalele de la Alma-Ata.
Declarația de la Alma-Ata de constituire a
CSI și de încetare a existenței URSS a preluat prevederile Declarației și
Acordului de la Belaveja, cu adaosul că această Comunitate “nu este nici Stat,
nici o entitate supra-Statală”.
Prin Decizia Consiliului Șefilor de State
al CSI, Ucraina și Belarus, ca membri fondatori rămânând automat în ONU, Rusia
va fi succesorul URSS la ONU, inclusiv ca membru permanent al Consiliului de
Securitate.
Informația expres numărul 5 sosită pe
Interfax de la Alma-Ata a fost lovitura de grație pentru Gorbaciov: “Mihail
Sergheevici Gorbaciov este informat despre încetarea existenței instituției
președintelui URSS”, cu “mulțumiri pentru contribuția pozitivă adusă”.
După acordul liderilor celor 11 republici
întruniți la Alma-Ata, ratificarea de
către parlamente a fost unanimă și Gorbaciov a trebuit să recunoască
legitimitatea procesului de constituire a CSI și desființare a URSS.
La 25 decembrie, Mihail Gorbaciov a semnat
ultimul său decret în calitate de președinte al URSS, prin care transmitea
funcţia de comandant suprem al forţelor armate, inclusiv autoritatea nucleară,
preşedintelui Federaţiei Ruse, Boris Elţîn. La ora 19 a început televizarea în
direct a discursului de demisie. La sfârșitul discursului, drapelul sovietic de
pe Kremlin a fost coborât și a fost ridicat tricolorul Federației Ruse. Din
punct de vedere ideologic, prin desființarea URSS și formarea CSI principiul
Wilsonian al naționalităților a învins principiul polarizării și luptei de
clasă, după 70 ani de imperialism sovietic.
În ultimele zile ale lui decembrie, după
semnarea demisiei, prin evacuarea precipitată a biroului de la Kremlin și a
reședinței prezidențiale, prin suprimarea gărzii, etc., Elțîn i-a întors din
plin umilirile la care Gorbaciov îl supusese odinioară, prin cele trei linșaje
politice pe care i le-a regizat cu patru ani în urmă, în câteva instanțe
superioare ale încă atotputernicului PCUS[5].
Atitudinea
americană
La o săptămână de la întâlnirea de la
Belaveja și la câteva zile după cea de la Așhabad, pe 15 decembrie, secretarul
de Stat american James Baker a sosit la Moscova, urmând să plece la Kiev și
Alma-Ata, pentru analiza noii situații geopolitice. A doua zi a fost primit de către
președintele Gorbaciov, după ce avusese deja o întâlnire cu președintele Elțîn,
urmată de o conferință de presă. Întrevederea cu Gorbaciov nu mai era decât una
de curtoazie. Datorită acestui aspect și faptului că Baker se pronunțase
imediat după puciul de la Belaveja - prematur
și nediplomatic din perspectiva lui Gorbaciov : „Uniunea Sovietică nu
mai există”, întâlnirea a fost crispată. „Problema se reduce la un singur
cuvânt: Ucraina”, și-a început expunerea Gorbaciov, care, în așteptarea
întâlnirii de la Alma-Ata considera, spre deosebire de Baker, cursul
evenimentelor încă imprevizibil. În final, Baker i-a arătat carnetul în care
își nota întotdeauna concluziile întrevederilor politice: “Am notat sfatul
dumneavoastră: să se folosească problema recunoaștrerii din partea occidentului
pentru a face să avanseze procesul unei comunități viabile” ([1], p. 200). Era
același carnet în care secretarul de Stat american notase, cu nici doi ani în
urmă, după întrevederea cu Gorbaciov din 9 februarie 1990, celebra concluzie
„not one inch eastward”[6]. Pe care Gorbaciov a neglijat să o transforme
într-un acord interstatal cu valabilitate juridică. Adversarul de temut de
odinioară al Statelor Unite era lichidat. Statele Unite au recunoscut
independența celor 11 state emergente din fosta U.R.S.S. care au format CSI,
de-abia după declarația de demisie a președintelui Gorbaciov (slide 4).
Într-un discurs ținut pe 27 decembrie, în
Texas, președintele G.H.W. Bush a declarat că Statele Unite au câștigat
Războiul Rece: „Miercuri, în ziua de Crăciun, comunismul sovietic și Statul
Sovietic au decedat”. Expansiunea Statelor Unite, via N.A.T.O., în vidul de
putere creat de dispariția U.R.S.S. era firesc să înceapă. Drumul a fost fără
opreliști, dar la capătul lui rămăsese îngropată o bombă cu explozie
întârziată, asupra căreia atrăseseră atenția atât Gorbaciov, cât și Elțîn, cât
și G.W.H. Bush, Ucraina.
------------------------------------------------------------
[1] Andrei Graciov, Naufragiul lui
Gorbaciov - Adevărata Istorie a
Destrămării URSS, Nemira, 1995.
[2] Svetlana Savranskaya and Thomas
Blanton The End of the Soviet Union 1991, Briefing Book 783 Dec. 2021,
https://nsarchive.gwu.edu/briefing-book/russia-programs/2021-12-21/end-soviet-union-1991
[3] https://nsarchive.gwu.edu/sites/default/files/documents/9-Memorandum-of-Telephone-Conversation-Bush.pdf
[4] Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea
înainte și după perestroika, Litera (2013).
[5]Tiberiu Tudor, Boris Elțîn versus
Mihail Gorbaciov (restructurarea sau distrugerea Uniunii Sovietice)
https://www.art-emis.ro/analize/infiintarea-si-extinderea-n-a-t-o-8
[6] Tiberiu Tudor, Problema Germană.
Primul pas al NATO spre Est.
https://www.art-emis.ro/analize/infiintarea-si-extinderea-n-a-t-o-3
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu