IOAN MICLĂU-GEPIANU - POEZIA, DRAGOSTEA MEA!

 

Restituiri de credință literară

 

IOAN MICLĂU-GEPIANU: POEZIA, DRAGOSTEA MEA!

(Cuvânt introductiv la Vol. POEZII ALESE – 2005)

 

”...Poezia a fost și va fi întotdeauna apostolul și propășirea libertății cu care ea este atât de strâns rudită”, ne dezvăluia Andrei Mureșanu în elogiile sale aduse vieții.

”...Poezia să îmbătrânească? De mii de ani cântă ciocârlia același cântec la răsăritul soarelui și lumea nu se satură să-l asculte” – ne asigura N. Iorga la vremea sa.

În cuvinte potrivite și înțelepte a mai creionat și Tudor Arghezi rosturile poeziei: ”Poezia e copilul care rămâne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrânilor, peste durere, dezamăgire și suferință”.

Poezia este însăși viata sufletului nostru!

Iar legea fundamentală a poeziei și despre poezie ne-a precizat-o , pentru totdeauna, poetul suferinței lui Hristos, Mihai Eminescu:

 

”E ușor a scrie versuri,

Când nimic nu ai a spune,

Înșirând cuvinte goale,

Ce din coadă au să sune”.

 

E ușor, așadar, a scrie versuri când toți te mângâie asemenea berbecuțului scărpinat între cornițe, care fuge vesel și ghiduș printre flori de sânzâiene…

Nu-i prea ușor însă, când vrei să fii poetul adevărului. Când, ”viclenia, lingușirea, binecunoscuta elasticitate a șirei spinării – tactul vieții, în înțelesul negustoresc al cuvântului – toate aceste daruri prețioase, care scot din întuneric și asigură succesul atâtor mediocrități” – ne spune Al. Vlahuță, bunul prieten al Luceafărului poeziei românești. Acestea vor da celui ce se vrea poet o cruce însângerată.

Și mie mi-a fost dat să am crucea mea, pe care o port prin lume, și, pentru că o simțeam alături, întotdeauna purtând-o la piept, azi o găsesc încorporată ființei mele și sunt sigur că împreună ne vom mărturisi și Divinului ceresc. Conștiința mea îmi spune că poetul adevăat este al Neamului său, al omenirii chiar, și nicidecum al asociațiilor cu interese răstrânse. Visul meu nu este a fi versuitorul vreunui partid sau altul, ci doresc din tot sufletul să fiu versuitorul neamului român întreg. Fiecare avem o cruce de purtat. Eu mă străduiesc să o port pe a mea cu multă îngrijire. Am împodobit-o cu dragoste, uneori cu lacrimi, cu muncă, dar n-am folosit-o niciodată, lingușind-o pentru glorii deșarte.

Poezia, înțelepciunea, simplitatea, le socotesc întotdeauna o adevărată ”Sfântă Treime”, căreia mă închin cu multă credință.

Deci iubitului cititor, doritor să pătrundă taina poeziei mele, îi recomand să observe doar, simplitatea versului, să cântărească singur picătura de înțelepciune ce pătrunde prin vers, iar poezia mea I se va deschide singură, asemenea unei flori,”în acea câmpie literară a lui B.P. Hașdeu, unde e loc suficient pentru fiecare creator de poezie”.

Oricât de frumos ar ști omul să-și exteriorizeze sentimentele interioare în fața generozității mediului natural, nimic nu este mai înălțător pentru firea sa, decât fenomenul reînvierii Naturii, sosirea Primăverii, care parcă ne reânvie și ființa noastră umană!

Cuvântul Primăverii este un adevărat imn universal, pătrunzător, fermecător și poetic. O revărsare divină, care cheamă la reînvierea și alinierea în veșnicul marș al Naturii, după legitatea creațiunii lui Dumnezeu.

Natura este un adevărat templu universal, pe altarul căruia se înobilează, jertfește și reînoiește totul ce îi aparține. Splendoarea universală pulsează, se expandă, embrionând reînoirea, chemându-l și pe om, această maximă a creațiunii, la îngrijirea ființei sale, la îngrijirea sănătății sociale în care există, astfel imnul universal al Cântării Primăverii va fi complet, plăcut și dorit.

 

 

*

Dacă-n iubiri…!

 

Dacă-n iubiri mi-e visul meu mereu,

E pentru că în viață-mi,

Eu am pe Dumnezeu!

 

Dacă de-apururi sunt naiv și bun,

E pentru că-s român

Din neamul meu străbun!

 

Iubirea-mi dărui scrierea și fapta,

Eu nu trăiesc din intrigi,

Căci calea mea e alta;

 

Primesc pe orișicine în mica mea odae,

Servesc cu tot ce am,

Iubesc și-aproapele ce uneori mă taie!

 

*

PE DRUMURILE ARTEI

 

Zbor cu gândul, roibul vieții,

Cu aripile-aurite

Și cu graiul omenesc,

Pelerin pe drumul artei

Precum însuși Făt-Frumos

Prin vremi mândre și străbune!

 

Din chiar zorii dimineții,

Sfântul Soare cu-a lui roze felurite,

Învelind cu nestemate tot rotundul pământesc,

Auzii cum îmi șoptește roibul meu orgolios;

Eu îl ascultam ce-mi spune!

Punea-n cetini a lui șoapte și în râuri susurânde,

Apoi înspre cer cu stele privea, frâul spumegând:

”Fii stăpân, să te ții bine, căci vom trece

Prin păduri de-argint și aur, vezi pe drumuri cotituri,

Grămezi mari de nestemate, aur mult, iscoditor,

Nu gândi să le ai toate căci ești simplu muritor -

De vrei Arta cea frumoasă,

Ce-i a Duhului lucrare,

Zi întâi o rugăciune,

Zi ”Ajută-mi mie Doamne!”

Ia-ți pe umeri sfânta Cruce!

Grea ispită-i Poezia,

Duci pe umeri grea povară,

Ea te frige ți te arde,

Căci e focul din origini,

Vântul rechemării sacrei

Înspre muntele IUBIRII!

 

*

DOR

 

Mi-e dor de-al mamei mele grai,

De portul și de cântul ei;

Câmpia cu-a Miorii plai,

Revarsă-n soare viu cover,

Culoarea vetrei azi cu dor,

Se-adună-n ochii mei!

Iar de mă rog cuiva acum -

Mă-nchin l-altarul vetrei tale,

Oprindu-mă bătrân în drum:

”O, cât de tânără ești Țară!

Cum ași dori să-ți mângâi iară

A florilor petale!

Sfioasă-n dalba ta câmpie,

Tu, scumpă zână din Carpați,

Cu sânii plini legați în ie,

De ce ți-e tristă fața Ta?

Tu, Mamă a trei frați,

Recheamă-ți dulcea veselie

Și nu te întrista!

Căci de tristețea Ta aude Dumnezeu

Și nu vei suferi, nici eu!”

 

~*~

IOAN MICLAU-GEPIANU

Biblioteca MIHAI EMINESCU Cringila

AUSTRALIA