Dimitrie
Cantemir - personalitate istorică de anvergură europeană
Prof.
univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău
03
Septembrie 2023
„Onorată asistență,
Doresc să-mi exprim sincera gratitudine
organizatorilor acestei manifestări, pentru onoarea și oportunitatea de a-mi
împărtăși câteva idei, reflecții, în ziua în care consemnăm 34 de ani de la
istorica decizie a Sovietului Suprem al R.S.S.01 Moldova din 31 august 1989 de
revenire la «veșmântul ființei noastre»” (Valentin Mândâcanu) și de decretare a
limbii române limbă de stat în Republica Moldova.
Deloc întâmplător faptul că sărbătoarea
Limbii Române care pornește de la un moment crucial din istoria recentă a
Republicii Moldova de la 31 august 1989, devenită zi festivă și în România din
2013, se împletește în mod firesc și organic cu Anul Cultural „Dimitrie
Cantemir”.
Conferința de astăzi are ca generic
cuvintele marelui domnitor și gânditor D. Cantemir care, încă în zorii epocii
moderne, cu mult înaintea „secolului naționalităților” din spațiul european,
când conștiința originii etnice și lingvistice comune inclusiv în spațiul
românesc se afla abia în faza ei incipientă, embrionară, a formulat un mare
adevăr cu caracter de axiomă, astăzi mai actual chiar decât atunci când a fost
rostit: „Ne spunem români, iar limbii noastre nu dacică, nici moldovenească, ci
românească”.
Fiind nu numai un mare istoric,
orientalist de talie europeană și mondială, filosof, umanist, dar și un
lingvist erudit, cunoscând limbile greacă, latină, turcă, arabă, persană,
italiană, franceză, slavă veche, rusă, Dimitrie Cantemir a avut, în același timp,
un sentiment deosebit față de limba maternă, - limba română, - care formează
subiectul celui de-al IV-lea capitol - „Despre limba și graiul moldovenilor” -
din partea a treia a „Descrierii Moldovei”.
Cantemir afirmă că limba moldovenilor,
muntenilor și ardelenilor „are ale sale răspicări sau rosturi, ca și toate alte
limbi”. Cu alte cuvinte, avea o concepție justă, științifică, despre existența
unor deosebiri dialectale în cadrul limbii române. „Așișderea, și limba
noastră, din multe limbi iaste adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu
al vecinilor de prin prejur, măcară de la Râm ne tragem” - afirmă D. Cantemir.
În același timp, constituind o unitate în
diversitate, lucrările lui D. Cantemir afirmă cu toată claritatea că „muntenii
și ardelenii au tot o limbă cu moldovenii”, iar
„limba latinească iaste maica cea adevărată”.
Nu numai reflecțiile despre limba română
ale marelui cărturar, ci și lucrările sale – în special „Descrierea Moldovei”
și „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor” (ultima redactată între
1719-1722) - constituie, și astăzi, veritabile sinteze și opere propriu-zis
literare, cu o documentare extrem de bogată, asupra poporului român și a limbii
române, în care eruditul principe pune într-un cadru teoretic atât problema
limbii literare unice, cât și a dialectelor limbii române.
Un amplu, impresionant și cvasi-exhaustiv
portret al „eruditului de faimă europeană”[1], – așa cum este caracterizat D.
Cantemir, – se conține în celebra sinteză de „Istorie a literaturii române de
la origini până în prezent” a unuia dintre cei mai importanți critici români
din toate timpurile, George Călinescu. Punând la baza analizei sale opera
scriitorului Dimitrie Cantemir, în calitate de cea mai importantă sursă
documentară, G. Călinescu – și el o mare personalitate de formație
enciclopedică, una dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar,
constata că:
„D. Cantemir are talent, evident în
«muzica» frazei, în ideea de a percepe concret figurile simbolice ale
constelațiilor. Cronicarii au farmec lingvistic și dar de povestire, Cantemir e
scriitor, creator, aducând idei și combinații. Figura lui, umbrită până azi, e
a unui om superior. Voievod luminat, ambițios și blazat, om de lume și ascet de
bibliotecă, intrigant și solitar, mânuitor de oameni și mizantrop, iubitor de
Moldova lui după care tânjește și aventurier, cântăreț în tambură țarigrădean,
academician berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor
plăcerilor pe care le poate da lumea, D. Cantemir este Lorenzo Medici al
nostru” [2].
În opinia lui G. Călinescu, „opera
literară viabilă” a lui D. Cantemir este „Istoria ieroglifică” a sa – „adevărat
Roman al lui Renart” [3](colecție medievală de povești animaliere scrise în
franceza veche, în versuri). Cantemir, - menționează Călinescu, - utilizează
adevărate „măiestrii caligrafice”, cunoaște toate mașinăriile retoricii și le
folosește cu exuberanța unui clasic francez.
Mai mult ca atât, G. Călinescu vede în D.
Cantemir un precursor al lui Ion Creangă și Mihai Eminescu:
„Lui Cantemir îi place să spună istorii,
anecdote și are limbuția lui Creangă în debitarea zicătorilor populare” [4].
„O nespus de inteligentă tratare cultă a
metaforei țărănești, premergând lui Eminescu” [5].
Onorată asistență,
Pe cât de strălucite, impresionante și
memorabile, cu caracter de axiomă, sunt paginile din „Istoria literaturii...”
lui G. Călinescu despre marele cărturar și domnitor D. Cantemir, pe atât de
incomplet va rămâne întotdeauna portretul acestuia, fără evocarea „celui mai
caracteristic reprezentant al erudiției europene”, conținută într-o altă
„Istorie a literaturii românești”, la fel de celebră, aparținând marelui
istoric Nicolae Iorga.
După Nicolae Iorga, marele privilegiu al
lui D. Cantemir a constat în a fi fost inițiat în trei civilizații deodată:
„fiu de domn moldovean, a trăit într-un mediu care i-a îngăduit lui, și numai
lui în toată acea epocă, în Răsărit și Apus, să aibă cunoștința tuturor
literaturilor și tuturor formelor de cultură, de la antichitatea grecească și
latină, până la cultura orientală, turcească, arabă, persană”.
Dar spiritul său, menționează N. Iorga, nu
s-a lăsat strivit de acea bogăție de informații: „soldat împovărat cu arme
grele, a fost capabil de a merge la asalt, pentru orișice țintă, și atunci din
spiritul lui moldovenesc plin de originalitate, din vigoarea aceasta pe care
nimic nu o putea înăbuși, a rezultat încrederea cu care el a atacat, și puterea
cu care a biruit toate subiectele, precum acela al «Istoriei imperiului otoman»
sau acela despre religia mahomedanilor, operă admirabilă care nu este îndeajuns
cunoscută”[6].
Peste tot, afirmă N. Iorga, ceea ce
armonizează și leagă la un loc materialul de fapte pe care îl mânuia, era
lumina cu totul nouă pe care el o aruncă uneori și spre viitor.
Pentru N. Iorga, cel mai mare merit al lui
Dimitrie Cantemir constă în a fi pus pe alte baze istoria poporului său: „el a
considerat poporul său ca un singur întreg”, limba română constituind elementul
coagulant al acestui întreg. Așa cum se exprimă N. Iorga, „după ce bâjbâiseră
puțin Miron Costin și Nicolae Costin în jurul ideii de unitate națională, D.
Cantemir a adus un element nou, original, ajungând la ea printr-o concepție
modernă, și anume ideea dreptului de proprietate ancestrală a românilor asupra întreg
teritoriului lor. În așa mod, două legături sunt stabilite de Cantemir:
legătura între românii de pretutindeni și legătura românilor de pretutindeni cu
pământul românesc.
Aceasta este, subliniază Iorga, una dintre
cele mai mari idei ale trecutului nostru. Și tot Iorga mai adaugă, cu referire
la ideea de unitate națională a lui D. Cantemir: „Din Moldova aceasta, pe care
noi o concepem patriarhală, pleacă uneori forme și se desfac linii de viitor,
care întrec concepția apuseană.
În sfârșit, nu însă și în ultimul rând,
invocând opinia lui N. Iorga despre D. Cantemir, nu pot fi nicidecum trecute cu
vederea argumentele celui mai talentat discipol al său, ale istoricului
Gheorghe I. Brătianu.
Nu este un secret faptul că mai există și
astăzi unele voci care, apreciind talentul, erudiția și genialitatea lui D.
Cantemir în calitate de istoric, orientalist, filosof, umanist, lingvist etc.,
refuză, în același timp, să-i recunoască calitățile de mare domnitor, sub
pretextul că s-ar fi aflat o perioadă prea scurtă de timp pe tronul Moldovei
și, în plus, ar fi făcut o alianță neinspirată / greșită cu Rusia lui Petru cel
Mare.
La toate aceste afirmații și insinuări
profund eronate și lipsite de orice temei, Gh. I. Brătianu a dat răspunsuri
quasi-exhaustive și de o competență în afara oricăror dubii.
La reproșurile cum că D. Cantemir ar fi
adus Moldova în sfera de influență a Rusiei, Gh. Brătianu răspunde că alianța
lui D. Cantemir cu Petru cel Mare s-a produs „într-o epocă de proiecte, în care
Principatele erau râvnite, deopotrivă, atât de Rusia, cât și de Austria și,
evident, de Imperiul Otoman. Însă, în timp ce Austria și Turcia erau vecinii
imediați ai Principatelor Române, în 1711 „posesiunile imperiului țarist erau
încă destul de departe; aveau să se apropie în decursul secolului al XVIII-lea și
chiar să-l atingă în cele din urmă, după al patrulea război contra turcilor și
a doua împărțire a Poloniei”[7]. În mod evident, D. Cantemir nu avea cum să
prevadă că acea „atmosferă idilică”, în care „rușii și moldovenii fraternizau
la începuturile unui război comun inițiat împotriva Păgânului sub egida
ortodoxiei”, avea să se destrame, și boierii (Gh. Brătianu) „care nu au încă
obiceiul de a bea șampanie, se trezesc mahmuri și se dumiresc că tovarășii lor
de petrecere și-au însușit din obiectele lor sau unele părți de îmbrăcăminte,
negreșit pentru a le păstra ca amintiri tangibile ale acestor agape de
neuitat”[8]. Tovarășii lor își vor însuși, însă, nu numai obiecte și părți de
îmbrăcăminte, ci și teritorii străine, Basarabia constituind cel mai ilustrativ
exemplu.
Nu în ultimul rând și cel mai important
lucru: „ceea ce contează este că Tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711,
succedând celui din 1656, recunoaște fără echivoc importanța Nistrului,
frontieră orientală a Moldovei și consideră „Basarabia”, cunoscută numai sub
numele tătar de Bugeac, ca district moldovean ocupat de turci și care trebuie
restituit principatului, din care constituie o parte integrantă”. În așa mod,
conchide Gh. Brătianu, „D. Cantemir își propusese ca, profitând de acea
campanie și de sprijinul promis de țar, nu numai să redobândească teritoriile
pe care Imperiul Otoman le răpise Moldovei în cursul ultimelor două secole, dar
și să reconstruiască fortărețele care păzeau odinioară frontiera Nistrului”[9].
„Iubitor de Moldova lui după care
tânjește”, - astfel a caracterizat G. Călinescu iubirea de Patrie a lui D.
Cantemir.
Închei prin a vă îndemna: să iubim Moldova
lui Dimitrie Cantemir, să iubim locuitorii, limba și tradițiile ei; să tânjim,
să muncim și să luptăm pentru Moldova întreagă a marelui domnitor, dar neapărat
în hotarele unei Românii reîntregite, căci, așa cum pe bună dreptate menționa
Gh. I. Brătianu, „dacă unitatea moldovenească este înscrisă în însăși
alcătuirea ei geografică, ea s-a dezvoltat și a trăit numai în funcție de
unitatea poporului român în întregul lui”.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Notă
- Prelegere publică susținută la 31 august 2023, în cadrul Conferinței
organizate de Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” la Chișinău și
Biblioteca Națională a Republicii Moldova.
----------------------------------------------
[1]
Călinescu, George, Dimitrie Cantemir: filozof și romancier // G. Călinescu,
Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a II-a, revăzută
și adăugită. Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1986,
p. 35.
[2]
Ibidem, p. 42.
[3]
Ibidem, p. 38.
[4]
Ibidem, p. 41.
[5]
Ibidem, p. 41-42.
[6]
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică (după note
stenografice ale unui curs), Editura Litera, Chișinău, 1997, p. 120.
[7]
Gheorghe I. Brătianu, Basarabia: drepturi naționale și istorice. Ediție
îngrijită, studiu introductiv de Nicolae Enciu, Editura Știința, Chișinău,
2023, p. 100-101.
[8]
Ibidem, p. 103-104.
[9]
Ibidem, p. 101.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu