Jos
cizma ucraineană de pe Insula Șerpilor, pământ românesc !
Daniel
Siegfriedsohn
11
Octombrie 2023
Banderistul Zelenski face presiuni să fie primit în
N.A.T.O. și U.E. dar promulgă legi de discriminare a minorităților din
teritoriile ilegal ocupate de Ukraina, până și Comisia de la Veneția care îi
atrage atenția față de aceste abuzuri este pentru el agent al Moscovei! Această
stâncă a fost ocupată de către Imperiul Țarist, deși Tratatul de pace de la
București din 1812, prin care rușii au anexat Basarabia, prevedea că insulele
dunărene nu pot fi luate în stăpânire de către Rusia. Cu toate că nici tratatul
ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau în mod
direct trecerea insulei sub stăpânirea Rusiei, ea a fost anexată de către ruși.
Britanicii au construit un far pe insulă, far care dirija navigația pe Marea
Neagră.
Stăpânirea rusească asupra insulei s-a întrerupt în
1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a
insulelor acesteia de către Imperiul Țarist. Aceste teritorii nu le-au revenit
românilor deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au
semnat un protocol conform căruia, Insula Șerpilor aparține statului care
deține și Delta Dunării, în acel moment Imperiul Otoman, care și-a luat
angajamentul să întrețină farul de pe insulă pentru asigurarea orientării
vaselor ce treceau pe Dunăre spre Odessa.
Dar povestea Deltei și a Insulei Șerpilor a continuat.
După războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca în locul
despăgubirilor de război să primească Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea
etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea
să le schimbe cu județele Cahul și Izmail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin
(iunie-iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei,
insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor.
Se părea că tumultuoasa istorie a insulei lua sfârșit.
Primul Război Mondial nu i-a adus decât un bombardament britanic și distrugerea
farului, care a fost reconstruit de români în anul 1922. Anul 1940 și
ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că
nu a existat nici o referire la Insula Șerpilor, insula a fost ocupată de către
germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august 1944 un detașament
de marinari sovietici au ocupat insula. De aici începe istoria puțin clară a
insulei.
Anexarea la URSS. La Conferința de Pace de la Paris
delegația sovietică a prezentat o hartă tipărită la o scară foarte mare 1/
1.500.000, care cuprindea multe inexactități. Greșeala voită nu a fost
reparată, insule aflate pe brațul Chilia: Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul
Mare, Dalerul Mic, Insula Șerpilor rămâneau la România. Tratatul de pace dintre
România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris, 10 februarie 1947,
prevedea că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu
Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunțită a
granițelor, neexistând nici o precizare privind linia de demarcație a
frontierei.
Dar în 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către
U.R.S.S. România, aflată în sfera de influență sovietică și aflată în plin
proces de sovietizare a fost „beneficiara” unui protocol referitor la
precizarea parcursului liniei frontierei de stat dintre România și U.R.S.S.
Acest protocol a fost semnat la Moscova de către dr. Petru Groza și Viaceslav
Molotov în februarie 1948, și stabilea că Insula Șerpilor intra în componența
U.R.S.S. Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al
colosului sovietic față de un stat cvasi-ocupat, Republica Populară Română.
Frontiera nu a fost delimitată ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de
brațele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat
ostroavele: Tătarul mic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, Ostrovul Limba.
Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată
ratificat de către statul român. Dar Insula Șerpilor a fost predată cu un
proces verbal semnat chiar pe insulă, de către Nikolai P. Șutov, prim-secretar
al Ambasadei URSS din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar
la 23 mai 1948. Insula făcea parte din R.S.S. Ucraineană, „înapoiată fiind
U.R.S.S. de către R.P.R”. Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut
de către autoritățile române.
Astfel, în august 1949 a existat un incident armat,
militarii sovietici, somându-i pe cei români să predea farul, românii au
refuzat, au fost arestați și debarcați la Sulina. În plin război rece stânca
din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel că imediat după
ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de control
maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii.
Abuzurile din anii 1948-1949, au fost recunoscute prin
Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-sovietice încheiat de cele
două guverne la București în februarie 1961. Juridic aceste înțelegeri
bilaterale nu sunt constituționale, deoarece orice înțelegere bilaterală prin
care se cedau porțiuni din teritoriul românesc trebuia ratificată de parlament,
respectiv de Marea Adunare Națională.
Miza posesiei acestei insule era legată de importanța
sa strategică, dar și de delimitarea platoului maritim continental al României.
Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat
discuții în mai multe rânduri din 1967 și până în 1987. În 1987, sovieticii au
făcut o ofertă refuzată de români. Conform acesteia sovieticii cedau românilor
4.000 de km² din cei 6.000 din jurul insulei, dar românii nu au acceptat.
Istoria neclară a insulei a continuat și după
destrămarea Uniunii Sovietice. Astfel că în anul 1991 insula împreună cu baza
militară a fost preluată de către Ucraina, „succesoarea legitimă” a U.R.S.S. în
zonă a luat toate teritoriile incorporate abuziv de U.R.S.S., fără a-și pune
problema legitimității sale pe aceste teritorii, urmând „tradiția” sovietică.
Importanța militară și strategică, precum și echipamentul militar performant
aflat pe insulă au dus la acutizarea problemei apartenenței acestei stânci, la
care s-au adăugat și celelalte litigii care nu fac obiectul articolului de
față.
Autoritățile ucrainene, moștenitoare ale abuzului
sovietic, au înțeles să-l perpetueze, litigiul cu România democrată pornind din
anii’ 90. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni în anul 1997 s-a
ajuns la semnarea Tratatului trădător de către Emil Constantinescu între
România și Ucraina prin care se ceda acesteia teritorii românești pe timp de
pace: nordul Bucovinei, Ținutul Herța, nordul și sudul Basarabiei și Insula
Șerpilor, caz fără precedent în istoria noastră!
Negocierile româno-ucrainene din 1991 până în 1997,
din 1997 și până în 2008, pot sta la baza a numeroase volume de documente, ce
arată tupeul de a tergiversa a unui stat, față în fața cu încercările
binevoitoare ale celuilalt. Fără îndoială că atât „cazul” Insulei Șerpilor, cât
și „cazul” Bâstroe, fac astăzi parte din istoria dreptului internațional și
juriștii se vor apleca asupra laturii juridice și vor publica cărți de
referință, cazurile pot fi material didactic pentru studenții în drept.
Pașii până la Curtea Internațională de Justiție de la
Haga au fost mulți, timp în care statul ucrainean a încercat să schimbe
statutul acestei insule, să modifice însăși geografia, să creeze o altă
realitate, în fața căreia argumentele istorice, juridice, de bun simț să nu mai
fie valabile. „Imperialismul de tip sovietic” n-a fost abandonat a doua zi după
destrămarea Uniunii. Ucraina a preluat moștenirea sovietică pretinzându-se în
același timp a fi un stat democratic, dar a apelat în problema insulei la abuz
și presiune.
Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat
româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale a fost semnat
la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și ai Ucrainei,
întărând în vigoare în anul 2004. Acordul privind delimitarea platoului
continental și a zonelor economice exclusive a rămas în 1997 și în anii ce au
urmat o problemă deschisă a relațiilor bilaterale. Nedreptățile istorice
suferite de România în urmă cu peste șase decenii nu au fost reparate,
dimpotrivă au fost legiferate. Actorii acelor acte istorice au astăzi scuza
unui context internațional tulburat de presiuni și oferte de colaborare, dar
istoria le va atribui, fără îndoială, acceptarea și promulgarea acestor rapturi
teritoriale.
Cum s-a ajuns la Haga? Singura soluție reală pentru
statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională
de Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două
țări, după șapte ani de negocieri sterile. Istoria va consemna singura stâncă
din lume pe care se află o sucursală de bancă și un hotel fără canalizate,
„realizări” ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia,
alături de alte „realități” create peste noapte.
Proiectul Achilia - crearea unei zone economice libere
pe Insula Șerpilor menit doar să-i schimbe statutul, s-a dovedit a nu fi un
proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat.
Zăcămintele de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza
acestei dispute, transformând-o dintr-una exclusiv strategică într-una
strategico-economică. De aceea, disputa s-a mutat la Haga în fața Curții
Internaționale de Justiție.
Ceea ce puțini se pare că au înțeles este legat de
faptul că nu insula în sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul
continental al acesteia, insula rămâne și prin decizia C.I.J. în componența
Ucrainei, iar zona în dispută a fost împărțită între România (79, 34%) și
Ucraina (20,66 %), respectiv 9.700 de km² și 2.300 de km².
Insula Șerpilor este ocupată ilegal de Ucraina, efect
al Pactului Ribbentrop-Molotov care ne marchează în continuare soarta. Cu toate
acestea hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga va rămâne în
istoria recentă a României ca un moment în care adevărul a dominat
„realitățile” fabricate de către un stat care, moștenind „diplomația
stalinistă”, o cosmetizează pentru a forța intrarea în structurile
euro-atlantice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu