Înapoi
la izvoare
Prof.
Gabriel Iancu
08
Octombrie 2023
O mică parte din copilărie (una nedrept de mică, dar
semnificativă valoric) am petrecut-o între câmpurile comunei Butimanu (jud.
Dâmbovița), unde se ascundea și se mai ascunde încă, timid, dar blajin și
înțelept, satul Bărbuceanu, locul unde bunicii mei duceau mai departe spiritul
lui Ilie Moromete dar și asprimea personajelor bătătorite de muncă și lipsuri
din romanele lui Zaharia Stancu... Loc în care încă mai străjuie biserica de
lemn, în cimitirul căreia se odihnesc bunicii mei, privind mirați din
fotografiile de pe cruce la alergarea deșartă a muritorilor.
Deși nu-mi propun să abordez aici o temă dureroasă
pentru societatea românească, aceea a satului care se stinge parcă tot mai
singur și mai trist, nu pot să nu-mi amintesc un loc pe care mă duceam mereu
să-l văd și unde meditam adânc la sensurile vieții. Sunt mai multe locurile din
acest sat, cu ulițe încă neasfaltate, care-mi trezesc o vie și dulce-dureroasă
aducere aminte, dar unul îmi strajuie în minte și rămâne încă prilej de
reflecție.
Cum apucam spre grădina din spatele casei, unde se
odihneau odinioară, în adierea vântului de sfârșit de vară, lucerna verde și
veselă și porumbul înalt de un stat de om, care foșnea sobru și discret, ca un
prieten care mă însoțea pe poteca ce cobora „de vale”, mă întâmpina o lume de
basm care niciodată nu-și epuiza farmecul și doza de mister. De vale, se
întindea un câmp ce mi se părea nesfârșit, sursă de povești și loc al unor
mirifice realități cu iz de basm, loc presărat cu salcîmi, islazuri, liziere și
alte asemenea tărâmuri de poveste...
Chiar dincolo de gardul care marca sfârșitul locului
numit „fundul curții”, se afla o fântână care totdeauna mi s-a părut fermecată.
La câțiva pași de gard era o scorbură de copac, foarte veche, plină cu o apă
limpede cum nu mai văzusem și care nu-mi explicam cum dăinuie acolo an de an și
cum își păstrează limpezimea de oglindă, care-ți permitea să privești până pe
fundul scorburii. Am întrebat-o pe bunica și mi-a explicat cu seriozitate
misterul:
- Are izvoare mamaie, care izvorăsc pe dedesubt.
Pentru copilul din mine era inexplicabil acel
„dedesubt”, unde era el?; și cum putea acel „dedesubt” să dea o apă așa de
limpede?; sau cum de nu se umplea acea fântână? Stăteam pe vine și mă aplecam
cu sfială deasupra scorburii care nu se ridica deasupra solului mai mult de două
laturi de palmă și priveam fascinat, așteptând să iasă de acolo personaje de
basm. Mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă am să cad în fântână? Oare am să-l
întâlnesc acolo pe Harap Alb, azvârlit acolo de hainul Spân?
La o aruncătură de băț de acea fântână era un loc
mlăștinos, cu papură și trestie, ce se aciuase acolo nu se știe de unde, pe
lângă pășunile unde vacile sătenilor pășteau liniștite. Nu departe, tot pe o
pajiște, pe un teren improvizat, jucau mingea băieții mai mari din sat, care
probabil nu știau de acea poartă spre o altă lume deasupra căreia stăteam eu
aplecat în fiecare vară…
Am revenit mereu la acel ochi de apă. După câteva zeci
de ani am realizat brusc că acea fântână era mult mai mica decât crezusem și am
constatat cu îngrijorare că terenul mlăștinos s-a extins urât și amenințător,
acel teren despre care tata îmi spunea că era odinioară grădina de zarzavat a
boierilor. Acum vreo doi-trei ani am revenit pe aceste meleaguri unde mai
locuiește o mătușă și un unchi și am regăsit fântâna. Părea mai încolțită ca
niciodată de smârcuri, dar era la fel de limpede și curată. Nu am știut dacă să
mă bucur sau să plâng, sau dacă să plâng de bucurie. Eram atât de recunoscător
că fântâna era încă acolo! Că încă smârcurile nu o biruiseră și stătea așa,
mică și cuminte, gata să ofere o gură de apă proaspătă sau măcar priveliștea a
ceea ce înseamnă statornicie în mijlocul vitregiilor, durabilitate, eternitate.
Anul acesta, când m-am dus din nou, i-am zis mătușii:
- Eu merg de vale, la care mi-a răspuns zâmbind:
- Păi ce să faci acolo în șerpărie?
Nedumerit, am întrebat cu o naivitate care nu m-a
părărsit niciodată:
- Păi de unde șerpi?
- Păi de pe valea asta, mi-a răspuns mătușa fără să se
mire nici de neștiința mea, nici de prezența șerpilor. Coborând de vale am
constatat cu stupoare ca nu mai puteam să merg dincolo de gard datorită
mlaștinii, a ierburilor și papurii. Nu mai puteam ști unde este fântâna mea și
am avut un sentiment de neputință dureroasă, de revoltă și durere și am înțeles
la ce se referea mătușa când m-a întrebat ce să caut în șerpărie…
Eu cred însă că fântâna mea stă ascunsă și este tot
acolo, nebiruită, așa cum este amintirea bunicilor mei, a bunicului meu
prizonier la Cotul Donului și apoi deportat în Siberia, a bunicii care știa să
râdă de necazuri și nedreptăți, spunând „Lasă mamaie, cum o vrea Domnul!”.
Acolo este fântâna neamului meu, pe care o învăluie smârcuri străine și o
bântuie șerpi veninoși, dar care stă ascunsă și adapă doar pe cei care o cunosc
și-i știu apele cele tainice, care pot răcori sufletul. Sunt apele curate ale
credinței în Dumnezeu, ale rugăciunii robilor care trebuiau să intre aproape
de-a bușilea în biserică pe ușa atât de joasă, pe care pot intra doar cei
smeriți și simpli, sunt apele care ne răcoresc de arșița acestor vremuri de
apostazie și care ne dau putere să mergem înainte spre întâlnirea cu vitejii de
odinioară.
Când găsesc pe cineva care se adapă de la aceleași
izvoare tresar ca la vederea unui prieten vechi, ca la regăsirea unei fântâni
la care putem chema generațiile care sunt și care vor veni. Care generații
poate vor curăța pajiștea unde nu mai pasc vacile, unde nu se mai aude glasul
vesel al copiilor care să bată mingea și care poate vor face iar din acest
ținut mlăștinos o grădină plină de zarzavaturi. Noi trebuie doar să păstrăm
reperele și coordonatele unde se află fântâna, să păstrăm contactul cu acea
lume din care vin izvoarele de „dedesubt”.
Acel „Dedesubt” al neamului nostru, acolo de unde curg
izvoarele identității noastre, trebuie curățat și lăsate aceste izvoare
fermecate să umple iar fântâna inimilor noastre cu apa vie a dragostei de
Dumnezeu, de Neam și de Țară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu