Eroism,
puritate, frumusețe, demnitate, noblețe, poezie, martiriu întru sublimul Mariei
(2)
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
01
Octombrie 2023
„Jertfa muceniciei este cea mai fericită stare din
care pot să Te cânt, să Te ador și singura stare din care pot să Te merit!”
(Traian Dorz)
„Trebuie să suferim ca să putem muri!/ Trebuie să
murim ca să putem învia!” (Valahiel Monahul, Imn martiric)
În perioada interbelică Patria noastră a fost asaltată
de tot felul de curente anticreștine și antiromânești care amenințau Ființa și
Unitatea noastră națională abia reîntregită prin jertfa sângeroasă, martirică a
peste 800 000 de ostași eroi, alături de jertfa întregului popor creștin. Din
Apusul apus veneau valuri de amenințări vrăjmașe și revanșarde, culminând cu
Dictatul de la Viena din vara anului 1940, care ne-a smuls samavolnic Ardealul
din Trupul Țării Mamă. Din nord și est s-a rostogolit tăvălugul bolșevismului
marxist-leninist-ateu, infiltrat masiv prin migrațiile nesupravegheate de
guvernul liberal, amenințând să destabilizeze instituțiile fundamentale ale
statului unitar din Sânul Patriei eminamente creștin-ortodoxă.
Într-o atare situație Pronia divină, pogoară din
albastrul Cerului, semnul destinului, care schimbă brusc și total cursul normal
al istoriei poporului Său ales, creștin-ortodox, ora astrală, ce poate hotărâ
pentru decenii ori chiar veacuri soarta sau destinul poporului valah. Istoria Neamului nostru primordial a fost
deseori punctată cu astfel de Ore Astrale, multe providențiale, în care se
revelează adevărul, altele fatale, acoperite de minciună, trădare și impostură.
„Dumnezeu a inspirat și încurajat o echipă de tineri români, mărturisește una
dintre Eroinele acelei Generații de Aur - 1948, Monahia Patricia Codău, să
formeze un zid de apărare în fața pericolelor evidente. S-au organizat într-o
formațiune educativă în duhul marelui voievod Ștefan cel Mare, actualizat de
spiritul curat național al Luceafărului de la Ipotești și al lui Ciprian
Porumbescu, autorul minunatei balade.
Astfel, tineretul mobilizat ca la chemarea cornului de
luptă al marelui Voievod de la Putna a intrat cu entuziasm în aceste
organizații național-religioase pentru formarea caracterelor pe baza
virtuțiilor creștin-morale și naționale. În cadrul acestor formațiuni au fost
primiți tineri de la sate și orașe cu deosebite performanțe intelectuale și
ținută demnă. La școala aceasta se urmărea formarea românului integru, demn,
disciplinat, conștiincios, cu un deosebit simț al răspunderii, cu dragoste de
muncă, cu credință nelimitată în Dumnezeu, cu iubire de patrie și de aproapele.
Pândite și urmărite cu dușmănie de conducerea țării
sub cele trei dictaturi - carlistă, antonesciană și comunistă - acese
organizații educative au fost sistematic supuse exterminării după planuri bine
puse la punct” (Monahia Patricia Codău, Pagini de eroism feminin românesc,
Timișoara, 10 Nov. 2005, în A Fost Odată, de Aspazia Oțel-Petrescu, București,
2011, p.55-56).
Prigoana ateo-bolșevică a pornit persecuțiile
diabolice asupra Tineretului Creștin Ortodox Român, cu o ură și înverșunare de
fiară apocaliptică, transformând Patria – Grădina Maicii Domnului, într-o
Republică Penitenciară, umplând temnițele cu Floarea mistică a României
Ortodoxe. Între zidurile reci, cu pereții flămânzi de sufletele frumoase,
sensibile, delicate, întemnițatele religios au reformat Omul evanghelic, după
tiparul Hristic, erou-martir-sfânt. Înfiiate Iubirii lui Hristos și Fecioarei
Maria, Florile mistice s-au simțit apărate, ocrotite, întărite în dragoste.
„Iisus și Sfânta Sa Maică le-au fost ajutor, salvare, ideal, modele ce trebuiau
urmate” (ibid., 58).
O astfel de oră astrală a fost clipa sublimă, în care
acele suflete curate, acei FII aleși, acele lumini vii, au obținut prin jertfa
sângelui cu care au botezat pietrele ce le măcina viața, vremea de regăsire,
într-o frățietate de mult apusă, ca ofrandă întru mântuirea Neamului nostru.
Marele filosof Lucian Blaga, numea jertfa Tineretului
creștin ortodox valah al Generației-1948, privind caratele purității lui
mucenicești, ca pe o „Cruciadă a copiilor”, Dramă în al cărei personaj, în gura
călugărului Teodul, grăiește: „Minunat și de-a pururi pomenit va rămâne acest leat
în care Copiii schimbă în fapte deznădejdea părinților” (Aspazia Oțel Petrescu,
Crucea de la Miercurea Ciuc și Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului” de la
Mislea, București, 2001, p. 8).
Nicoleta Constanța - Fecioara Băniei
Nicoleta Constanța a fost o strălucită Fiică a Băniei
din Țara Oltenia, dublă licențiată în Filosofie și Litere, o Amazoană
luptătoare întru Adevăr și Dreptate, o statornică zeloasă a credinței străbune,
o apărătoare vehementă a Tradiției, o purtătoare a Iubirii mistice care și-a încununat
destinul cu lamura eroismului dac și aura martiriului hristic. Primăvara vieții
ei strălucitoare și-a făcut-o testament de iubire pentru pământul străbun și
cerul serafic!
„Nicoleta pledează pentru dreptul Femeii de a lupta și
de a-și da și ea obolul de sânge pe Altarul neamului. Astfel, această bravă
inimă știe că există o chemare mult mai înaltă a Femeii dacoromâne, dincolo de
fireasca maternitate și anume aceea de luptătoare și martiră” (Petru C. Baciu,
Sunt strigătul din urmă, Ed. Babel, 2012, p. 102).
Nicoleta Constanța a fost prototipul prin excelență al
Dacoromâncei luptătoare! „Și să vrem conștiinței să dăm țării acesteia o Femeie
mare, o Femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte,
inimă, voință, neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu
gândul mereu înainte” (Nistor Chioreanu, Lacrima Prigoanei, p. 15).
De veghe permanentă la Cumpăna Neamului și pavăză la
Streașina Cerului atinsese nimbul unei Ioana d-Arc a Dacoromâniei, când
ghearele siguranței carliste, permanent înroșite de sângele sacru al
martirilor/ mucenicilor, au smuls-o din timpul valah, mesianic, noaptea ca
furii, torturând-o ca în chinurile iadului, fiarele sălbatice s-ar fi înfiorat
de această mârșevie, profanând-o ca cele mai întunecate creaturi împielițate și
aruncând-o de vie în flăcările crematoriului, acele jivine spurcate cu
înfățișare de bestii, Patrichi, comisarul de poliție-București și agentul său
maghiar, Horwart.
Cum or fi murit acele bestii umanoide? La fel cum au
trăit, în bezna întunericului satanic!
„Au ars-o, însă
Bunul Dumnezeu a făcut ca cenușa ei să fie pusă la loc sigur de un suflet de
creștin. El scrisese pe eticheta pusă pe urnă: „Necunoscută adusă în noaptea de
10 Iulie 1939 din ordinul Siguranței”... Atunci, mărturisește Sofia Cristescu
Dinescu, o camaradă apropiată, când am răsturnat borcanul într-un săcușor de
pânză verde și l-am legat cu tricolor, a început să sune ceva: erau înșirate pe
un ac de siguranță o iconiță cu Maica Domnului și una cu Sfântul Nicolae, pe
care le purta prinse dedesupt și care erau acum corojite, dar destul de clare”
(Nistor Chioreanu, Lacrima Prigoanei, p. 14-15).
Caracterul ferm, fecioria, curajul, autoritatea,
spiritul mistic, educația creștină, sacrificiul, intuiția, viziunea,
spontaneitatea, dăruirea, iubirea, jertfa întru Dumnezeu și întru Neam i-au
conferit Fecioarei Băniei, Nicoleta – Constanța, noblețea și aura legendarului
Cavaler trac!
Oltea Manoliu Bellu
Oltea Manoliu s-a născut în istorica Cetate Hotin, a
Daciei Mari, la 19 Martie 1924. În ultimul an de medicină a fost întemnițată
religios, rămânând între zidurile reci din 1948, până-n 1964. Ființa ei suavă,
avea ceva enigmatic de Floare rară, ceva tainic de Floare mistică, de aceea i
s-a potrivi ca chip, o FLOARE-simbol, în care să strălucească sublim frumusețea
tuturor Florilor.
„Floarea care se potrivea cu Oltea! O lăcrămioară
mistică! Atât de modestă, dar atât de desăvârșită, atât de emblematică pentru
sufletul Oltei! O lăcrămioară mistică în a cărei discreție sunt îngropate toate
cuvintele, rămânând doar sensurile mute închise în minusculele cupe ale florii.
O lăcrămioară mistică în ale cărei potire micuțe ard arome ce vorbesc despre
mireasma duhovnicească ce face ca cerurile să zâmbească. O lăcrămioară mistică,
imn, cânt serafic, laudă adresată Creatorului Sublim” (Aspazia Oțel Petrescu,
In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008, p. 108).
Georgeta Iancu Gheorghiu
Georgeta Iancu s-a născut în Cetatea Filosofilor -
Brăila, la 3 Octombrie 1923. Absolventă a Academiei Comerciale-București, și-a
întemeiat familia pe principiile moralei creștine. Bucuria nașterii Odorului Mihnea,
i-a fost întunecată 11 luni mai târziu, când regimul roșu diabolic a
întemnițat-o religios între anii 1948-1953. După ce și-a reîntregit familia, la
scurtă vreme a fost întemnițat și soțul, tot religios, pentru un deceniu la
terezianul penitenciar Aiud. Ființă
discretă, smerită, dăruită permanent Gliei și Cerului, a întrupat desăvârșit
omenia dacoromână!
Georgeta Iancu Gheorghiu a fost sufletul, temelia și
stâlpul Paraclisului de la Mislea, închinat Maicii Domnului - Ocrotitoarea
valahelor întemnițate religios. „Paraclisul s-a înălțat din arderea de tot a
sufletului Getei! Îi simțeam sufletul incendiat, pur și simplu. Cu fiecare
realizare îi înțelegeam elanul fără să fie rostite cuvinte. Seara, ostenite,
întinse pe saltele pentru odihnă, mi se părea alături de ea, că noaptea ce
coboară peste truda noastră este mai adâncă, mai parfumată, mai sfântă. Cerul
era atât de aproape de noi încât am fi putut, așa cum spunea un poet, „să ne
aprindem degetul de la stele... Sublimul acesta, Pazi, oare, nu-l visez? Este
aevea?... În pas cu noi pășea biserica cea vie, cea de patru veacuri a fostei
mănăstiri. Pășeau și acelea dintre noi care nu mai erau pe pământ...” (ibid.,
p. 115-116)
Georgeta Iancu a fost mai presus de toate lucrurile
obișnuite, „un ostaș de primă linie, cu o chemare specială pe un front al unui
destin ce trebuia împlinit. Și l-a împlinit până la capăt... Era o tânără
frumoasă, tăcută, cu ochii numai lumină... Ea înțelegea credința ca pe o trăire
uimitoare, capabilă să transfigureze absurdul existenței în comori ce amplifică
abnegația și devotamentul, calități ce înmoaie inimile cu lacrimile iubirii...
Vedea iubirea ca pe o bucurie de a fi și de a te simți împreună, de a se
considera unii cu alții ca fii ai unui Tată pe care să-L cunoaștem, să-L gândim
și să-L simțim ca pe un Tată - Iubire... Vedea speranța ca pe o atenție a
Duhului Sfânt” (ibid., p. 111-114).
Maria Leșanu
Maria Leșanu a iubit suprem valorile sacre ale
Tradiției, astfel că iubirea ei a rodit iubire!
Maria Leșanu a fost o miraculoasă ființă plină de har,
de farmec, de grandoare, cu un cult adevărat pentru prietenie, iar mai presus,
o frumusețe spirituală care întrecea cu mult strălucirea lui Solomon. Dincolo
de acestea se adăuga, „o bunătate nedezmințită, dăruire neprecupețită, modestie
nefățarnică, ardere lăuntrică, iubire nemăsurată, jar de credință tăinuit, dar
prezent asemenea suavului parfum de floare. (ibid., p. 131).
Natalia Nicolicescu Vasilcovshi
Natalia Nicolicescu își cobora chipul strălucitor,
armonios din aristocrata frumusețe argeșeană, cu un caracter frumos împletit în
nobile virtuți, cu „privirea ei caldă și învăluitoare ca o discretă
îmbrățișare. Avea ochii mari, de culoarea plăcută și caldă a castanei proaspăt
căzută din pom. Erau atât de frumoși și expresivi, toată ființa ei se concentra
în aceste minunate oglinzi ale sufletului ei” (ibid., p. 146).
Eugenia Indreica Damian (Gigi)
Eugenia Indreica Damian s-a născut în comuna
Corund-Harghita, la 20 Octombrie 1925. De mică a fost atrasă de carte și de
rugăciune, terminând ciclul primar și gimnazial printre primii elevi, absolvind
cursurile Liceului de la Blaj cu brio. În anul 1949, era studentă la Istorie în
cadrul Universității din Cluj, când a fost întemnițată religios alături de sora
cea mică Lolița și fratele lor.
Tribunalul Militar Cluj i-a dat Eugeniei 10 ani temniță, dar a executat
12, în închisorile Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoșani,
Arad. „Eugenia (Gigi), mărturisește
marea Eseistă a Crucii - Aspazia Oțel Petrescu, este o brunetă fermecătoare pe
care Domnul a dăruit-o cu frumusețe și cu mulți talanți deosebiți pe care ea,
cu vrednicie, i-a valorificat în toate închisorile, multe, prin care a trecut.
Ea a fost GYR-ul femeilor întemnițate, versurile sale au încântat și au alintat
sufletele încarcerate după măsura sufletului său generos. A fost izvor bogat de
trăiri de neuitat, reușind ca, în cele mai infernale împrejurări, să
înflorească un zâmbet” (Aspazia Oțel-Petrescu, A Fost Odată..., p. 145).
Eugenia cânta cu sufletul ei plin de lumină serafică,
poezia mistică de vibrație celestă!
În Slovele ei de Aur aduna toate frumusețile naturale
ale Patriei arhimilenare, împletindu-le cu sublimul miracolelor cerești, cuprinzându-le
în grai, dor, ritm, măsură, culoare, splendoare. Cu adevărat Eugenia Indreica a
fost Gyr-ul feminin al Elitei spirituale, a întemnițatelor religios, dăruind
tuturor mireasma și savoarea geniului său creștin, și fiecăreia dintre
camaradele cu care a pătimit, câte un dar liric în care se reflecta Icoana
persoanei respective.
Toate poeziile Eugeniei Indreica sunt străbătute de
har, de lumină, de cânt, de rugă, de lacrimi, de surâs, de grăiri serafice, de
mireasmă celestă, de mistică filocalică, de sublim sofianic, pe care le-a legat
cu o panglică tricoloră într-un buchet mirific de frumoase amintiri... „Amintirile sunt niște păsări nestatornice...
(cuvinte scrise pe spatele unei fotografii trimise prietenei sale dragi
Aspazia), uneori se așează pe sufletul nostru ca pe o creangă de măr ca să se
odihnească... Nu le alunga, suportă-le povara, că nu vor zăbovi prea mult...
dar, iar și iar, se vor întoarce să caute, poate, o lacrimă... poate o floare
vindecătoare”.
Amintiri
„Mi s-au risipit cuvintele frumoase prin suflet/ ca un
pumn de semințe spulberate de vânt/ și nu le mai știu potrivi într-o rostire
curată./ ... dar au rămas Florile să înlocuiască vorbele./ Mi s-au dus
gândurile ca un stol de păsări,/ speriate de oameni sau izgonite de frig/ și n-au
găsit același cer limpede să se întoarcă./ ...în schimb au rămas Florile, la
fel de frumoase și pure,/ ca să rostească neadunatele gânduri.// Mi s-au
răzvrătit amintirile,/ zidite într-o carapace a timpului,/ când am încercat să
le ating cu privirea./ ... dar am întâlnit în cale Florile/ și, uimită, m-am
trezit înlocuindu-le,/ rând pe rând, cu amintiri” (Eugenia Indreica Damian, cf.
Aspazia Oțel Petrescu, In Memoriam Spice, Ed. Elisavaros, București-2008).
Maria Indreica Baciu (Lolița)
Maria cânta cu inima ei plină de văpaia dorului și de
potirul splendorii sublimului divin!
„Maria - Lolița este blondă, (creiona în amintirile sale mistica
Aspazia), dăruită de Domnul cu o dulceață aparte și cu o voce serafică ce sugera
cum trebuie să răsune cântările de heruvimi și serafimi în cer, dar și pe
pământ atunci când înflorește iubirea. Lolița a fost aripa de înger care ne
înălța sufletele întru preaslăvirea Celui Preaînalt și a preamilostivei Maicii
Sfinte pe undele de „Ava Maria” cum rar se poate auzi. Nu erau simple note
muzicale intonate de glas de om, ci zvon de sunete nepământene, neprețuite
cântări celeste ce ridicau în zboruri înalte spre lumina cea lină și spre lumea
cea liberă de orice zăvor, sufletele întemnițate... Chiar și atunci când spunea
cele mai simple cuvinte glasul ei vibra ca un clopoțel de argint menit să
trezească spiritele pentru rugăciune, contemplare și meditație” (ibid., p.
145-146).
Florile mistice valahe întemnițate religios au dat un
sens nobil suferinței hristice!
Transfigurată de Iiubire, Suferința rodește darul
jertfirii de sine pentru cel mai nobil țel, mântuirea de sine întru mântuirea
Neamului!
Toate faptele lor eroice, toate actele lor martirice,
toate creațiile lor serafice, toate suferințele lor mucenicești întrupate
într-o iubire mai presus de toate s-au dăltuit cu sânge curat într-un Testament
pentru generațiile viitoare : să detronați pentru totdeauna minciuna! Să
studiați istoria și s-o refaceți în temeiul adevărului ! Fără ca sufletul să
fie vindecat de frică și să-l preamărească pe Dumnezeu, nu puteți face nimic!
Trebuie să știe și copiii voștri despre viața și
faptele înaintașilor, să le urmeze pilda și să meargă cu fruntea sus spre
Înviere!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu