Mircea
Eliade, un Dimitrie Cantemir al secolului al XX-lea (1)
Prof.
dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
29
Octombrie 2023
„Mircea Eliade ar fi voit să caute, în primul rând,
un rost spiritual tinerei generații,
scos din atitudinea ei negativă, de revizuire a tuturor valorilor acceptate
fără controlul trăirei directe, și din atitudinea ei pozitivă de trăire
afectivă a valorilor ei proprii” (Mircea Vulc[nescu, Tânăra generație)
Mircea Eliade, viitorul mare Savant al Dacoromâniei și
al lumii, s-a născut la 28 Februarie 1907, Ziua Sf. Cuv. Ioan Casian (cel mai
prolific părinte-scriitor al Bisericii primare, care i-a hărăzit Darul
scrisului mult și frumos) și a Sf. Gherman din Dobrogea, în București și a
urcat la ceruri, lângă Neam, în 22 Aprilie 1986, din Chicago. Tatăl, Gheorghe
Eliade-Ieremia și mama Jeana își aveau rădăcinile adânc înfipte într-un neam
binecuvântat de răzeși din Ținutul Covurlui. Mircea a mai avut o soră, Corina,
mama semioticianului Sorin Alexandrescu. Fotografia din Almanahul Origini, vol.
XIII..., 2008, îi arată pe părinți, ca fiind dintr-o clasă de spirit: mama
religioasă, distinsă, demnă, strălucitoare, iar tatăl în uniformă de ofițer de
cavalerie (probabil), constant, hotărât, fermecător, cuceritor.
Familia Eliade s-a mutat mai întâi între Tecuci și
București, apoi din anul 1914 în Capitală.
Copilăria lui Mircea Eliade nu s-a bucurat, precum a multor copii de o
Dumbravă minunată, fiindcă dumbrava lui a fost mansarda, din str., Melodiei,
nr. 1., cei drept o stradă ce încântă...,
cuprinzând o odaie și o cămăruță de o masă și un scaun, dăruită de
părinți la vârsta de 13 ani. Acolo eruditul elev a citit mult, a scris mult în
bogatul său Jurnal și tot acolo a dat viață adolescentină la „Cum am găsit piatra
filosofală” și Romanul adolescentului miop, pe la frageda vârstă de 14-15 ani,
care îl va conduce strălucitor pe drumul marilor celebrități.
Eruditul elev Mircea Eliade va face din strâmtorata sa
Mansardă, o deschidere spre universul creației, un luminiș de iluminare a
sinelui și o cale de luminare înspre Neam și lume. Pentru această reușită a
țâșnirii dincolo de sine, a țâșnirii spirituale înspre înalt, înspre azur,
înspre serafic, copilul Mircea s-a închinoviat unei sihăstri benevole, cu
asperități, cu severități, dar și cu dese împliniri. Nișa în care locuia, mai
avea loc și pentru rafturi pline de cărți de știință, istorie, literatură rusă,
franceză, italiană ori românească în care excelau princiar Cantemir, Hașdeu,
Bălcescu și evident magnificul Eminescu, iar pe jos multe reviste și diverse
dicționare. Și-a fixat un ceasornic al somnului de 6 ore, restul fiind pentru
citit și scris, orar pe care l-a respectat toată viața sa. Înflăcărat de studiu
se spăla cu apă rece pe față, ceafă și continua lectura. Odihna creativă și-o
desfășura ieșind pe stradă; o tură pe strada Mântuleasa, una pe Popa Soare,
trecând pe lângă casa prietenului său, alt mare Mir4cea, Mircea Vulcănescu.
Eruditul elev Mircea, face rezumate din tot ce citește
și trimite câte o recenzie la reviste de popularizare a științei. Este premiat
și invitat la redacție să-și ridice premiul, lăsând consternare pe fața
redactorilor la vederea Piciului eminent de 14 ani! Este cooptat
„colaborator”! La Colegiul Spiru Haret,
având colegi pe Constantin Noica, Barbu Brezianu, Petre Viforeanu, Arșavir
Acterian, Haig Acterian ș.a., Mircea Eliade se afla când între primii, când
între ultimii colegi, fiind aproape de performanța altui mare Savant,
teologul-poet Nichifor Crainic, care până a merge la școală învățase totul de
la tatăl său, un mare îndrăgostit de baladele poporului român, dar și de la
șesul dunărean. Ispita iernii cu datul pe gheața Neajlovului (celebrul râu care
la tunetul Voievodului Mihai Viteazul, i-a smuls marelui Vizir Sinan Pașa,
steagul Profetului și dinții care îi mai avea), i-a redus frecvența școlară,
vlășceanul rămânând repetent.
Ambiția l-a însoțit însă tot timpul pe Mircea Eliade
înspre podiumul de vis: - „Vreau să fiu
un savant ca Fabre și un scriitor ca Balzac!”. Jean Henri Fabre (1823-1915),
entomolog francez, supranumit „Homer al insectelor”; Honore de Balzac
(1799-1850), scriitor de o fecunditate prodigioasă, cu peste 100 de nuvele și
romane. Visul i s-a împlinit cu brio, depășindu-i chiar pe amândoi, nu
cantitativ ci, calitativ spiritual.
Devine un frecvent selectiv al Anticariatelor, fiind în același timp
plăcut admirat de anticari. Adolescentul Mircea Eliade, învață singur italiana,
ca să-l citească în original pe Dante Alighieri. Îi scrie lui Giovanni Papini, pe care îl
admiră pentru Un uoamo finito și italianul îi răspunde trimițându-i volumul cu
dedicație. După italiană, urmează engleza, franceza, latina, greaca, apoi la 17
ani, vine ispita cea mare, cea a gândirii, cea a cunoașterii religioase, cu
fascinanta Indie, căreia mai târziu îi va învăța limba și își va însuși cultura
și spiritualitatea ei.
Ulterior poliglotul își va completa palmaresul
lingvistic cu germana, persana, ebraica, sanscrita, bengaleza, pali. Paralel cu
lingvistica se va apropia de Filosofie, de Epictet, Marcus Aureliu, dar mai cu
seamă de Dimitrie Cantemir, Mihail Eminescu, Nae Ionescu și de Istorie, de B.P.
Hașdeu, Vasile Pârvan, Ion Nistor, Nicolae Iorga, geniile valahe
naționalist-creștine care au creat valorile noastre spirituale reînălțând
dacoromânismul la valoare universală. Naționalismul strămoșesc, zamolxian și
creștin ortodox, înseamnă a îmbrățișa deopotrivă de fierbinte și deodată
pământul străbun, mama și tatăl cu Cerul
Iubirii de deasupra!
Elevul Mircea, comandă cărți în străinătate. Se
împrospătează zilnic cu spiritul. Corespondența cu mari personalități din
Spania, Franța, Italia este destul de bogată. Își supune corespondenții la
multiple întrebări, asediindu-i cu fel de fel de teze, ipoteze, sinteze.
Fascinația este foarte mare pentru elev, dar și rumoarea la fel de mare pentru
seniorii străini. A fondat Revista
„Vlăstarul”, a Colegiului Național „Spiru Haret”, care a avut ecouri
răsunătoare și fascinante în lumea creației spirituale românești – universale.
La 20 de ani tânărul miop, dar eruditul și frumosul
student, care vrea să știe tot, știe ce vrea: „Traiectoria mea biografică și
culturală - va trece prin București, Calcutta, Lisabona, Paris, Chicago” (apud.
Mircea Handoca, biograful său)
Ca student la Filosofie, în cadrul Universității
București, era un tânăr fulminant, fascinant și fermecător, înființând Revista
universitară, privind libertatea de gândire a spiritului valah. A avut mari Dascăli de Elită a spiritului,
prin șansa istoricului Nicolae Iorga, prin privilegiul metafizicianului -
mistic de excepție Nae (Nicolae) Ionescu și prin harul memoriei fenomenale și
al creativității spirituale oferite de Însuși Mântuitorul Hristos, prin
Darurile Duhului Sfânt, care i-au hărăzit ispita și patima iubirii sale
înflăcărate: Patria, Cerul,Neamul, precum și marea diversitate a creativității
religios – umane. „Misiunea istorică a
unui popor, scriia în 16 Iunie 1935, este verificată de două lucruri: puterea
cu care știe să-și apere pământul, libertatea și drepturile și vigoarea cu care
crează valori” (Mircea Eliade, Profetism românesc, Ed. „Roza Vînturilor”,vol.
2, București, p. 101).
Și-a luat Licența în Filosofie cu o teză despre
Contribuții la Filosofia Renașterii în 1928, apoi primind o bursă de la un
maharadjah pentru Calcutta-India, studiază postuniversitar între dec. 1928 –
dec. 1931, cu profesorul îndrumător și
gazdă Surendranath Dasgupta (după ce mentorul său a descoperit idila dintre
discipol și fiica sa, românul a locuit în două mănăstiri budiste Hardwar and
Rishikesh), apoi și-a susținut Doctoratul în București cu teza „Yoga, essai sur
les origines de la mystique indienne, în anul 1933, apărută în limba franceză
în anul 1936, consolidându-și apoi, prestigiul internațional prin Revista de
răsunet Zamolxis, în anul 1939.
Sunt bucuros că Teza mea de Licență (n.a.) în cadrul
Facultății de Teologie Ortodoxă – Universitatea București la disciplina Istoria
Religiilor, s-a numit Religie și Filozofie, de 128 de pagini, cu o trecere în
revistă, pe scurt a istoriei Religiei și a Filosofiei, citându-l pe Mircea
Eliade și în cadrul Religiei și în cel al Filosofiei și avându-l coordonator
științific pe Conf. Prof. Dr. Remus Russ, care după susținerea Tezei a exclamat
doar un singur cuvânt: Excelent! Simultan cu o intensă și prodigioasă
activitate beletristică a fost și Asistent universitar la Universitatea
București, susținând cursuri de Filosofie și Istoria religiilor între anii
1933-1938. În anul 1934, tânărul profesor – asistent universitar bucureștean
s-a căsătorit cu Nina Mareș.
Ființa lui solară s-a personalizat în ipostaza unui
mare caracter dacic, a unui mare senior al științei, a unui mare cavaler al
Românismului, a unui zelos cercetătoral religiilor, desăvârșindu-se deopotrivă,
atât ca român, ca scriitor, ca istoric, cât și ca filosof al Religiei. Autoritatea lui evidenția Adevărul, binele,
creația, tradiția, armonia, ordinea, viața, existența, dacoromânismul, esența,
misterul, taina, Învierea și transcendența. Tânărul doctor, profesor-asistent
universitar Mircea Eliade era un erudit prin excelență. „Într-o discuție, pleca
de la un gând - perla, de exemplu - și-n jurul perlei desfășura un întreg
sistem de înțelesuri, tradiții, legende, superstiții, mituri, magii și ajungea
la complexul religiei. Ascultătorul - doi, trei studenți, ca la banchetele lui
Platon, sau întreaga aulă universitară asculta fascinat. Explicațiile lui erau
ca o vrajă, perdelele banalului erau date în lături, în fața ascultătorului
apărea pulsația milenară, imuabilă, a ceea ce este mai etern în noi...” (Ștefan
J. Fay, Mircea Eliade – Ultima Scrisoare, conferință în limba franceză la
Catedra României „Dimitrie Cantemir” din cadrul Centrului Universitar
Mediteranean de la Nisa, la 24 Octombrie 2007, publicată și în revista
metafizică „Symboles” din Paris).
Astăzi (adică mai ieri...), când Librăriile românești
se mândreau cu scriitori precum Dino Buzzati, Gabriel Garcia Marquez, Jorge
Luis Borges ș.a., care deși se înrudesc cu Mircea Eliade prin originalitate,
când Dacoromânul nostru scria povestirile și romanele sale de un „realism
magic”, Buzzati, Marquez, Borges,
ceilalți nu existau! Toată viața sa de la elev-liceean-student-profesor-savant,
în țară și în exil, nu ca alde Cioran care, n-a mai vrut să scrie un cuvânt în
română, a scris, întotdeauna în românește - Biblia vieții sale, „în limba în
care gândesc și visez” - tezaurul spiritual al experiențelor esențiale. „Pentru
Mircea Eliade, avea să spună doctorul în Filosofie, Gabriel Stănescu - USA,
viața echivalează cu o experiență esențială sau, mai bine spus, cu un șir de
experiențe esențiale, în care el însuși regăsește „sensul propriei existențe”
(Origini, vol. XIII, No. 6-7-8 (132-133-134) June-July-August 2008, Romanian
roots).
Regatul României interbelice al Marii Uniri, gravita
cultural - spiritual în jurul a patru puncte cardinale: Nae Ionescu, Vasile
Pârvan, Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu.
Savantul Religiilor, prolificul scriitor, a cărui strălucire avea mai
mult de 24 de carate, l-a invocat permanent în proza fantastică și în eseuri pe
Mihail Eminescu, „ca personalitate tutelară a mitologiei patriei spirituale,
sinonime cu specificul național” (Geo Vasile, Personajul Hyperionic printre
Pământeni, cf. Origini, vol. XIII, op. cit.).
Mircea Eliade a fost și un remarcabil dramaturg.
Celebra dramă în trei acte, „Ifigenia”, scrisă în toamna anului 1939, și-a avut
premiera pe 12 Februarie 1941, în sala „Comedia” a Teatrului Național din
Capitală, care îl avea director pe cunoscutul romancier Liviu Rebreanu, iar pe
genialul Poet Radu Demetrescu Gyr, directorul general al teatrelor. Piesa l-a
avut ca regizor pe Ion Sahighian, cu ilustrația muzicală a lui N. Bucliu, în
rolul Ifigeniei fiind actrița Aura Buzescu, iar al lui Ahile, Mihai Popescu.
Ifigenia a fost fiica-prințesă a regelui Agamemnon al
Micenei, erou al „Iliadei” marelui trac Homer, conducătorul oastei aheenilor în
războiul contra vestitei Cetăți tracice, Troia, așezată pe colina Hissarlîk, pe
coasta NV a Asiei Mici, apărată de prințul Ahile, fiul regelui Peleu, un
descendent îndepărtat al uriașului Peleg, întemeietorul dinastiei primordiale a
pelasgilor.
Agamemnon și-a sacrificat fiica pentru a obține de la
zei, vântul prielnic pentru corăbiile sale la pornirea spre Troia. Cetatea nu a
putut fi cucerită decât prin vicleșug, prin invenția lui Ulise, a Calului
troian – cal uriaș de lemn în pântecele căruia au fost adăpostiți luptători
aheeni, care au deschis noaptea porțile Cetății, ce a dus la căderea ei. La
întoarcere, biruința lui Agamemnon i-a fost însângerată de soția sa
Clitemnestra și de amantul acesteia Egist, care l-au ucis. Ulise, pe numele
adevărat trac, Odiseu a fost regele insulei Itaca, apărată de nemuritoarele
Amazoane tracice. Regele era renumit pentru istețimea și șiretenia sa, fiind
personajul principal al capodoperei nemuritorului Homer, Odiseea.
În perioada Februarie-Martie a anului 1941, Ifigenia a
avut zece reprezentații strălucitoare. Premiera a fost un adevărat cutremur de
admirație, electrizând totul în jur, chiar și pe critici. Jertfa și biruința
Eroinei-Martire Ifigenia s-a întrupat în ceva mult mai măreț decât viața. La
vederea flăcărilor rugului care-i vor mistui trupul, ea a rostit nemuritoarele
cuvinte: „Priviți! Mormântul meu nu va fi pe pământ! Sufletul Ifigeniei va da
viață unui mare război, cel al unui îndepărtat vis! Acolo mă veți găsi
întotdeauna pe mine - în faptele voastre eroice, în visul vostru cel mai de
preț: Troia!”
„Prin sacrificiul ei, afirma Mircea Eliade, Ifigenia
supraviețuiește în acel trup mistic care era visul lui Agamemnon, cucerirea
Troiei!” (M. Eliade, Ifigenia, Manuscriptum, București, anul V, nr. 1,1974).
Mai este demn de consemnat și faptul că drama Ifigenia
a fost jucată tot la Teatrul Național, în anul 1982, în perioada de apogeu a
Republicii Socialiste, epoca Nicolae Ceaușescu. Cântarea prozaică de sine și
încântarea pentru publicul cititor a fost romanul de dragoste Maireyi, având ca
personaje principale pe Allan (autorul la vârsta de 23 de ani) și pe Maitreyi
Devi, fiica mentorului săi indian Surendranath Dasgupta, de 16 ani, care scriia
versuri apreciate de Eminescu al Indiei - Rabindranath Tagore. Maitreyi Devi va
deveni o remarcabilă poetă indiană, care a trăit până în 1990. În anul 1972,
când reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George (am mai avut un alt George
la fel de mare, vâlcean de Aur, de-al meu, George Anca, cu care am colaborat
spiritual), s-a întâlnit la Calcutta, cu Maitreyi Devi, aceasta „declanșând”,
continuarea romanului Maitreyi, cu It Does Not Die - Dragostea nu moare.
Celebritatea marelui Savant român și Taina lui
spirituală nu puteau ocoli „oferta regală”, Dictatorului Carol al II-lea, fiind
arestat la 14 Iulie 1938, de Armand
Călinescu, închis la Malmaison - sediul Siguranței Generale, apoi întemnițat
religios alături de mentorul său, filosoful creștin-ortodox Nae Ionescu și alți
confrați din Generația de Aur a Regatului României și eliberat pe 12 Noiembrie
1938.
În aprilie-septembrie 1940, Mircea Eliade a fost
atașat cultural la Londra, iar din Februarie 1941 până în 1944 a fost consilier
cultural la Lisabona. În Noiembrie 1944, suferă drama pierderii primei soții,
Nina. În Septembrie 1945, ajunge în celebrul Paris.
Mircea Eliade a părăsit Patria-Mumă cu inima sfâșiată,
dar cu credință, nădejde și dragoste în Dumnezeu, că își va împlini destinul în
care se va reflecta Aura Icoanei Neamului său dac.
Mircea Eliade a strâns în pupilele sale, lărgite de
spirit și mărite de dioptrie, dragostea de țară și infinitul cunoașterii
necuprinse în filele Caietului – Jurnal de peste 40.000 de pagini, răsfrânt pe
cinci continente, ca și iubirea pentru
marea diversitate a creativității umane, în imortalizarea lirică a rondelului
marelui Poet al Crucii, Radu Ștefan Demetrescu Gyr.
Rondelul unui portret
„Tot infinitul în pupile,/ cinci continente în caiet./
Scriam, solemn și violet,/ „Je t’aime”, pe nu știu câte file.// Pe-atunci urcam
către Tibet,/ când nu muream la Termopile.../ Tot infinitul în pupile,/ cinci
continente în caiet.// Dar nu-i decât un vechi portret/ și-un biet școlar
brumat de zile,/ pe care-l șterg de praf, încet.../ Cinci continente în caiet,/
tot infinitul în pupile.” (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea,
București-1993)
Admirație tuturor iubitorilor de Dumnezeu, de Fecioara
Maria, de Neam și de Genii!
- Va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu