Gândurile
care întunecă rostul nostru în viață
-
Arhim. Arsenie Boca -
Ce este întunecimea gândului?
Sfântul Avva Antonie, şezând odată în pustie, a venit
în lenevie şi în multă întunecare de gânduri şi zicea către Dumnezeu: „Doamne,
voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă
voi mântui”? Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut odată pe cineva ca
pe sine şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se
şi iarăşi şezând şi împletind funia; apoi iarăşi sculându-se la rugăciune.
Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie.
Şi a auzit pe înger zicând: „Aşa fă şi te mântuieşte”. Iar el, auzind aceasta,
a luat multă bucurie şi îndrăzneală şi, făcând aşa, se mântuia.
Întunecarea de gânduri este atunci când ţi se întunecă
ţinta la care vrei să ajungi, obiectivul, rostul sau semnul, cum spune Sfântul
Apostol Pavel, pe care vrei să-l urmăreşti şi simţi că nu-l mai ai pentru că
vine altceva şi-ţi ocupă mintea. Orice gând în legătură cu lucrul, chiar
gospodărie, contabilitate, gând de deşteptăciune; orice gând care priveşte
materialismul, te abate de la Dumnezeu, de la Doamne Iisuse, adică îţi
întrerupe legătura cu Dumnezeu, îţi taie firul dinspre Dumnezeu, îţi fărâmiţează
ţinta.
Deci toate acestea se numesc întunecare de gânduri,
îţi întunecă rostul, semnul la care vrei să ajungi şi pentru care trăim de când
ne-am deschis ochii şi după ce îi închidem. Orice lucru care-l faci, să-l faci
cu Doamne Iisuse, fie la gospodărie, fie la plivit sau la contabilitate şi
chiar la încărcat de gunoi, iar toate aceste lucruri, faţă de ţinta pe care
vrem să o ajungem, să le socotim gunoaie.
Deci întunecarea de gânduri nu este numai când se
îmbulzesc în minte alte lucruri, adică când eşti năucit de cap, ci, orice gând
care-ţi ocupă mintea, îţi acoperă lumina, ţinta şi simţi că a dispărut ceva din
tine; nu mai simţi firul, legătura neîntreruptă cu Dumnezeu.
De acest fel de întunecare de gânduri era cuprins Avva
Antonie şi a început să strige la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a arătat lui că
rugăciunea trebuie făcută cu lucrul mâinilor. Sfântul Apostol Pavel zice:
„Siliţi-vă să aveţi în voi simţirea care a avut-o Iisus”.
De ce trebuie să primim necazurile?
Când îţi încredinţezi sufletul tău din convingere lui
Dumnezeu, are grijă să te prelucreze prin necazuri, ca să-ţi realizezi
hotărârea pe care ai luat-o tu cândva cu sinceritate. Dacă trăieşti şi
adânceşti această hotărâre, te întâlneşti cu Dumnezeu prin necazuri, prin
tânguirea şi strigătul tău, ca în psalmul „Doamne, strigat-am…”.
Necazurile ustură, calcă mândria, iubirea de sine, dar
să ai atâta minte să nu te împotriveşti lor. Să ai puterea să te pogori la
nivelul conştiinţei şi să găseşti răspunsuri de la Dumnezeu, prin conştiinţă,
pentru necazurile care ţi-au venit şi aşa te mântuieşti. Aceasta este
realizarea hotărârii tale sincere de cândva.
(Fragment din Revista Atitudini Nr. 5
SAREA
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Sarea este simbolul crestinilor de acum, care îi
îndreapta si pe altii. Sufletul, sarat bine cu învatatura lui Hristos, nu se da
stricaciunii, si de aceea ajuta si aproapelui sau sa se împotriveasca
alterarii. „Voi sunteti sarea pamântului”, a spus Domnul nostru cel Preasfânt
(Matei 5, 13). Aceasta se refera nu doar la Apostoli si la preoti, ci la toti
crestinii în general. Daca crestinatatea îsi pierde puterea, facându-se lipsita
de sare, cu ce se va mai „sara” neamul omenesc? Cu ce se va mai salva atunci omenirea
de la alterare? Daca sufletul nu are întru sine adevarul lui Hristos, el se
face lipsit de sare si devine fara gust. Pentru aceasta oamenii de pe pamânt
putrezesc, trupurile lor prefacându-se în tarâna. Sarea înseamna, de asemenea,
si har ceresc. Despre acest lucru vorbeste Fericitul Teofilact: „Despre faptul
ca harul este sare citeste la Sfântul Pavel: «cuvântul vostru sa fie cu har,
presarat cu sare»”. Prin urmare sarea este simbolul crestinului din lume si a
harului dintru acesta.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 36-37
CETATENIA
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Sunt doua feluri de iubire, care nasc doua cetatenii:
iubirea de Dumnezeu ne face cetateni ai Ierusalimului de Sus, iubirea de lume –
cetateni ai Babilonului. Pune-ti singur întrebarea: „Ce iubesti?”, si vei afla
al cui cetatean esti.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 103-104
„Mi-a
apărut în vis Domnul Iisus Hristos”
-
Pr. Ioan Negruțiu, un sfânt al închisorilor -
„În luna iulie, când împlineam anul de când eram cu
domiciliul obligatoriu, m-am culcat într-o noapte mai târziu, aveam foarte mult
de lucru în parohie, şi după ce am adormit, spre dimineaţă, m-a trezit un vis,
un vis cum n-am mai avut şi cred că nu voi mai avea niciodată.
Mi-a apărut în vis Domnul Iisus Hristos. Eu mă găseam
la poalele muntelui Golgota şi aveam de gând să ajung sus, poate voi găsi
Crucea Domnului. N-am fost niciodată la locurile sfinte şi, urcând greu
Golgota, eram cu capul în jos, când am ridicat capul deja ajunsesem, fără să-mi
dau seama, chiar în faţa Crucii Domnului Hristos.
Era singur pe cruce, crucile tâlharilor erau goale şi
Iisus era încă viu. A deschis ochii, m-a privit, m-au trecut fiori şi am
întrebat: «Doamne, ai rămas singur? Nici tâlharii nu mai sunt cu Tine? Şi ei
Te-au părăsit? Porunceşte-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă
răstignesc şi eu pe o cruce alături de Tine! Pe care vrei să mă aşez? Pe cea
din dreapta sau pe cea din stânga?».
Şi Iisus mi-a răspuns: «Nu mai au semnificaţia pe care
au avut-o oarecând crucea din dreapta sau crucea din stânga. De acum încolo,
oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce, şi pe cea din dreapta, şi
pe cea din stânga». Şi am dat să mă apropii de cruci şi I-am atins fluierele
picioarelor cu mâna. Erau reci ca gheaţa şi un fior deosebit de puternic m-a
pătruns şi m-am trezit.
Mi-am dat seama că e semn de la Domnul Hristos, că în
ziua aceea va trebui să încep o nouă Golgotă. Şi m-am gândit să fug… Mi-am
făcut rugăciunea în genunchi, mi-am făcut un mic bagaj de mână cu care mă
gândeam să înaintez spre gara cea mai apropiată şi să înaintez unde m-o ajuta
Dumnezeu.
Când a fost gata tot şi era să ies pe uşă şi să plec,
am auzit zgomot de motor de maşină. M-am uitat de după perdea şi am văzut că în
curtea mea intra maşina Securităţii din Galaţi…”.
EXAMENELE
VIETII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Crestinului îi sunt de trebuinta în toata viata
încercarile, ca niste mijloace de verificare a starii sale sufletesti. Si
fiindca viata noastra, daca o comparam cu interiorul unei case, se umple de
necuratenii, trebuie negresit sa dereticam în ea, sa stergem lucrurile de praf.
Asa cum pentru verificarea anumitor obiecte – de argint, de pilda – trebuie sa
avem instrumente speciale, tot asa pentru a ne verifica si pune la încercare
sufletul avem nevoie de cei din jurul nostru, care, cu voie sau fara voie, prin
faptele lor în raport cu noi, sa ne demonstreze noua însine si celorlalti în ce
masura tinem sau nu poruncile lui Dumnezeu, date noua prin Sfânta Evanghelie,
daca traim în duh, zagazuim cele ale carnii, sau daca traim cu trupul,
supunându-ne ca niste robi carnii, patimilor, gândurilor trupesti. Aflând ca nu
traim dupa voia lui Dumnezeu, dupa poruncile Dulcelui nostru Mântuitor, ci dupa
voia noastra oarba si pacatoasa, sa cautam a ne îndrepta cu grabire si a urma
îndata cu sârguinta poruncile dumnezeiestii Evanghelii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 85-86
CUNUNA
DE SPINI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
De la via pe care a sadit-o, Domnul astepta ciorchini
dulci, iar ea, via, s-a preschimbat în spini. Cununa de spini de pe capul
Mântuitorului însemneaza spinii pacatelor de care s-a umplut omenirea.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu –
ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 55
PIETRELE
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Piatra, care-L simbolizeaza pe Hristos, simbolizeaza
în acelasi timp si credinta cea tare întru El. Când Apostolul Petru a
recunoscut credinta sa întru Domnul, spunând: „Tu esti Hristos, Fiul lui
Dumnezeu cel Viu!”, Domnul i-a raspuns: „Iar tu esti Petru (numele lui Petru
înseamna piatra), si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea”, adica pe
credinta pe care el o marturisea. În acelasi fel Petru (piatra), în Epistola
sa, îi numeste pe credinciosi pietre vii: „Apropiati-va de El, piatra cea vie,
de oameni într-adevar neluata în seama, dar la Dumnezeu aleasa si de pret. Si
voi însiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca” (1 Petru 2,
4-5), caci toti aceia care se boteaza în numele lui Hristos se îmbraca în
Hristos si se aseamana lui Hristos. Pentru aceasta Apostolul Petru îi numeste
pe crestini dupa cum si Hristos: pietre vii. Multimea pietrelor de pe pamânt
simbolizeaza multimea credinciosilor din toate timpurile, de la începutul lumii
pâna la sfârsitul ei. Luati aminte: Domnul a fagaduit lui Avraam ca semintia sa
întru dreapta credinta se va face fara seaman, „ca nisipul de pe tarmul marii”
(Facerea 22, 17).
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 32.
UMBRA
TRECATOARE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Considera orice lucru în lume ca pe o umbra
trecatoare, nu-i îngadui inimii sa se lipeasca de ceva, nu da importanta la
nimic din cele ce sunt ale lumii, nu-ti pune nadejdea în ele. Alipeste-te de
singura realitate nestricacioasa, preaînteleapta, nevazuta: Dumnezeu.
„Neprivind noi la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad; fiindca cele ce se
vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice” (2 Corinteni 4, 18).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 315
PENTRU
CE ÎNGĂDUIE DUMNEZEU RĂZBOIUL?
-
Arhim. Iustin Pârvu -
„Un război sau orice fel de cataclism trebuie
întâmpinat cu multă credință și fără disperare, pentru că Dumnezeu este Cel ce
trimite asupra omenirii, spre îndreptarea noastră, astfel de încercări.
Printr-un război, Dumnezeu vrea să oprească răutatea mai-marilor lumii, ce se
împotrivesc Creatorului și să aducă spre pocăință pe cei ce s-au îndepărtat de
El, prin multitudinea patimilor sau să curețe ca aurul în topitoare sufletele
celor aleși.
Dumnezeu, din dragostea Sa, atunci când vede că nici o
metodă de îndreptare nu mai funcționează, îngăduie războaie și nenorociri.
Când vor lipsi sfinții și povățuitorii duhovnicești,
Dumnezeu va trimite o altă prigoană ca astfel, prin suferința Crucii, să ne
sfințim și omenirea să câștige noi sfinți și îndreptători de suflete.
Întotdeauna pocăința noastră, atât pentru noi înșine,
cât și pentru întreaga omenire, poate să Îl milostivească pe Dumnezeu și să ne
dea putere să înfruntăm orice necaz cu răbdare și fără panică”.
Despre
mântuire
-
Arhim. Varahiil de la Athos -
Corespondentul:
Părinte, cum se pot mântui creştinii în zilele de azi ?
Părintele Varahiil: Trebuie să avem credinţă dreaptă
în Dumnezeu. Să nu fim căldicei. Să ştim că Dumnezeu este veşnic, nu are nici
început nici sfârşit şi că El este o fiinţă în trei persoane – Dumnezeu Tatăl,
Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu a fost trimis pe pământ ca să ne boteze în numele Sfintei Treimi, ca
să ne dea prin aceasta viaţă veşnică. El ne-a dat poruncile şi Legea dreaptă,
prin care ne putem mântui sufletele. Creştinul nu se poate mântui în afara
Bisericii, care prin aşezământul său şi Tainele care vin de la Mântuitor, ne
duce spre viaţa veşnică.
Cor. Părinte, unii
creştini vin la Biserică mai rar – la cununie, la botez. Ei se vor mântui?
P.V. Asta e puţin.
Asta-i de formă. Creştinul trebuie să urmeze posturile, praznicele
dumnezeieşti, să se roage şi acasă şi la biserică. Trebuie să se mărturisească
şi să se oprească de la păcate, să se împărtăşească, cum se cuvine după
rânduiala Sfintei Biserici. Altfel nimeni nu-şi salvează sufletul pentru viaţă
veşnică.
Cor. Ce le puteţi
spune celor care zic că nu pot posti?
P.V. Postul nu înseamnă
să nu mănânci nimic. Aceasta înseamnă în zilele rânduite să nu mănânci de
frupt. Da de mâncare de sec omul nu moare – pâine, şi la pâine cartofi,
pătlăgele şi toate celea câte sunt. Asta în zilele rânduite – în posturi,
miercurile şi vinerile. Postind astfel, oamenii îşi curăţesc sufletul de patimi
şi devin mai sănătoşi şi cu trupul, şi cu sufletul.
Cor. Există o părere
că Dumnezeu e milostiv şi ne va ierta, cu toate păcatele noastre…
P.V. Până nu ne oprim
de la păcate, nu ne putem mântui, nu trebuie să ne amăgim singuri pe noi.
Dumnezeu e bun, dar trebuie să facem voia Lui. Dar dacă facem voia noastră,
atunci Dumnezeu nu ne poate primi.
Consecințele
divorțului în viața familiei
În câteva cuvinte v-aş zugrăvi tristul tablou al
dezbinării familiei prin divorţ, care în zilele noastre se întâmplă destul de
des.
Ce este divorţul? Divorţul e urmarea unei vieţi de
familie trăită în neînţelegeri din cauza unor înclinaţii păcătoase, a unor
patimi. Divorţul este călcarea unui jurământ, este ruperea celui mai solemn
legământ de credinţă, care dezbină un cămin familial. Divorţul e cel mai mare
duşman al familiei, e chiar lovitura de moarte ce se poate da unei vieţi
familiale.
Unitatea şi indestructibilitatea căsătoriei îşi are
începutul în crearea femeii din coasta lui Adam: „Eva, os din oasele mele şi
carne din carnea mea” (Facerea 2, 23). Divorţul, pentru cei care s-au cununat,
este tot aşa de nefiresc ca şi despărţirea oaselor de carne, întrucât acestea
înseamnă moartea, şi tot o moarte sufletească este şi divorţul.
Taina Sfintei Cununii se întemeiază pe un jurământ
făcut de bună voie în faţa Sfântului Altar, deci este o împreunare sufletească
făcută cu ştirea şi voia lui Dumnezeu, care trimite harul binecuvântării asupra
noii familii. Mântuitorul zice: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se
va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu,
omul să nu despartă” (Matei 19, 5-6). Aşadar, divorţul este împotriva voinţei
lui Dumnezeu, deoarece desface ceea ce Dumnezeu a unit.
Ce urmări are divorţul asupra copiilor? Aceştia devin
nişte nefericite victime ale păcătoşeniei părinţilor lor, nişte nenorociţi fără
nici o vină. Nişte fiinţe cu inimile rupte în două, căci dacă tribunalul îi va
încredinţa mamei, autoritatea tatei nu va putea fi înlocuită de nimeni, iar de
vor fi încredinţaţi tatălui, copiii vor suferi după dragostea duioasă a mamei
lor. Deci, copiii sunt sortiţi a nu cunoaşte adevărata dragoste părintească, ci
răutatea invidioasă a unui tată sau mame vitrege, de multe ori ajungând mai
îndureraţi decât copiii orfani.
(Arhimandrit Serafim Man, Crâmpeie de
propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureşului şi Sătmarului, 1996, p. 160)
Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie (ΧVIII)
Dumnezeu prin botez șterge păcatul strămoșesc. Ne lasă
însă patimile moștenite, ca să avem de lucru în această viață.
*
Când ai război, înseamnă că războiești și tu. Dacă nu
ai război, înseamnă că ai făcut compromis.
*
Mândria, egoismul întunecă mintea și ne fac să aruncăm
greutatea asupra altora. Numai drepturi cere cel mândru. Pe când cel smerit îi
îndreptățește pe ceilalți și se osândește pe sine.
*
Toți cei care nu s-au îmbolnăvit niciodată, atunci
când pățesc ceva și simt durere, intră în panică.
*
A spus despre cineva: „Nu-l ridicați (nu-l umflați cu
laudele), căci acela nu poate sta pe picioarele sale (se primejduiește).
*
Odată a venit la Stareț un frate începător împreună cu
tatăl său care era furios și-l împiedica pe fiul său să devină monah. Starețul
i-a spus: „Dacă ați ști ce cinste v-a făcut Dumnezeu, aceea de a vă încuscri cu
El, v-ați aduna toate rudele și ați face praznic”. I-a spus și altele și tatăl,
plecând bucuros, i-a dat binecuvântare fiului său să devină monah, lucru care
s-a și făcut.
SAGETILE
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Sagetile sunt un simbol al ispitelor la care este
expus omul. Mai cu seama acesta se refera la atacurile cele nevazute asupra
sufletelor noastre din partea duhurilor celor întunecate. Duhurile cele
întunecate inspira sufletelor noastre gânduri rele si patimi necuviincioase
atât de iute si de neasteptat, precum sageata vânatorului care sageteaza cerbul
când bea apa linistit din pârâu, fara sa ia aminte la un astfel de rau. Sfântul
Apostol Pavel vesteste celor credinciosi sa stea de veghe cu teama si rugaciune,
ca sa reteze „sagetile celui viclean”.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 61
Moartea
îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii
Timp de trei ani mama mea a suferit de cancer. A fost
operată fără succes. Doctorul m-a informat, adăugând: „Dar… bineînţeles că nu
îi veţi spune mamei dumneavoastră.” I-am răspuns: „Bineînţeles că îi voi
spune.”
Şi aşa am şi făcut. Îmi amintesc că m-am apropiat de
ea ca să-i spun că medicul a telefonat să mă anunţe că operaţia nu a reuşit. Am
rămas tăcuţi, după care mama mi-a spus: „Aşa că voi muri.” I-am răspuns:
..Da.’’ Apoi am rămas într-o tăcere adâncă, împărtăşindu-ne unul altuia tot
ceea ce trăiam, fără să spunem un cuvânt. Nu am căutat în nici un fel să
examinăm situaţia. Ne aflam în faţa unui intrus care apăruse în viaţa noastră
şi bulversase totul. Nu era o fantomă, nu era un rău, nu era o spaimă. Era ceva
definitiv, pe care trebuia să-l primim, fără să ştim cum se va sfârşi.
Am rămas
amândoi fără să rostim vreun cuvânt atâta timp cât ne-au cerut sentimentele.
Apoi viaţa şi-a reluat cursul ei. În consecinţă s-au întâmplat două lucruri.
Primul a fost că în nici un moment, nici mama, nici eu nu ne-am împotmolit în
vreo minciună, obligaţi să jucăm o comedie, dar nici nu am rămas dezarmaţi.
Niciodată n-am simțit nevoia de a intra în camera mamei cu un zâmbet fals pe
buze, spunând cuvinte lipsite de adevăr. Niciodată nu am jucat comedia vieţii
învingătoare asupra morţii, nici n-am pretins că boala e în declin sau că
lucrurile stau mai bine decât în realitate, când amândoi ştiam prea bine că nu
era aşa. În nici un moment nici unul dintre noi nu s-a simţit lipsit de
sprijinul celuilalt. Erau clipe când mama simţea că are nevoie de ajutor.
Atunci suna clopoţelul, eu soseam şi vorbeam despre moartea ei, despre durerea
mea, despre durerea despărţirii de ea. Iubea viaţa, o iubea profund. Cu câteva
zile înainte de a muri ea a spus că ar fi gata să trăiască 150 de ani în
suferinţă, dar să trăiască… Iubea frumuseţea primăverii, care tocmai se
apropia. Ne iubea pe noi. Gândul despărţirii o umplea de durere. Oh, să poţi
atinge această mână care nu mai este şi să auzi sunetul unui glas care a tăcut!
(Tennyson).
Au venit şi alte momente, când durerea despărţirii era
insuportabilă, şi atunci stăteam şi discutam cu ea despre asta. Ea, la rândul
ei, îmi oferea tot sprijinul, consolându-mă pentru moartea sa. Relaţia noastră
a fost profundă şi adevărată. Nu exista nici umbră de minciună în ea. Tocmai de
aceea relaţia noastră era marcată de adevăr până în adâncul ei. Şi apoi mai era
şi un alt aspect, pe care l-am mai pomenit. Pentru că moartea era pe aproape,
pentru că ea putea surveni în orice clipă şi atunci ar fi fost prea târziu de
îndreptat ceva, trebuia ca totul să exprime în fiece moment, în modul cel mai
deplin şi desăvârşit, preţuirea şi iubirea de care relaţia noastră era marcată.
Doar moartea poate să umple de măreţie şi de sens ceea ce în aparenţă este
mărunt şi nesemnificativ: felul în care pregătim o ceaşcă de ceai pe o tavă sau
aşezăm o pernă la spatele unui bolnav, tonul vocii noastre când îi vorbim,
modul în care ne mişcăm – totul poate fi expresia profunzimii legăturii
sufleteşti. Dacă se percepe vreo notă falsă, dacă apare vreo fisură, dacă ceva
distruge armonia, totul trebuie reparat pe loc. Cea mai mică îndoială poate fi
dezastruoasă, cea mai mică amânare lasă timpul să treacă fără întoarcere.
Moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi
într-o transparenţă de neegalat.
Din Mitropolitul Antonie al Surojului,
Viaţa, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, p. 82-84
FIREA
NECUVANTATOARE
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Cât de lamurit se arata întelepciunea lui Dumnezeu în
conservarea firii necuvântatoare! Cât de întelept le-a rânduit pe toate si le-a
asigurat perpetuarea! Care dintre animale ar putea sa-si asigure perpetuarea în
conditiile în care nu ar avea un instinct înnascut, care sa se manifeste de-a
lungul etapelor vietii sale? Nici unul, desigur, pentru ca ar fi nimicite odata
cu aparitia lor, întrucât nu au capacitatea de a învata si de a se educa unele
pe altele din cauza ca le lipsesc ratiunea si timpul necesar si din cauza ca
organele corpului lor sunt incapabile de a face asa ceva si, totodata, din
cauza lipsei mijloacelor de educare. Prin urmare, animalele aveau nevoie de o
întelepciune înnascuta si Dumnezeu le-a daruit-o. În consecinta, animalele sunt
irationale si nu sunt înzestrate cu o putere intelectuala care sa le dicteze
actele lor pline de întelepciune. Asadar, numai omul este fiinta rationala,
pentru ca întelepciunea sa este nelimitata si are întregul univers ca obiect de
studiu, dezvoltându-se si progresând prin puterea si activitatea sa.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 60-61
OCEAN
DE APE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa cum pe pamânt exista belsug de ape, la îndemâna
celor însetati, care vin la ele si le folosesc în dar, asijderea si Domnul, Cel
ce este ocean de ape duhovnicesti; vino la El si adapa-te de toate cele
duhovnicesti, plin de adevarata, neînfricata, puternica credinta. Soarbe din
toata inima si te vei adapa cu apa vietii, cu iertarea pacatelor, cu pacea
constiintei. Fereste-te de îndoiala. Ea te lipseste de mijloacele de a sorbi
toata mila lui Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 398
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu