Christian Crăciun - Ion Țoanță - „Rigor mortis” - Autopsia societății*

 

Ion Țoanță - „Rigor mortis” - Autopsia societății*

Christian Crăciun

31 Decembrie 2023

 

Ion Țoanță este un romancier obsedat de social. Ca și în precedentele sale romane: „Spovedania unei nimfe” și „Altarul interzis” îl preocupă imaginea unei societăți (în continuitatea ei, de la epoca socialismului și până la anii noștri, ai marii dezordini) aflată într-o stare de anomie totală. În care rarii indivizi care își păstrează o anume curăție sufletească sunt victime predestinate, repede devorați de infamul mecanism. Apăsarea mediului public maculează totul. Romanul de față are o tramă să-i spunem de policier, începând cu o crimă, anchete, quiproquouri, răsturnări de situație, mediu interlop, supraveghere generalizată, ierarhii oculte și neașteptate (nu știi cine pe cine controlează), „fazanul” care pică la mijloc în acest viespar, ca un pion manipulat când de unii, când de alții. Dar acesta este numai rama tabloului. Pentru că autorul se vrea un analist și un moralist care observă anomaliile societății, degradarea morală, tipuri reprezentative ale lumii noastre. De aceea epica este întregită de multe pagini să le spunem eseistice, în care temele justiției, moralei, religiei sunt expuse fără reținere.

 

Compoziția romanului  este fragmentară, ca un montaj de Secvențe (vezi filmul cu acest titlu, citatul cinematografic este de altfel foarte prezent în textul romanului, personajul principal lucrând în cinematografie, visând în tinerețe să fie regizor), cu o cronologie aleatorie. Personajul principal, focalizant, Kovács Daniel, suportă un dublu stigmat etnic. Tatăl este ungur, László Kovács, mama evreică, Alberta Isaac. Doar una dintre poverile biografiei sale. Căci este un roman de tipul „ce i se întâmplă lui...”, cu  viraje surprinzătoare de destin și salturi în timp.  Iar firul acestei biografii ne poartă prin cele mai diferite medii: școală, bibliotecă, instituții culturale, vilă luxoasă de interlop și păzită ca o fortăreață, birou de procuror, celulă de pușcărie, garnizoană de armată, birouri de activiști de partid de dinainte și de după..., baracă de șantier, transport clandestin de (probabil) arme către Ucraina, redacții de reviste literare.

 

Scena inițială are duritatea unui film american de duzină: un personaj care se trezește cu un pistol în mână, într-o cameră plină de sânge, cu doi oameni uciși, poliția, dar neștiind bine ce e cu el acolo. Dar acesta este numai pretextul romanului, crima firește se va lămuri pe parcurs, când, treptat, treptat se deslușesc legăturile (uneori surprinzătoare) între personaje. „Pânza” e foarte strânsă. Din acest punct începe derularea poveștii personajului, narată la persoana întâi. Cu lungi pasaje de reflecții asupra lumii prin care trece. O lume violentă, imorală, cinică, fără orizont, condusă de forțe invizibile, cu puteri dincolo de orice lege. Această viziune lipsită de orice speranță, scoțând la lumină mizeria morală a unei societăți, misofilă, se îngroșă pe măsură ce sunt traversate diverse medii. Este o lume din care nu se poate evada, nici măcar în credință: „Relația mea cu Dumnezeu a fost una specială, nemărturisită semenilor” spune Daniel. Personaj anticlerical, la fel de vitriolant față de acest mediu ca și față de celelalte, relația lui cu Dumnezeu rămâne una strict privată. Și necesară. La un moment dat, naratorul folosește termenul de algezie, incapacitatea de a simți durerea.

 

O alt fel de „soluție” existențială, o „imunizare” prin cultivarea acestei insensibilizări generalizate. Cumva, el seamănă cu tinerii abulici și „aiuriți”, „rebeli fără cauză”, trecând prin viață hipnotic și inutil, purtați fără putință de împotrivire de valul  (absurd al) circumstanțelor, specific prozei și cinemaului românesc din anii 60-70. Și care cară în spate, inevitabil, fără să știe, povara grea a „dosarului” funest.

 

Și aventurile erotice prin care inevitabil trece Daniel au ceva din acest amestec ciudat de sordid și puritate. „Îngerii făceau tumbe aruncându-mi flori de margarete, simțeam radios, dar spre marele meu supliciu nu sesizam jocul și tumbele bufonilor dintr-o operă bufă în care figuram ca interpret marcant”. Sensibilitate de artist, naratorul trece adesea de la sentimentalism la ironie, căutând mereu o distanțare față de ceea ce i se întâmplă. Inserturile documentare: articole de ziar, texte de legi și decrete, versuri din cântări de Pink Floyd, Led Zepellin, Locomotiv GT, din piese de teatru ș.a.m.d. sunt menite tocmai să ofere acel grund al realității nemediate de care personajul are nevoie – din perspectiva narativă a prezentului - ca un spațiu de stabilitate în lumea de părelnicii în care trăiește.

 

Din firul epic principal se desprind însă mai multe alte povești, să le spunem „cazuri” sau „dosare”, cum sunt pentru Procuror sau pentru Maior, alte personaje cu poveștile lor care urmăresc, balzacian, să ofere o radiografie socială complexă. Mozaicul este divers dar sensul unul singur: o lume bolnavă, privită de un moralist sceptic. „Demonii justiției” îi numește povestitorul-personaj la un moment dat pe unii dintre ei, dar demonologia asta este extinsă la toate structurile societății. Sarcasmul, mergând până la cruzimea naturalistă, (vezi de exemplu întreaga scenă pusă sub fraza. „Tot ce se va edifica în acest județ trebuie să treacă printre cracii mei”) pare un fel de defulare a unei revolte înăbușite, sunt șarje desfiguratoare ca într-un Goya al vremii comunismului prim și al comunismului secund.  Subliniind continuitatea de substanță umană dintre ele.

 

Montajul alternativ al secvențelor conferă dinamica ritmului epic, combinând pasajele de acțiune cu cele de observație etică. Nu complexitatea situațiilor atrage, nici chiar profunzimea diagnosticelor politice (în sens larg), ci un fel de îndârjire care răzbate din text, o revoltă mocnită și o lehamite față de o realitate care pare încremenită într-un rictus hidos. Fără menajamente, pare a fi premisa autorului, preocupat de fi răspicat și nu neapărat nuanțat. Desenul în tușe groase este tocmai de aceea convingător. Timpul care lipsește din acest univers închis este viitorul. Lumea aceasta pare a nu avea țeluri, speranțe, a se reproduce la nesfârșit pe sine însăși. De aceea este imposibil de decis între Corbu, Maior și Procuror. Unde este binele? Nicăieri! O disperată nevoie de a-l găsi pare trama discretă a romanului acesta al tuturor deziluziilor. Suntem într-o morgă a civismului, în care autorul face disecția unei lumi defuncte, deși pare că trăiește. O lume intrată în rigor mortis.