IUBIREA
RISIPEȘTE TRUFIA
SF.
IOAN HRISOSTOM
Iubirea
naște lărgime sufletească
Așa cum fierbințeala dilată trupurile materiale, la
fel și iubirea creează lărgime, zice. Pentru că virtutea este aprinsă și
fierbinte. Aceasta a deschis gura lui Pavel și a lărgit inima lui. Nu iubesc,
zice, prin cuvinte, ci am și inima mea deschisă pe măsură. De aceea și grăiesc
cu îndrăzneală, cu toată puterea mea de a mă face înțeles, din tot sufletul
meu.
Nu există nimic mai larg decât inima lui Pavel, care a
iubit atât de fierbinte pe toți credincioșii, cât iubesc cei îndrăgostiți de
femei. Și n-a făcut inima bucăți mici, încât să dăruiască fiecăruia, ci i-a
îmbrățișat pe toți cu toată inima.
Și ce este de mirare că a făcut aceasta pentru
credincioși, de vreme ce și pe necredincioșii din întreaga lume i-a îmbrățișat
inima lui Pavel? De aceea n-a zis: „Vă iubesc!”, ci ceva mai adânc: „Oh,
corintenilor, gura noastră s-a deschis către voi, inima noastră s-a lărgit” (2
Corinteni 6, 11). Pe toți vă avem în inima noastră, și nu doar că vă avem în
mod simplu, ci și cu multă lărgime.
Pentru că orice persoană iubită se mișcă cu multă
tihnă în inima celui care o iubește. De aceea și spune: „În inima noastră nu
sunteți la strâmtorare, dar strâmtorare este pentru voi în inimile voastre” (2
Corinteni 6, 12)
„Este
un trup și un Duh” (Efeseni 4, 4)
Pavel cere de la noi iubire, dar nu orice fel de
iubire, ci pe aceea care ne unește în chip nedespărțit. Și ne leagă într-un mod
atât de desăvârșit, ca și cum am fi mădularele unui trup. Deci această iubire
este cea care dobândește bunurile cele mari.
De aceea, zice: „un trup”, ca să arate și dragostea,
și ca să nu urmărim să răpim bunurile altora. Ci să ne bucurăm împreună cu
aceștia, și toate în general să fie de obște. Și în chip corect a zis: „un
duh”, ca să arate că într-un trup va fi un singur duh, sau că poate să existe
un trup care nu are însă duhul aceluia care se face prietenul ereticilor. Sau
se înțelege că la aceea ne îndeamnă, adică voi care ați primit un Duh și ați
băut apă dintr-un izvor, sunteți datori să nu arătați neînțelegere. Și aici numește
duhul râvna sfântă (Comentariu la Epistola către Efeseni, 11, E.P.E. 20, 686;
P.G. 62, 79).
Iubirea
risipește trufia
Cel care iubește pe aproapele său așa cum trebuie nu
ezită să-l slujească mai umil decât orice rob. Pentru că așa cum focul, când se
unește cu ceara, aceasta se înmoaie foarte lesne, la fel și fierbințeala
iubirii cu aceeași putere risipește orice trufie și nesăbuință (Comentariu la
Epistola către Galateni, cap. 5, E.P.E. 20, 368, P.G. 61, 670).
Acolo
unde este iubire, toate sunt suportate
„Îngăduindu-vă unii pe alții în iubire” (Efeseni 4,
2). Cum este cu putință să rabzi dacă ești mânios și vorbitor de rău? Spune-mi
modul: „În iubire”. Dacă nu rabzi pe aproapele tău, zice, Dumnezeu cum te va
răbda? Dacă tu nu-l rabzi pe cel rob împreună cu tine, pe tine cum te va răbda
Stăpânul? Acolo unde este iubire toate sunt trecute cu vederea (Comentariu la
Epistola către Efeseni, 9, E.P.E. 20, 654; P.G. 62, 72).
Iubirea
este mereu nesătulă
„Și aceasta, mă rog, ca iubirea voastră să prisosească
tot mai mult și mai mult, întru cunoștință și întru pricepere” (Filipeni 1, 9).
Pentru că binele acesta este nesătul.
Adică, ia seama că fiind iubit atât de mult vrea să
fie iubit chiar și mai mult. Pentru că cel care iubește nu vrea să se oprească
la o anume măsură a iubirii, căci nu există măsură în acest bine. Mereu să fiți
datori cu iubire, dorește Pavel! „Nimănui cu nimic fiți datori, decât numai cu
iubirea unuia față de altul” (Romani 13, 8).
Măsura iubirii este să nu se oprească niciodată.
„Iubirea voastră să prisosească tot mai mult și mai mult”, zice. Ia seama la
înțelesul cuvintelor, căci a zis: „Tot mai mult și mai mult”.
(Extras din Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte
de aur, volumul I, Credința, nădejdea, dragostea, Editura Egumenița)
PAMANTUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Cel mai misterios, cel mai pretios lucru e pamântul. E
mai de pret decât toate celelalte materii. De ce?… Din acest pumn de pamânt e
facut omul. Din acest pumn de pamânt rasar infinite culori în plante si
infinite arome. Toate fructele, de toate gusturile si aromele, se nasc din
acest pamânt. Tarâna are un miros specific. Nimic nu miroase mai frumos decât
pamântul.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
92
PUTEREA
CARE HRANESTE TOATE
-
Sfantul Efrem Sirul -
Învata
si de la foc cum hraneste aerul toate:
când
focul e închis într-un loc lipsit de aer,
flacara
lui începe sa pâlpâie, rasuflarea ei slabeste.
Cine
a vazut vreodata o mama alaptând toate
din
toata fiinta ei? De sânii ei atârna lumea toata,
ea
însasi atârnând de Cel ce Singur este puterea care hraneste toate.
Binecuvântat
Cel care în Raiul Sau va da bucurie întristarii noastre!
~*~
Sfantul Efrem Sirul, Imnele Raiului,
traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2010, p. 83.
Sf.
Grigorie Teologul despre
prietenia
desăvârșită cu Sf. Vasile
Aflați cum arată o prietenie desăvârșită,
duhovnicească, o dragoste în Duhul, adevărată, din relatările Sf. Grigorie
Teologul. Sf. Grigorie Teologul despre prietenia desăvârșită cu Sf. Vasile, în
perioada când erau studenți la Atena.
Petrecerea
în Atena
Ne aflam la Atena întocmai ca un râu ce curge,
despărțindu-ne, odată ce am ieșit din același izvor care era patria noastră,
pentru a trece prin regiuni diferite, din iubire pentru știință. Și ne-am găsit
din nou în același loc, de parcă ne-am fi supus unei porunci: așa ne-a mânat
Dumnezeu. Mă aflam (acolo) cu puțin timp înaintea lui, iar el a sosit curând
după mine, după ce fusese așteptat cu mare și vădită speranță.
Numele lui se afla cu adevărat pe buzele tuturor mai
înainte de a ajunge acolo și era de mare însemnătate pentru fiecare să atingă
mai înaintea (celorlalți) ținta preocupărilor (tuturor). Nu mi se pare nimic
altceva mai potrivit de adăugat, ca o aromă, la această povestire, decât o mică
întâmplare, o aducere-aminte pentru cei ce o știu și o învățătură pentru cei ce
nu o știu. La Atena, cei mai mulți și mai necumpătați tineri se dau în vânt
după sofiști, nu doar dintre cei fără slava nașterii ori a numelui, ci chiar și
dintre cei de neam bun și cu nume bun, alcătuind împreună o ceată amestecată,
(fiind) și tineri, și neînfrânați în porniri.
„Am
fost totul unul pentru celălalt”
Mai apoi, cu trecerea timpului, ne-am dezvăluit unul
altuia aspirațiile și faptul că filosofia era ținta interesului nostru: din
acel moment am fost totul unul pentru celălalt, locuind laolaltă, mâncând
laolaltă, simțind la fel, privind la un singur lucru, sporindu-ne mereu unul
celuilalt căldura și trăinicia aspirațiilor.
Iubirile de trupuri, pentru că sunt trecătoare, se
trec și ele ca florile de primăvară: căci nici flacăra nu dăinuie când se
termină materia ei-ci dispare odată cu ceea ce o aprinde-, nici dorința nu
rămâne după ce s-a consumat jarul. Însă (iubirile cele) întru Dumnezeu și care
sunt curate, pentru că țintesc asupra unui fapt statornic, (tocmai) prin
aceasta sunt mai durabile și, cu cât frumusețea li se dezvăluie mai mult, cu
atât se leagă mai tare și îi leagă mai strâns pe cei ce au aceeași iubire. Așa este
legea iubirii, mai presus de noi.
Ne
întreceam să acordăm întâietate celuilalt
Astfel fiind legăturile dintre noi și pe astfel de
coloane de aur sprijinindu-se încăperea cu pereți buni, cum spune Pindar,
mergeam mereu mai departe, avându-L în ajutor pe Dumnezeu și aspirațiile
noastre. O, cum oare să aduc amintirile acestea fără lacrimi? Aceleași speranțe
ne mânau spre ceea ce este cel mai râvnit, (și anume știința) cuvintelor. Dar
invidia lipsea, râvna ne făcea harnici. Era o întrecere între noi doi nu pentru
întâietate, ci în ce fel să-i acordăm (întâietatea) celuilalt: căci fiecare socotea
ca bun al său personal slava celuilalt.
Părea
că un singur suflet punea în mișcare două trupuri
Părea că un singur suflet punea în mișcare două
trupuri și, chiar dacă nu este de crezut ideea că toate sunt în toți, nouă
trebuie să ni se dea crezare că eram unul în celălalt și unul alături de
celălalt. Amândoi urmăream un singur țel: virtutea și faptul de a trăi
(punându-ne) speranțele în ce urma să fie, deprinzându-ne de aici (chiar) mai
înainte de a pleca de aici.
Privind spre acest țel, ne struneam viața și tot ce
făceam călăuziți de această poruncă și ne îndemnam unul pe altul la virtute și,
dacă nu e prea mult să o spun, eram unul pentru altul regulă (de viață) și
îndreptar pentru a deosebi ce e drept de ce nu este. Petreceam de asemenea timp
cu prietenii. Dar nu dintre cei desfrânați, ci cu cei curați, nu cu cei
zbuciumați, ci cu cei liniștiți și a căror prezență era de mare folos, știind
că e mai ușor să fii atins de un viciu, decât să transmiți virtutea. Tot așa
cum este mai ușor să te îmbolnăvești, decât să te vindeci. În privința
studiilor, ne plăceau nu cele care dau plăcere, ci acelea mai bune, pentru că
și de aici le poate veni celor tineri înclinația ori înspre virtute, ori înspre
viciu.
Ne erau cunoscute două drumuri, unul care era cel
dintâi și cel mai de preț, și cel de-al doilea, care nu se bucura de aceeași
considerație: unul ne ducea la locașurile noastre sfinte și la învățătorii de
acolo, iar celălalt ducea la dascălii din afară; celelalte drumuri le-am lăsat
celor care doreau (spectacole, piese de teatru, adunări, banchete).
O
prietenie desăvârșită
O spun mai pe scurt! Atena era vătămătoare pentru
alții în cele ce țin de suflet – nu e puțin lucru că cei evlavioși sunt de
această părere -, căci este mai bogată în bogăția rea (idoli) decât restul
Greciei și este greu să nu te lași ademenit de cei ce îi laudă și li se
închină. Nouă însă nu ne-a fost de nicio pagubă, pentru că aveam sufletul
întărit și apărat.
Dimpotrivă, dacă se poate adăuga ceva dincolo de
rațiune, este un loc care ne-a întărit în credință pentru că am recunoscut ce
era înșelător și calp, (ajungând) de aici să disprețuim acei idoli tocmai acolo
unde idolii erau divinizați. Iar dacă există ori se crede (că există) un fluviu
care curge prin mare (reușind) să-și păstreze apa dulce ori o făptură care se
mișcă în foc, unde toate sunt mistuite, așa eram și noi printre toți cei de
vârsta noastră.
Frăția
plină de noblețe
Cel mai frumos era că aveam în jurul nostru o frăție
ce nu era lipsită de noblețe, aflată sub diriguirea și conducerea lui (Vasile)
și avându-ne și pe noi ceilalți, chiar dacă noi alergam pe jos alături de un
car lidian, (ca să descriu) parcursul și felul de a fi al aceluia.
De aici s-a întâmplat că am ajuns faimoși, nu numai
printre profesorii și camarazii noștri, ci chiar în toată Grecia și la cei mai
cunoscuți (dintre greci). Ba (faima noastră) a ajuns chiar și dincolo de
hotare, după cum am aflat sigur din povestirile multora. Căci profesorii noștri
le erau cunoscuți tuturor celor care cunoșteau Atena, iar toți care îi știau
(pe ei) ne știau și pe noi, se auzea și se vorbea și de unii, și de alții, așa
încât eram o pereche nu fără renume și despre care se vorbea.
(Extras din Panegiric în cinstea Sfântului
Vasile cel Mare, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă)
UNSE
CU MIERE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Începutul lepadarii de Dumnezeu în om este departarea
lui de smerenie – iar pe cel parasit de Dumnezeu îl apasa, ca pe Saul, duhul
cel viclean. Cursele vrajmasului sunt unse cu miere; cel ce s-a lasat atras de
dulceata mierii se încurca în curse si se umple de toata amaraciunea.
Iubeste smerenia, si niciodata nu vei cadea în cursele
diavolului, pentru ca, plutind pe aripile ei repezi, vei fi întotdeauna mai
presus de aceste curse.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 51-52
VIAȚA
SF. XENIA
Aflați povestea Sfintei Xenia de Petersburg, ce a
determinat-o să își schimbe viața și să pornească pe o așa cale anevoiasă? Cum
a ajuns Sf. Xenia nebună pentru Hristos? După articol, aveți și Sinaxarul video
al zilei.
Dragostea
pentru soțul ei
Numai că Xenia se întrista mai mult nu pentru sine, ci
pentru soțul ei iubit, care murise fără o pregătire creștină corespunzătoare.
Ea se gândea astfel: cu lacrimile oricum nu-l voi ajuta în necazul în care se
află. Să încerce prin rugăciune să ceară de la Dumnezeu iertarea păcatelor
soțului?
Într-adevăr, ar fi un lucru bun. Dar cum să facă
aceasta? Să meargă la biserică și să pună cea mai groasă lumânare în fața
icoanei Preasfintei Treimi? Dar Dumnezeu nu de lumânări are nevoie de la om –
El oricum stăpânește lumea întreagă. Dumnezeu are nevoie din partea omului
numai de un singur lucru: o viață curată, trăită după poruncile lui Hristos.
Un
lucru nemaiauzit
Și astfel s-a hotărât Xenia să facă un lucru
nemaiauzit. În ziua înmormântării, a îmbrăcat costumul soțului decedat:
pantalonii, mantaua de militară și șapca.
Iar când rudele și vecinii au început să o consoleze,
s-a uitat la ei cu uimire și le-a spus: „De ce vă îngrijorați așa? Andrei
Teodorovici este viu. Iată-mă, stau în fața voastră. Sărmana mea soție, Xenia,
a murit!” Din acea zi, niciodată nu a mai răspuns la numele de Xenia. În
schimb, la chemarea „Andrei Teodorovici” răspundea cu mulțumire. În acest mod
ciudat ea hotărî să-și trăiască restul vieții, de dragul soțului iubit care
decedase. Și nu pur și simplu să trăiască, ci să trăiască o viață curate”.
Asceza
mai presus de fire
„Dar unde înnopta, rămăsese un mister pentru o lungă
perioadă de timp. De acest lucru începuseră să se intereseze nu numai
locuitorii Petersburgului, ci și poliția locală. „Ce ciudățenii mai sunt și
acestea: omul rătăcește prin oraș, dar nu se știe unde doarme? Nu este în
regulă!”, a hotărât conducerea Poliției. Aceasta a trimis detective să
urmărească în taină unde își petrece nopțile „Andrei Teodorovici”. (…)
Însă Xenia a trecut și de ultimele case și a ieșit în
câmp. Oare unde mergea? Doar acolo, în câmp, nu mai există nici un adăpost pe o
distanță de multe, multe verste în jur! Detectivii, mirați, se furișau după ea
aproape târându-se și ascunzându-se în spatele tufișurilor. În cele din urmă,
Xenia s-a oprit, a îngenuncheat și a început…să se roage! Până în zori s-a
închinat în câmp spre toate cele patru laturi ale lumii. Iar dimineața a plecat
înapoi, în oraș.
Harismele
Sfintei
Toți începuseră să observe că în orice familie care
era vizitată de „Andrei Teodorovici”, întotdeauna se sălășluia o pace harică, o
fericire deosebită. Uneori, ea intra în prăvălie și își lua un lucru oarecare
din cele care se vindeau: o nucă, o turtă dulce. Imediat, vânzările în acea
prăvălie creșteau uimitor, pentru că oamenii se grăbeau să cumpere ceva exact
de acolo unde a intrat plăcuta lui Dumnezeu.
Vizitiii și-au dat seama că, dacă cineva dintre ei
reușea măcar câțiva pași să o ducă pe fericita, toată ziua după aceea nu mai
avea odihnă datorită numărului mare de pasageri. De aceea, vizitiii, văzând-o
încă de departe, grăbeau către ea, întrecându-se cu trăsurile lor.
Darul
înainte-vederii
Dar s-a întâmplat ca darul înainte-vederii Xeniei să
fie descoperit oamenilor și în alt mod, însă atât de minunat, încât nu știai
dacă să râzi sau să plângi de la o asemenea întâmplare.
Odată, înainte de prânz, fericita Xenia a vizitat-o pe
o cunoscută de-a sa, Evdochia Denisovna Gaidukova. Gazda, bucuroasă, îndată s-a
grăbit să pună masa. Doar că gustarea servită în acea zi nu era una foartă
bogată: un castron cu supă de varză fără carne și un ceai fără plăcinte. „Să nu
mă judeci, dragă Andrei Teodorovici, nu am altceva cu ce să te servesc. N-am
gătit nimic astăzi”, a spus gazda. „Mulțumesc, mătușă, mulțumesc pentru
servire”, a răspuns Xenia, „Că doar ți-a fost teamă să-mi oferi friptura de
rață!”.
Cum
a ajuns Sf. Xenia nebună pentru Hristos?
Odată, ea, i-a spus Paraschevei Antonova, celei căreia
îi dăruise casa: „Iată, tu stai aici și cârpești ciorapii și nu știi că
Dumnezeu ți-a trimis un copil! Du-te mai repede la cimitirul Smolensk!”.
Antonova, care o cunoștea pe Xenia de tânără, îndată a crezut că s-a întâmplat
cu adevărat ceva deosebit. Ea a alergat din toate puterile la cimitirul
Smolensk, lângă care a văzut o mulțime mare de oameni.
Antonova s-a apropiat pentru a afla ce s-a întâmplat.
S-a dovedit că un vizitiu călcase o femeie însărcinată. Sărmana a născut chiar
acolo în stradă un băiețel și apoi ea a murit. Parascheva Antonova îndată a
luat copilul la ea acasă.
În ciuda tuturor eforturilor, nu a reușit să afle cine
a fost mama lui decedată, nici cine a fost tatăl lui. Copilul a rămas să
trăiască la Antonova. Ulterior, el a devenit un funcționar important și până la
moarte și-a îngrijit mama adoptive.
(Extras din „Viața Fericitei Xenia din
Sankt Petersburg povestită copiilor”, de Alexandru Tkacenko)
PAJISTEA
NADEJDII
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Bunule Iubitor de oameni! Daca peste iarba, peste
flori, peste toata verdeata se revarsa harul Tau cu îmbelsugare când vine
vremea, cu atât mai mult îi vei darui robului Tau ceea ce cere în rugaciune.
Caci, iata, vazduhul se limpezeste si pasarile cu
felurimi de glasuri cânta slava marii Tale întelepciuni; iata, întreg pamântul
se învesmânteaza în haina de flori pestrite, tesuta fara mâini omenesti, se
veseleste si praznuieste.
Stropeste si inima mea cu roua harului Tau, Bunule
Iubitor de oameni! Pamântul semanat nu poate sa odrasleasca daca nu cade belsug
de ploaie: fara harul Tau, nici inima mea nu poate sa odrasleasca cele
bineplacute Tie si sa aduca roada dreptatii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 32-33
FIRUL
DE IARBA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
În trupul nostru, în manifestarile sale firesti,
lucreaza Dumnezeu, sustinându-l, nutrindu-l, crescându-l. În firul de iarba,
într-o planta sau într-un animal lucreaza de asemenea El; firul de iarba „îl
îmbraca” (Luca 12, 28), planta o creste, o împodobeste cu frunze si flori, o
face sa rodeasca, pe animale le nutreste si le creste. Noi însine nu putem face
nimic în propriul nostru trup, nici cu o jumatate de iota, cum se spune; nu
putem face „un fir de par alb sau negru” (Matei 5, 36). Domnul ni Se descopera
în macrocosmos si în microcosmos, nu cunoaste limite, nici într-unul, nici în
altul, exista tot în toate, neîmpartit si mai presus de toate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 81.
LUCRURILE
STRALUCITOARE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Noi iubim tot ceea ce straluceste pe pamânt: aurul,
argintul, pietrele pretioase, cristalele, vesmintele de matase… De ce oare nu
iubim slava viitoare la care Dumnezeu ne cheama? De ce nu nazuim sa devenim
stralucitori ca soarele? „Atunci cei drepti vor straluci ca soarele în
Împaratia Tatalui lor” (Matei 13, 43). Aceasta pentru ca natura sufletului
nostru s-a pervertit prin pacat, iar noi suntem legati de pamânt si nu de cer,
de lucrurile stricacioase mai degraba decât de cele nestricacioase; pentru ca
iubim slava trecatoare, stricacioasa si înselatoare a acestui pamânt. De ce
exista în noi o astfel de dragoste pentru tot ceea ce straluceste? Pentru ca
sufletul nostru a fost creat pentru lumina cerului si pentru ca el a fost, la
origine, cu totul lumina, cu totul stralucitor, lumina este deci înnascuta în
noi, sensul si nevoia de lumina sunt înnascute în noi. Îndreapta-ti aceasta
nazuinta catre lumina Cerului!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 112.
CUVANTUL
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Fiecare cuvânt pe care-l trimiti în lume va zidi sau
va darâma. Va înalta piscuri de lumina sau va face sa se deschida prapastii de
întuneric. Va stârni binecuvântari sau blesteme înfricosatoare. Cu ce vom
îmbogati noi chipul de lumina si de vis al lumii? Cu ce vom spori noi armonia
si frumusetea vietii? Cu ce vom adânci noi taina cea mare din inima
Universului?
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
109.
INALTIMEA
COPACILOR
-
Parintele Ilie Cleopa -
Câta minune si deosebire se poate vedea întru
cresterea si vietuirea arborilor si a pomilor celor roditori, cine le va spune?
Caci noi vedem pe unii din ei la mare înaltime ridicându-se cu cresterea,
precum sunt eucaliptii, brazii, chiparosii si altii de acest fel. Si, daca
vreun folos duhovnicesc din privirea lor voim a lua, de la înaltimea lor la
înaltimea dregatoriilor omenesti sa ne mutam cu mintea, si pe cei ce au sporit
cu cresterea întru cele duhovnicesti sa-i închipuim, care s-au ridicat cu mintea
si cu petrecerea lor din cele de jos si în Ceruri se afla, dupa marturia
marelui Apostol Pavel. Iar daca multi arbori cu statura mica lânga cei înalti
vedem, pe cei ce aproape de pamânt îsi au petrecerea si, care cu mintea de cele
de jos s-au legat, sa-i închipuim. Iar daca si un spin prin codri ne împiedica
calea, sa nu uitam ca Mântuitorul nostru a fost încununat cu spini (Ioan 19,
25).
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48.
PLOAIA
MANOASA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cine nu stie ca ploaia uda pamântul, plantele, le da
vlaga? Asijderea si cuvântul lui Dumnezeu si cuvântul nostru, spus cu credinta,
nu ni se va întoarce fara sa ne fi ogoit setea sufletului, a sufletelor
credincioase, ascultatoare de Dumnezeu, întocmai ca în natura, unde ploaia uda
si nutreste, în ordinea firii, pamântul si vegetatia determinând dezvoltarea
acesteia.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 328
PATIMILE
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Toate patimile sunt ca niste pietre grele care nu-l
lasa pe om sa se ridice, sa se înalte, sa se apropie de Dumnezeu, sa-L iubeasca
pe Iisus Hristos… Toate pacatele noastre sunt cuie ascutite ce strapung mâinile
si picioarele lui Hristos.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
90-91
PESTELE
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Fiecare neam de peste are hrana sa deosebita. Unii
pesti se hranesc cu mâl, altii cu alge, altii se multumesc cu ierburile care
cresc în apa. Cei mai multi pesti se manânca unii pe altii; cel mai mic dintre
ei este hrana celui mai mare. Daca se întâmpla vreodata ca pestele care a
înghitit un peste mai mic sa fie prada altuia, atunci ajung împreuna în
pântecele celui din urma.
Ce altceva, oare, facem noi, oamenii, când împilam pe
cei saraci? În ce se deosebeste de pestele cel din urma omul, care prin lacoma
lui iubire de bogatie, îi baga pe cei slabi în sânurile nesatioase ale lacomiei
lui? Un om a luat acelea pe care le avea saracul; dar tu, înghitindu-l pe acela
ti-ai facut din bogatia lui bogatia ta. Facând aceasta nedreptate mai nedrept
te-ai aratat si mai lacom decât lacomul. Vezi sa nu te astepte si pe tine
acelasi sfârsit ca si pe pesti: undita sau vârsa sau mreaja. Ca negresit si
noi, daca vom face multe nedreptati, nu vom scapa de osânda cea din urma.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
150.
GLASUL
TAINIC
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Poate dispune, omul, de bogatie, de ranguri, poate
dispune, omul, de toate cele materiale, dar totusi nu-i multumit. În adâncul
fiintei lui, aude o voce: „Unde esti? Unde esti?” O voce tainica, misterioasa
se adreseaza omului, fapturii lui, din inima lui urca spre ratiune, apoi îl
face pe om sa gândeasca: cine suntem, unde ma aflu, a cui suntem, de ce eu nu
sunt linistit, de ce oare eu nu sunt multumit, oricâte bunatati am eu – nu sunt
multumit, oricâte haine frumoase am – vreau altele si mai frumoase, oricâte
lucruri mi se împlinesc pe acest pamânt – nu ma simt împlinit! Vreau altceva,
sunt mereu nemultumit, mereu însetat, duc mereu dorul dupa ceva care nu exista!
Dorul acesta, nostalgia aceasta care exista în sufletul omului este dovada
categorica a existentei, a Celui ce exista, a lui Dumnezeu. Daca n-ar exista,
daca ar fi pustiu în spatiu, univers, nimeni n-ar purta setea aceasta.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 27
PACEA
SI BELSUGUL DE VIATA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt
Pacea si belsugul de viata pe care le simte inima dupa
Împartasanie este cel mai mare si mai de pret dar pe care ni-l face Domnul
nostru Iisus Hristos, unul mai presus de toate darurile, luate împreuna, de
care se poate bucura trupul. Fara pace sufleteasca – atunci când inima este
chinuita si strâmtorata – omul nu se poate folosi de nici un bun, fie el
material sau spiritual, nu-l încearca nici o bucurie dintre acelea care vin de
la simtamântul adevarului, binelui, frumosului. Aceasta fiindca i-a fost strivit
si ucis nucleul central al vietii – inima, adica omul cel dinauntru.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 43.
DRAGOSTEA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi dragoste fierbinte, fie la o femeie-mama pentru
copilasii ei, fie la o pasare pentru puisorii sai, fie la fiare si dobitoace
pentru odraslele lor. De la aceasta întâmplare, ridica mintea ta spre dragostea
lui Dumnezeu pe care El o are pentru om – faptura Sa cuvântatoare, zidita dupa
chipul Lui. Daca în fapturile Sale Domnul a pus o astfel de iubire – precum a
dat, de pilda, mamelor pentru copiii lor –, atunci cu cât de neasemuit mai mare
este dragostea pe care El Însusi o are pentru om, pe care l-a facut dupa chipul
si asemanarea Sa? Din aceasta izvodire întelegem ca Dumnezeu îi pune dinainte
omului atâtea binefaceri, încât acestea nu doar ca nu pot fi însiruite, ci nici
cu mintea nu pot fi patrunse. Negraita Sa dragoste tocmai prin aceea se arata,
ca El atât de mult râvneste mântuirea noastra, atât de mult ne rabda pe noi,
pacatosii, cu atâta nazuinta ne asteapta pocainta, cu atâta milostivire si
bucurie îi primeste pe cei ce se caiesc si cu atâta neîngaduinta îi pedepseste
pe cei ce nu se pocaiesc! „Caci într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul
Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul, sa nu
piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). Iata de ce El Însusi ne spune
prin Prorocul: „Oare îsi va uita femeia pe pruncul sau, astfel încât sa nu-i
fie mila de odrasla pântecelui ei? Dar chiar daca o femeie ar uita acestea, Eu
pe tine nu te voi uita – zice Domnul” (Isaia 49, 15). Aceasta iubire
parinteasca a Tatalui Ceresc îl veseleste pe cel drept, iar pe cel pacatos îl
mângâie si îl povatuieste sa nu deznadajduiasca de a Sa milostivire, ci, mai
mult decât atât, îl îndeamna sa alerge la El cu pocainta si cu încredintare sa
astepte mila Lui.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 62
LUMEA
VICLEANA
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
În lume – aceasta mare a pacatelor – toate zilele mele
s-au scurs zadarnic: viata mea a trecut fara sa îmi aduca vreun folos; am uitat
chiar si de ziua mortii; m-am învârtit în desert si mi-am adunat sarcina de
pacate, snopi de neghine, care sunt sortiti arderii. Si iata, plânsul si
suspinarea ma asteapta pe acel tarâm plin de spaime.
Pentru ca te-am iubit de la tinerete si pâna la
batrânete, lume vicleana, vremea vietii mele a trecut pe nebagate de seama, si
iata ca în pacate ma gaseste moartea si ma rapeste. De n-as fi venit în tine,
lume amagitoare! Cei care te iubesc nu se desfateaza de bucurii, si cei ce te
urasc nu au de ce sa plânga. Fericit cel care a rupt laturile tale, ca acela va
mosteni camara bucuriei.
Cu înfatisarea sa, lumea aceasta îi amageste pâna si
pe cei întelepti, fiindca pentru o vreme pare vrednica de dorit, ba chiar da cu
împrumut bunatati si comori, însa în ziua mortii le ia înapoi si ne rasplateste
cu chinuire. Pentru putina vreme ne îngaduie sa pacatuim, iar ca rasplata ne da
vesnicul întuneric.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 123-124
STIINTA
STIINTELOR SI ARTA ARTELOR
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Împatimirea sufletului de cele pamântesti si trupesti
pâna la uitarea de Dumnezeu vine de la diavolul, care face ca, atunci când ni
se leaga inima de cele pamântesti si trupesti, ea sa devina vasul spurcat al
patimilor, în loc sa priveasca cu chibzuinta spre cele de Sus si sa fie vas
duhovnicesc si templu al Duhului Sfânt. „Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si
lui Mamona” (Matei 6, 24), lui Dumnezeu si averilor lumesti, lui Dumnezeu si
trupului, lui Dumnezeu si lumii, lui Dumnezeu si desfatarilor; de aceea, a sti
sa-ti conduci trupul si inima este stiinta stiintelor si arta artelor. Sunt
când trup, când suflet. Ce nestatornicie! Câta nerecunostinta! Ce lene! Si câta
îndelunga-rabdare de la Dumnezeu! Dar oare cât timp voi fi schimbator ca luna
sau ca un caleidoscop? Întareste-ma, Doamne, fa-ma sa stau pe piatra poruncilor
Tale!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 239
SCANDURA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Nu stim ce înseamna în sine materia. Aparent asa, în
forma pe care o vedem ai zice ca-i lemn, carton, dar nu în sine. În sine nu a
ajuns sa cunoasca nici stiinta cea mai avansata ce e materia. Si asta e clar si
trebuie retinut acest lucru: în sine noi nu stim ce înseamna materia. Noi vedem
aparentele numai, modul de a fi, în exterior. În epoca nucleara stim precis ca
aceasta masa care ni se pare compacta, este asa în realitate? Când ea e compusa
din atomi, din protoni, din neutroni, din fotoni, acestea sunt elementele din
care-i compusa materia. Este sau nu? Pai atunci? Noi vedem aici scândura
aceasta. Stiinta a început sa cunoasca materia. La început numai de atomi se
vorbea, în antichitate. Pe urma s-a constatat ca nici atomul nu-i atom. S-a
constatat ca în fiecare exista protoni si neutroni.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 159
ECLIPSA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Traim toti într-un fel de eclipsa parelnica a inimii
si a mintii, dar Iisus Hristos Domnul este lumina noastra. Prin darul lui
Dumnezeu, Sfintii ne vad mereu, fiindca ei sunt în Dumnezeu si Dumnezeu în ei.
Sunt „într-un duh cu El” (1 Corinteni 6, 17), iar Domnul aude si vede tot. De
aceea, când privesti în biserica chipurile sfintilor, fii convins ca te vad si
ca vad si ce ai în inima.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 272.
PUIUL
SI APA
-
Sfantul Simeon din Dajbabe -
Puiul îsi înalta capul numai atunci când bea apa, pe
când crestinul cel bun îsi înalta gândurile spre Dumnezeu în toata vremea.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53.
PECETEA
CHIPULUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca argintul, aurul ori arama nu sunt bune pentru
folosinta în negutatorie si nici nu sunt primite în vistieria tarii, ci
lepadate daca nu au pe sine chipul împaratului; si numai banul care a fost
însemnat cu chipul împaratesc are trecere si e primit de toti. Asemenea si
sufletul: de nu va avea pecetea Împaratului Ceresc, a lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, care se zugraveste prin credinta si prin Sfântul Duh, nu va fi bun
pentru obstea sfintilor si pentru vistieria cereasca, ci se va arunca afara. Aceasta
întâmplare te învata sa cauti cu credinta si cu sârguinta chipul cel
dumnezeiesc, întrucât el este podoaba preafrumoasa si delicatetea sufletelor
noastre, pentru ca nu cumva sa suferi, de nu-l vei avea, întocmai ca si acela
care, fiind poftit la ospat, a venit fara haina de nunta, caci Împaratul,
vazându-l, a grait catre el: „Prietene, cum ai intrat aici fara sa ai haina de
nunta? El însa a tacut. Atunci Împaratul a zis slugilor: Legati-l de picioare
si de mâini, luati-l de aici si aruncati-l în întunericul cel mai din afara”
(Matei 22, 12-13).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 195.
RADACINILE
SMERENIEI
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Fiind întrebat de ce arborele îsi înfige radacinile în
pamânt cu atât mai adânc cu cât este mai înalt, Cuviosul Bonifatie a raspuns:
„Înaltându-se, se smereste si smerindu-se, se înalta. Asa trebuie sa faci si
tu, frate în Hristos! Daca însusirile tale intelectuale sau morale, de la fire
sau de la har, din afara sau dinauntru, te înalta, cu atât mai mult smereste-te
întotdeauna si peste tot. Fara radacinile adânci ale smereniei nu vei fi
niciodata ferit de cadere”.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 140
PROGRES
ADEVARAT
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Fratilor! Pregatiti-va sa va uniti cu Dumnezeu, lasati
deoparte toate zadarniciile pamântesti. Staruiti asupra lucrului celui mai
important: curatirea si desavârsirea de sine. Iubiti progresul întru credinta
si fapte bune, nu progresul veacului acestuia. Înca de aici, de pe pamânt, ne
pregatim sa-L vedem pe Marele Artist, pe Cel ce a creat toata faptura vazuta si
nevazuta, Frumusetea absoluta, pe care acolo o vom descoperi si o vom contempla
în eternitate.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 470
TITIREZUL
-
Sfantul Vasile cel Mare -
„Sa rasara pamântul” (Facerea 1, 11) – aceasta mica
porunca s-a prefacut îndata într-o puternica lege a naturii si într-o ratiune
maiastra. Porunca aceasta a savârsit miile si miile de însusiri ale plantelor
si ale arborilor mai iute decât un gând de-al nostru. Pamântul are în el si
acum aceasta porunca si-l sileste, în fiecare anotimp al anului, sa dea la
iveala puterea pe care o are pentru rasarirea plantelor, semintelor si
arborilor. Dupa cum titirezul, dupa ce a fost fixat în vârf se învârteste în continuare
de la cea dintâi porunca, se continua în tot timpul care urmeaza pâna ce se va
ajunge la sfârsitul obstesc al universului.
Spre acest sfârsit sa ne grabim si noi toti, plini de
rod si fapte bune, ca, fiind saditi în casa Domnului, sa înflorim în curtile
Dumnezeului nostru, în Hristos Iisus Domnul nostru, Caruia fie slava si puterea
în vecii vecilor. Amin.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
130
SUSURUL
APEI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa cum curg râurile catre mare, curg sufletele
oamenilor catre Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 444
MOCIRLA
DUHOVNICEASCA
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
În primavara duhovniceasca, multimea vatamatoare a
apelor nu vine asa precum se întâmpla în primavara fireasca, ci altfel – nu
vine de sus, ci de jos. Caci harul întru tot Sfântului Duh nu poate sa reverse
daruri cu o bogatie vatamatoare pentru cei ce le primesc; însa cel ce le
primeste se poate întâmpla sa nu stie a se folosi de rourarea duhovniceasca.
Asa, bunaoara, când omul, în loc ca, asemenea pamântului, sa absoarba partea
trebuincioasa de apa duhovniceasca, iar prisosul sa-l treaca altora spre folosul
lor sufletesc, el, asemenea locurilor joase si fara sant de scurgere, absoarbe
totul în sine si, nepunând în miscare duhovnicestile ape primite, se preschimba
într-un fel de mocirla duhovniceasca. Fenomenul acesta se petrece arareori, dar
totusi se întâmpla. Însa, în cea mai mare parte apa multa si de prisos care
împiedica rodirea tarinii sufletesti vine dintru aceea ca omul, adapându-se
prin diferite mijloace bune, dar nefiind slobod de gândurile trupesti, uita sa
iasa din umbra unei închipuite sfintenii la aerul curat si sub cerul deschis în
fata lui Dumnezeu si sa se puna sub soarele vesnicei iubiri si îndurari care
straluceste de pe înaltimile Golgotei.
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 47
DASCAL
SI GADE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
E curios ca oamenii suparaciosi, dupa agonia unei
puternice si prelungite crize de mânie si dupa ce au trecut prin toate
chinurile unei asemenea crize, devin blânzi si smeriti ca buni de pus la rana!
Ceea ce este valabil pentru starile de mânie si rautate e valabil si în cazul
altor patimi. Însusi Domnul ne-a aratat ca patimile se osândesc prin ele
însile, mor de propria lor agonie. Asa sunt pedepsite trufia, invidia, ura,
zgârcenia, arghirofilia. Fiecare patima îsi este siesi dascal si gâde în tot
omul care o suporta.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 193
DINCOLO
DE NEANT
-
Compozitorul Arvo Part -
Fara frica de Dumnezeu, nu exista muzica – nici
activitate creatoare adevarata. Nevoia de a gasi ceva nou. Cautarea noului
trecând prin nefiinta. Fa-te un „nimic” înainte de toate. Caci dincolo de
neant, ceva este. Se cuvine sa cream legatura cu acest ceva. Dar, mai întâi,
trebuie sa ne curatim.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii –
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 65.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu