Trist
bilanț - îngrijorătoare perspectivă (2)
General-locotenent
(r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
10
Ianuarie 2024
Dintr-un început, țin să subliniez, că niciodată n-am
fost vreun pesimist încrâncenat și, în pofida oricăror dificultăți la care
viața, societatea și oamenii m-au supus, n-am renunțat să cred - aidoma lui
Dimitrie Bolintineanu - că: „Viitor de aur țara noastră are” și chiar mi-aș fi
dorit să pot privi, dacă nu „prin secoli”, măcar în veacul acesta „a ei
înălțare”.
Dincolo de semnificația figurii de stil însă, cu
vremea, am înțeles că această înălțare nu reprezintă nici pe departe darul pe
care Moș Crăciun ni-l poate strecura în sacul adus tocmai de la marginea
cercului arctic. Treptat însă, am învățat să citesc și printre rândurile
splendidei fantezii. Căci, ce altceva mai poate reprezenta dezideratul, care
nu-și surclasează stadiul de metaforă?! Așa că, la atâta distanță în timp,
privind la ceea ce întâmplă în jur, aidoma lui William Shakespeare, în Timon
din Atena, nu pot să nu mă întreb: „Ce face lumea, domnule?” Și, tot asemenea
lui, să-mi răspund, cu amărăciune în suflet: „În timp ce se-nvârte, se şi
roade”[[1]].
Așadar, depășind acel Crăciun însângerat - capacitat
încă de magia Nașterii Fiului Lui Dumnezeu - de cum am pășit în anul de grație
1990, am început să scrutez în perspectivă, cu o încredere fără de margini,
sigur că revirimentul mult așteptat se va produce chiar sub ochii noștri. Și,
cu încredere oarbă, am continuat să mă holbez peste prispa acelui prezent
înfrigurat, așteptând cu nerăbdare ca viitorul de aur să pogoare asupra tuturor
românilor și, sub impactul său apoteotic, țara noastră să se înalțe pe cele mai
înalte culmi ale civilizației și bunăstării. Iar, odată cu ea, cel puțin și o
parte dintre noi. Speranțe tăcute, credință cu iz de păcat, care încă își
așteaptă mântuirea, căci. „Cine suntem în această lume? Unde ne sunt idealurile și vizionarii?
Călăuzirea oarbă și prăbușirea pot fi singurul răspuns? Trebuie să învățăm că
și tăcerea aceasta nu are nimic din replica shakespeariană, ci este doar
o mască în care fardată,
nemernicia jubilează hegemonic, pentru a impune strategia orbirii
umanității”[2].
Am așteptat treizeci și patru de ani, hrănindu-mă cu
iluzii deșarte și neluând aminte la ceea se tot vântura în jur, până-ntr-o zi.
Într-o zi, când vârtejul mult trâmbițatei schimbări m-a răsucit și pe mine cu
față înspre Apusul occidental (a nu se înțelege greșit: Apusul Occidentului).
Și, uite-așa, dinspre răsăritul hulit spre apusul promițător, de pe podiumul
fragil, pe care naivitatea m-a cocoțat, boarea realității m-a atins și m-a
răcorit, aducându-mă cu picioarele pe pământ. Abia atunci am realizat că
trecuse destulă vreme, de când curcubeul năzuințelor personale - în rogvaivul
amăgirilor sale - colora prea mult în mov și prea puțin în verde. Iar nepermisa
tăcere, ca și trecerea, s-a perpetuat nespus de mult, în timp ce noi asistăm
muți și, adesea, contrariați cum lumea românească a luat-o razna, fără să
schițăm vreun gest în contradictoriu. De urmare, ceea ce se petrece chiar sub
privirile noastre, încețoșate de manipulare și promisiuni, depășește orice
imaginație. Astfel: indicatorul de bază al nivelului de trai, respectiv PIB-ul,
și puterea de cumpărare a populației din
România de după anii 2010 erau de sub 50% din media UE[3] (a se reține
bine: sub jumătatea mediei înregistrată de celelalte țări comunitare), iar
perspectiva nu s-a dovedit tocmai favorabilă[4]. Comisia Europeană estima că în
România creşterea economică va fi încetinită cu 2,2% în 2023, iar deficitul
bugetar va fi de 6,3% din PIB. Dar, datele sunt și mai îngrijorătoare. Pentru
următorii ani se prelimină un deficit de între 5,1% - 5,3%[5]. Tare mă tem însă
- dacă fenomenele politice și economico-sociale se mențin - că realitatea va fi
și mai cruntă. Astfel, „Deficitul
bugetar pentru anul 2024 este posibil să depăşească semnificativ deficitul
pentru 2023, existând riscuri majore cu privire la procesul de consolidare
bugetară, avertizează Consiliul Fiscal, într-o opinie semnată de șeful
instituției, Daniel Dăianu”[6].
Cauzele sunt
multe și numai un economist de marcă ne-ar putea lămuri pe deplin. În ceea ce
ne privește, ne rezumăm doar la a constata, fără imputări în sarcina cuiva
anume. Căci, pe ansamblu, lumea românească a înțeles cam cum stau lucrurile.
Câteva aspecte stăruie neclar: Ce se întâmplă cu țara aceasta, care a dorit
atât de mult să acceadă în rândul statelor avansate ale Occidentului
comunitar?! De ce, de la un an la altul, trebuie să fim și mai îngrijorați față
de ce ne va aduce ziua de mâine?! Din mai toate punctele de vedere. Cine și de
ce ne trage covorul de sub picioare, ne trântește ușa în nas și nu ne permite
accesul la bunăstarea atât de îndelungat râvnită?!?! Atâtea și atâtea
întrebări, bagatelizate printr-o ignoranță incalificabilă.
Cel mai probabil, dincolo de bolovanul, ce încă ne
stânjenește urcușul, sunt destui cei care nu ezită să ne pună piedică. De aici
încolo, lucrurile se complică foarte mult și, dincolo de orice neîmplinire,
ridică serioase probleme pentru guvernanții noștri. Mă refer la cei care încă
mai gândesc și-n folosul acestui popor și, atât cât îi ajută circumstanțele,
caută o breșă pin care să ne strecurăm acolo unde - de drept, credem noi -
ne-ar fi locul. Chiar și așa, sub palida consolare, că - vezi Doamne! - de prin
martie, ni s-ar permite și nouă să pășim „aerian” și „maritim” în mult râvnitul
spațiu Schengen, în schimbul unor concesii de neadmis. Omițându-se - voit ori
din ignoranță - că suntem membrii ai UE și că ar trebui să fim părtași, în
egală măsură, nu numai la obligații, ci și la drepturi. Iar, în speță,
fundamentul circulației este reclamat, îndeosebi, de mișcarea mărfurilor pe
calea terestră. În rest, praf în ochi!
Cine are interes să ne țină în șah și pe tabla
alunecoasă - în suita celor opt linii și tot atâtea coloane - ne rânduiește
haotic doar înspre culoarea întunecată?! Cine, de dincolo de cortina
nerecunoștinței față de sacrificiile, renunțările și greutățile, la care a fost
și este supus acest popor minunat, trage sforile și pentru ce?! Și, mai ales,
de ce acceptă cei îndrituiți să ne reprezinte, să fim umiliți, ca și când,
necondiționat, am fi la dispoziția cuiva?! Oare, chiar să ni se fi schimbat
statutul de țară între timp, fără ca noi să fim încunoștințați?! Așa, precum
până și Constituția Țării, cică, va fi pusă la taraba neguțătorilor de națiuni!
Personal, mi-e tare greu să accept că suntem la
cheremul cuiva și mi-e greu să cred că cei care ne reprezintă interesele pot fi
atât de distanțați de obiectivele românești; dacă vom mai avea vreunul. Câteva
indicii însă, dincolo de neîmplinirile de ordin economic și de bun trai, mă pun
serios pe gânduri și nu pot să mă fac că nu observ cum ne sunt atacate valorile
de bază, care ne reprezintă ca națiune și popor, între care istoria, cultura,
religia, morala și educația sunt supuse unor intervenții fără de precedent.
Mi-e, la fel de greu, să recunosc - deși este la îndemâna oricărui să constate
- că, puțin câte puțin, cineva, de undeva, ne pune răbdarea la încercare: ni se
escamotează istoria națională, ni se răspunde la bine cu ură, ni se impun
istoriile altora, se forțează mistificarea tradiției și a sfintei credințe.
Dincolo de granițe arbitrar impuse, neprietenii ne falsifică trecutul, ne
înjosesc preoții și îi umilesc pe cei de același neam cu noi. Totul sub
privirile nefirești ale mai-marilor noștri, care răspund la răutate cu o prea
exagerată toleranță, la afront cu o nejustificată deschidere, inclusiv din
punga de bani a națiunii. Fie și așa, în detrimentul celor câteva milioane de
români, cu venituri la limita subzistenței.
„Indicatorul AROPE[7], utilizat de Eurostat pentru a
măsura riscul de sărăcie și excluziune
socială în Europa, arată că cel mai dezastruos scor se înregistrează în
România: 41,5% dintre copiii - adică 1,5 milioane - se confruntă cu nutriție
deficitară, acces limitat la educație și servicii sociale”[8]. E superfluu să
mai continuăm cu întrebări, la care intuim răspunsul. Totuși, cum este posibil
ca, berbecește, să venim în întâmpinarea unor interese, care nu vor fi niciodată
în folosul românilor?! Ce se întâmplă cu țara și poporul acesta, oameni buni?!
Cine vrea să ne piardă și de ce cred că au vreun ascendent asupra unui
teritoriu, care nu le-a aparținut vreodată?!
Astăzi, nu mai surprinde pe nimeni, că obiectivul
țintă al celor cu interes în materie îl reprezintă tinerii. Cum armata nu mai
constituie vreun impediment, iar celelalte elemente de siguranță națională au
fost penetrate până la nivelul de vârf, atenția principală s-a concentrat
asupra stratului social cel mai vulnerabil, cosmopolit, influențabil, rebel și
predispus recepției contrare. Contrară intereselor generale ale poporului și,
implicit, și chiar ale părinților lor. Nu toți, destui însă ca să le fie indiferent
ce se întâmplă cu țara străbunilor lor și cărora, în snobismul lor desuet, le
repugnă până și noțiunile de patrie și patriotism, de religie și credință, de
neam și de familie adevărată. Pentru unii dintre ei - sub aceeași inducție și
manipulare grosolană - tot ceea ce nu le convine este pus pe seama himerei
comuniste (ceea ce noi nu contrazicem), fără să ia seama, că tocmai cei care le
propovăduiesc asemenea aberații sunt neomarxiști și globaliști de cea mai
josnică speță.
Incultura, educația precară, atitudinea extrem de
îngăduitoare a unor părinți, consumul de droguri și alcool, degradarea de gen,
ignorarea datinilor strămoșești, promovarea unor obiceiuri complet străine de
tradiția și morala creștină, epatarea în gesturile nefirești sunt tot atâtea
arme la dispoziția celor care orchestrează din umbră, în așteptarea momentului
când efectul nociv al manevrelor obscure v-a atinge punctul culminant. În timp
ce factorii de răspundere, de la cel mai înalt nivel, privesc cu ușurință -
așteaptă nu știu ce - și nu intervin categoric pentru a stopa o asemenea
involuție umană. Fără să ia bine aminte că cineva de rea credință le impune
până și dascălilor noștri să predea materii fără de niciun rost românesc -
recompensându-le efortul, pe măsură - precum și norme ce le afectează
demnitatea, le obstrucționează orice inițiativă și chiar îi umilesc, le
știrbesc personalitatea și-i îndepărtează de profesiune. Iar olimpicii noștri,
stelele sportului, tinerii care uimesc lumea civilizate prin capacitatea lor
intelectuală și tehnică sunt lipsiți de fondurile necesare, sunt marginalizați
și, astfel, încurajați să-și ia lumea în cap.
Pe fondul unei asemenea stări îngrijorătoare,
tinerimea merituoasă, care sesizează impactul negativ asupra propriei evoluții,
ne pleacă din țară. Statisticile oficiale rețin că circa 80% dintre cei
înregistraţi ca emigranți după 2010 au vârste între 18 şi 40 de ani[9].
Potrivit recensământului din 2022, la o populație de 19.053.815 (cu 1.067.800
în minus, față de 2011), ponderea tinerilor care se mai aflau în țară era de
16,1 % (în jur de 3.068.000, cu o scădere de 115.700, față de deceniul
anterior). Între timp, ponderea populației de peste 65 de ani a înregistrat o
creștere cu aproape jumătate de milion, în contrast cu natalitatea care
înregistrează un regres alarmant[10].
Am prezentat succint acești parametri, pentru a arăta
cât de îngrijorătoare este perspectiva în domeniu[11] și - pe un asemenea fond
necorespuzător - cât de gravă poate deveni influențarea negativă. Cu deosebire,
dacă vrem să admitem că în funcțiile de conducere ale diferitelor compartimente
domină cei „recrutați” din stratul celor cu relații, celor cu bogate resurse
materiale și financiare și, în contrast, cu posibilități intelectuale limitate
și o dorință exacerbată de înavuțire, care se înconjoară de alții asemenea lor
și nu dau doi bani pe interesul românesc.
O situație mai mult decât alarmantă, ce va prolifera
în exces, dacă nu se intervine calificat. În asemenea condiții, luarea în
considerare a românilor de peste hotare nu este de neglijat: pe de o parte,
pentru a se încuraja revenirea în țară, cu asigurarea condițiilor
corespunzătoare și, pe de altă parte, prin eliminarea oricărei posibilități de
promovare în funcție pe nemerit. Să nu omitem nicicând că din totalul de 9,7
milioane de români de peste granițe, 5,6 milioane sunt în diasporă[12], iar
procentajul este în creștere, cu fiecare an în adaos.
România se clasează pe locul cinci în ceea ce privește
numărul total de emigranți și are cea mai ridicată rată de migrație dintre cele
zece principale țări de origine pentru imigranți din OCDE[13]. Între 2015-2016,
cel puțin 17% din totalul populației născute în România trăia în statele membre
OECD. Aici, Departamentul pentru românii de pretutindeni, cu puținele posturi
din organică, grupate în direcții pentru proiecte și suport operațional și
câteva servicii de profil, ar trebui să fie și mai implicat. Dar, cu siguranță,
acest aspect nu le este de latitudine exclusivă.
Revenind la impactul dintre două sisteme complet
diferite, evidențiem că în decembrie '89: „România era într-o situație
paradoxală. Pe de o parte populația răbda de foame, era umilită, iar pe de alta
parte Republica Socialistă România avea în conturi 2 miliarde de dolari cash
(bani care vor dispărea în anii '90). Mai mult, în afara de acești bani,
România avea investiții și datorii de recuperat în valoare de multe miliarde de
dolari. Și, ca paradoxul să fie total, România nu mai avea datorii externe”[14].
Dimpotrivă, după cum susțin sursele autorizate, totalul sumelor de recuperat de
către România s-ar cifra la 20.544.000.000 de euro, din partea a nu mai puțin
de 15 state, chiar dacă unele dintre acestea nici nu vor să audă[16]. „Suntem
într-o criza economica perpetuă - sesiza INS -
dar nu suntem în stare sa ne recuperam miliardele de dolari investite pe
vremuri în străinătate”[16]. Despre tezaur, nici nu se mai pune problema.
În țară avem BNR, Ministerul Economiei (care de-a
lungul ultimilor 34 de ani a cunoscut diverse denumiri), dar și alte ministere,
cu atribuții și în acest domeniu. Pentru străinătate avem Ministerul Afacerilor
Externe, care realizează misiuni diplomatice (inclusiv economice) prin 94 de
ambasade, în compunerea cărora activează și reprezentanți sau reprezentanțe
economice, care nu știm în ce măsură mai sunt interesate și de asemenea
aspecte. Ori, și mai grav, dacă asemenea creanțe ori o parte dintre ele nu au
fost, cumva, recuperate în mod fraudulos, de către cei îmbogățiți fără de nicio
justificare. De asemenea, România are peste hotare 13 noi institute culturale,
pe lângă cele 6, deja reorganizate, ca efect al înființării Institutului
Cultural Român (ICR), cu peste 120 de posturi[17]. O adevărată forță, de la
care ar fi de așteptat - nu cine știe ce minuni - dar măcar instaurarea,
promovarea și apărarea intereselor țării pe mai toate paralele și meridianele
lumii, prin acțiuni culturale și manifestări patriotice de înaltă ținută, prin
lucrări și artă de valoare, nu prin inepții licențioase lipsite de sens, care
să vină în întâmpinarea unora dintre cei care ne consideră un popor de tâmpiți,
ușor predispuși la corupție și trădare.
De fapt, în comparație cu alte state, cu o populație
similară, România care dispune de o structură externă de reprezentare destul de
generoasă, aidoma celei interne - în contextul cărora parlamentul (cel mai
dezvoltat organism, în comparație cu cele din țările UE) excelează - ar trebui
să-și intensifice activitățile desfășurate nemijlocit în slujba Țării și
poporului român. Și, ca o părere personală, să-și reconsidere „prietenii”și
acordarea ajutoarelor „neprecupețite”.
Un popor, care și-a dovedit prin fapte concrete
îndreptățita aspirație la locul de frunte în suita reușitelor de ansamblu, prin
valoarea indiscutabilă a personalităților care l-au reprezentat și (ca să nu
fim atât de categorici) încă îl reprezintă, trebuie să se impună ferm în fața
celor care se consideră stăpânii lumii, ca și a alogenilor, care insidios s-au
infiltrat printre noi și ne cariază trunchiul strămoșesc, hrănindu-se din
agoniseala acestui popor, pe care-l desconsideră.
Luați aminte, domnilor guvernanți, oameni politici și
români de bună credință! România se află
la răscrucea propriului destin, România se află în mare pericol, dacă nu-și
redimensionează obiectivele și nu-și reconsideră poziția actuală. Mai exact,
România - țara lui Eminescu și a noastră, a tuturor cetățenilor români – este
împinsă înspre pericol ori atrasă în pericol de către neprietenii dintotdeauna.
Și de la apus și de la răsărit, sub aceeași falsă „umbrelă protectoare” și o
bună vecinătate înșelătoare și extrem de periculoasă.
Din umbra intereselor oculte, sunt destui aceia care
pun stavilă suișului românesc și care, în spatele bolovanului, cu care ne
barează urcușul, atâta așteaptă: să ne prăbușim. Să nu le dăm satisfacție!
Poporul dintotdeauna în Grădina Maicii Domnului nu merită un asemenea destin.
N-am vrea - sub nicio motivație ori argument forțat -
să ajungem vreodată să-l parafrazăm pe Dimitrie Bolintineanu și, sub nu știu ce
nefericit impact, să constatăm, că: „viitor de aur țara noastră n-are și
privesc prin secoli a ei destrămare!”
Istoria neamului, istoria lumii, strămoșii noștri nu
ne-a ierta-o niciodată.
Personal, refuz să cred că printre cei care au accedat
la cel mai înalt nivel de reprezentare, printre aleșii noștri - în mod
democratic, firește - printre guvernați și organismele de informații nu sunt și
persoane responsabile, cărora să nu le fie indiferentă soarta României și a
poporului român. Și, am încredere într-o evoluție pe măsura așteptărilor de
acum treizeci și patru de ani, în pofida oricărei îngrijorări. Altfel, chiar
ne-am merita soarta.
De curând, am intrat în Noul An, iar peste câteva zile
aniversăm împlinirea a 174 de ani de la naștere lui Mihai Eminescu - luceafărul
poeziei românești și al Țării sale de glorii și de dor - precum și 165 de ani
de la Unirea Principatelor Române. Să le venim în întâmpinare tuturor celor
pentru care noțiunile de patrie și de țară încă subzistă și, cu încredere și
speranță, să ne alăturăm marelui poet patriot și să urăm României de mâine: „La
trecutu-ți mare, mare viitor!”.
----------------------------------------------------------------
[1] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[2] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[3] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[4] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[5] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[6] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[7] Middelton.
[8] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[9] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[10] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[11] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[12] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[13] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[14] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[15] Date preluate din Raportul
Ministerului de Finanțe din decembrie 2006, cu transformarea valutei străine în
euro. A se vedea și WordPress.com din 2 iulie 2012, articolul Țările care au datorii față de
România.
[16] Tragedia Timon din Atena este o piesa dificilă a lui William
Shakespeare, scrisă în 1607 (1608), în colaborare cu Thomas Middelton.
[17] Idem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu