Mircea Dorin Istrate - ,,PRIMA IUBIRE,, - POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

 

Mircea Dorin  Istrate

POEZII PENTRU SÂMBĂTA SEARA

 

 

~*~

 

,,PRIMA  IUBIRE,,

 

Iubirile sunt clipe de plăcere

Ce-nfiorează simțurile toate,

Născute-s  din preaplin și din durere,

Din vise ce-nstelează bolta-n noapte.

 

Ele se nasc ades dintr-o privire,

Ce mi te soarbe-ntrânsa ca un hău,

Din licărul acel de fericire

Ce-ți înfioră veșnic visul tău,

 

Ori  dintr-o simplă strângere de mână,

Un prim sărut, o caldă-mbrățișare,

Când tu îți vezi iubita ca pe-o zână,

Iar ea  pe tine rupt, din sfântul soare,

 

Din nopțile adesea  nedormite,

Din nerăbdare lungă și-așteptare,

Din două vorbe magice, șoptite,

Din jurăminte spuse fiecare,

 

Din lacrima ivită din plăcere,

Din visul  urcător până la stele,

Din tot și toate inima ce-ți cere,

Din simțuri ne-nfrânate și rebele.

*

Așa e prima dragoste, curată,

Dorință și îndemn venit din tine,

În toate pură, caldă-adevărată,

Trăind clipita-n frumuseți și-n bine.

 

Ea niciodată-n viață nu se uită

Că e păstrată-n suflet sfântă taină,

E preafrumosul, gândul ce-l sărută,

E leac vindecător la orice rană,

 

E umbra ce îți mângâie simțirea

Și fierbințeala lacrimii curate,

E tot ce are-n sine fericirea,

Divinul unei  clipe-adevărate.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA  POARTA  TA

 

Când trec și-acum prin fața casei tale,

Mă-nfiorez și pasu-ncetinește

În dreptul porții, unde-n gând, agale,

Văd ca prin vis făptura-ți cum zâmbește.

 

Și-n cea clipită sufletu-mi se frânge

Și gândul mi se umple de tristețe

Și nu știu cum, dar inimă îmi plânge

Că nu-i mai cum a fost în tinerețe.

 

Ferestra ta nu-i plină de mușcate,

Nu mai miroase stratu-a lămâiță,

Din când în când oblonul vântu-l bate,

Și  casa e cuprinsă-n deasă viță.

 

Tu nu mai vii la-inimii chemare

S-aștepți înfiorată la portiță

Și cu peceți de dulce sărutare

Să ne jurăm iubire și credință.

 

Ne prindă noaptea-n caldă-mbrățișare,

Ne-ascunză luna când intra-va-n nor,

Cu stele mi s-o umple bolta mare

Să ne-ndulcească visele cu dor.

 

Vor fi clipite câte veacuri toate,

Va fi divinul cuibărit în noi,

În dulce vis cerescuri vom străbate

Și-n universuri fi-vom doar noi doi.

*

Pe strada ta, acum, doar vântul bate

Tot ridicând din colburi amintiri,

Le pună-n  poarta casei, îngropate,

Ca să le am când poate o să vii.

 

Eu încă de mai trec pe-aici vre-odată

Îți las în taină lacrimile mele,

Să veșnicesc cea vreme de-altădată,

Iar poarta ta, s-o țintuiesc cu stele.

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

TÂRGUIND  UN  ROI  DE  STELE

 

Dintre toate câte stele veșnicesc prin galaxii

Ți-aș alege numai una care-o fi mai lucitoare

Și diseară, la portiță, când cu dor grăbită vii

Ți-o voi pune în cositță, ca să-mi dai o sărutare.

 

Tu mi-i da, că ești miloasă și nu ții la supărare

Și-apoi încă zeci și sute ca un roi să-ți mai aduc,

Eu, în cont la mâine seară, îți promit, că cerul are,

Să-ți aduc cea galaxie, ce străluce-n vârf de nuc.

 

Târgu-i bun, cinstit se pare, că nici poți să nu îl faci

Când pe cer sunt mii de stele pâlpâind strălucitoare,

Dac-ai dat de-așa comoară, ia cât poți și pune-n saci

Și-apoi dă ca bună plată, mai nimic, o sărutare.

*

Până miezul nopții bate, eu ca bun neguțător

I-am vândut un sfert din cerul rotitor de-asupra noastră,

Ea, ca nu cumva să piardă, rugătoare și cu dor

Mai tot vrea să târguiască, până n-o mai fi vre-o astră.

*

Doamne, când făcut-ai lumea, te-ai gândit că cele stele

Vor ajunge într-o vreme să le fac de târguit ?

Sau Tu pusu-le-ai acolo, ca păcat să-mi fac cu ele

Cu o tânără codană, ce-ntr-o zi m-a îndrăgit?

 

De-i așa, îți vând de grabă toate cerurile Tale

De rămâne-n întuneric universu-ți nesfârșit,

Rătăci-se-va și luna pe știuta ei cărare

Pentru doi copii sfielnici, ce iubirea i-a-ntâlnit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

SIMT  C-A  TRECUT  PE-AICI

 

Simt c-a trecut pe-aici, demult, odată,

Iubirea mea visând cu capu-n nori,

Ținând de mână-un bobocel de fată

Cu  inima-i cuprinsă de fiori.

 

Văd urma-i pe cărarea înierbată,

Ce-a fost cândva un drum al fericirii,

Spre-o poartă cu luceferi  înstelată

Ce ne-a știut durerile iubirii.

 

Și parc-aud în miez adânc de noapte

Cum ne spuneam curate jurăminte,

Și câte gânduri tăinuite-n șoapte

Din  inimă au fost atunci pornite.

*

Azi  parcă simt o vrajă ce coboară

Pe locul însfințit cu preaiubire,

Făcându-mi iarăși inima ușoară

Și lăcrimând de-atâta fericire.

**

De-acu-i târziu și vremurile-s duse

În țandără de gând, la învechit,

În amintire pusu-le-am ascunse

Să-mi țină de urât în tăinuit.

 

Să-mi fie ca la toți, durere veche,

Din vremuri carea-u fost neprețuite,

Și care încă-s Doamne, nepereche,

Din tot ce-a fos atuncea, înainte.

***

Încetinească-mi pasul pe cărare

Să-l potrivesc cu-al tău din vremi trecute,

Și-așa ne prindă clipa de visare

În desfătarea zilelor pierdute,

Și-a tainelor de nimenea știute.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AȘA  DE-AR  FI

 

Nimic n-a fost și nu e, ca timpul cel odată

Când n-aveam grija lumii și-a zilei care  vine,

Când tu pe astă lume erai iubirea-mi toată

Și-n ale tale brațe, era atât de bine.

 

Nu eu, ci lumea toată, întreab-o și-ți va spune

Că doar acele timpuri au fost adevărate,

Venit-au din simțire, din pura cea minune

A tinereții noastre, atunci neîntinate.

 

Primit-am ca răsplată la dorurile mele,

La cele jurăminte ce ți l-am spus în noapte,

Pământu-ntreg și cerul străluminat de stele

Și zile mângăiate ce fost-au miere-lapte,

 

Divinul unei ore cuprins în sărutare

Și clipa despărțirii, visare-mbrățișată,

Iar urma ta trecută prin iarba din cărare

Făcutu-mi-s-a rouă, pe geana-mi lăcrimată.

*

De ce nu lași Tu Doamne, în vârsta cea de aur

Să-mi steie omenetul viață lui întreagă?

În loc de spini pe frunte, cununile de laut

Ți-or măreții ‘nălțatul în lumea asta largă.

 

N-o fi pe lume ură, războaie, pustiire,

Ci-o veșnică iubire de-acum pân’ la apus,

Un rai ar fi pământul cu-a Ta dumnezeire

Aici în humea noastră, ca-n lumile de sus.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ETERNELE IUBIRI

 

Motto: ,,O viorea mi-a spus iubito

Că iar ai fost pe-a mea cărare,

Iar lacrimă ce n-ai oprit-o

Deschisu-i-a, gingaşa-i floare’’

 

Când vii iubito dragă ca să-mi asculţi chemarea,

Aşa cum mai făcut-ai în nopţile-nstelate,

Cu îndulcite şoapte ţi-oi legăna cărarea

Şi candele ţi-oi pune s-o lumineze-n noapte.

 

Cu flori înmiresma-voi şovăitori-ţi paşi

Şi urma-ţi ca o rugă prelinsă pe-a ta cale,

Eu încă săruta-voi cea umbră care-o laşi

Şi-nrăurata iarbă cu lacrimile tale.

 

Cu gândul de vei bate la tăinuita poartă

Smerită, tremurândă şi plină de păcat,

Deschide-ţi-oi eu însumi şi-apoi, plăcerii dată

Chiar raiul cu de toate va fi desferecat.

 

Nimic nu va să fie decât  divin, plăcere,

Fior ce-o să ne ’nalţe spre bolţile cereşti,

Vom umple cu iubire clipita care piere

Şi timpu-n urma noastră va naşte noi poveşti.

 

Prin ceruri nesfârşite vom fi o strălumină

Şi roiuri de luceferi avea-vom la picioare,

Nemărginiri uni-vom cu dragoste deplină

Să ştie infinitul că ea nicicând nu moare.

*

Când vor cânta cocoşii la ceas dintâi de noapte

S-o risipi cea vrajă în zări de preacurat,

Tu vei pleca iubito, eu spune-ţi-oi în şoapte:

Nimic din cea iubire nu fost-a cu păcat.

 

În  urma ta cea noapte va încâlci cărarea

Ştergându-ţi paşii care au umbră de păcat,

Vor trece anotimpuri şi-n taină neuitarea

Va ţine veşnicită clipita-n ferecat.

***

De azi e primăvară şi pe cărarea  noastră

Un câmp de viorele crescut-au din uitare,

Sunt adunate-acolo, în floarea lor albastră

A tale lacrimi toate, rămase pe cărare.

 

Mirosul lor mă-mbată, culoarea lor mă-mbie

Să fac din ele toate un tainic semn de carte,

Eu am să fac mai bine parfum de poezie

Să-nmiresmez iubirea, de care-avut-am parte.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

BOGATUL LUMII

 

Motto :

Am ars în jarul vieţii mărunţii noştri ani

Şi-n caldul spuzei încă mai licăre-o speranţă,

Că nu grămezi de aur, averi, putere, bani

Făcut-au bucuria la trecătoarea viaţă.

 

Când nu-mi păzeam averea, iar gândul de mărire

Nici nu-ncolţea în mintea-mi cea jună şi curată,

Când strângerea de mână la-ntâia întâlnire

Mi-a-nfierbântat simţirea mai mult ca niciodată,

 

Atunci eram bogatul averilor în toate

Că eu, măruntul lumii în strânse-mbrăţişări,

Furam din rai clipite, iar stelele din noapte

Le împărţeam cu-o fată, pe calde sărutări.

 

Atunci eram ca nimeni, măritul, împăratul,

Mai liber cum nu-i încă nici pasărea în zbor,

Mai sus pe-a lumii creste, şi-acolo, în înaltul

Trăirilor divine eu mă topeam în dor.

 

Aveam ce n-avea nimeni, nimicul şi speranţa

Că mâine fi-va ziua aceea norocoasă,

Când măsluite zaruri ce le aruncă viaţa

Vor înmii clipite, ce-au fost atunci frumoase.

*

Acuma am de toate și bani și bogăție,

Și-nțelepciune încă și tot ce înc-am vrut,

Dar n-am, ca altădată, înfiorarea vie

Ce mi-o dădea clipita iubirii de-nceput,

 

Și nici nesomnul nopții, nici lunga așteptare,

Nici spusa din privirea tăcutelor cuvinte,

Nici vrerea neoprită de-o strînsă-mbrățișare,

Nici geana-nlăcrimată ce nici-odat nu minte.

**

Aș da ce am acuma, pe-o zi de lunga vară

Ce-a fost cândva, odată, un Rai dumnezeiesc,

In care o codană, m-a prefăcut în ceară

Și m-a topit cu totul, urcându-mă-n ceresc.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

LA  O  CAFEA

 

Mai vino iară ca odată

Să bem o ceașcă de cafea,

Să-ți simt dorința-nfiorată

Cum se-nfrățește cu a mea.

 

Și-a ta ființă tremurâdă

De dor nebun și nerăbdare,

Și gura-ți dată ca osândă

C-o nebunească sărutare,

 

A mele fie toate vamă

La clipa cea născând divin,

La simțul care n-are seamăn,

La toate ce de-aicea vin,

 

La încă cele care-s vrute

De-a noastre vise cu păcate,

Ce pusu-le-am îm vorbe mute

Și-n dulci plăceri nevinovate.

 

În loc opri-vom veșnicia

S-o facem vrere cu soroc,

Și rai ne-o fi împărăția

Din clipa noastră, cu noroc.

 

Nimic n-o fi în jurul nostru

Decât o mare de iubire,

Uita-ne-vom pe lume rostul

Topiți în dor și-n fericire.

 

*

-Mai vrei o cană? - ’ntreb în șoaptă

Să nu te tulbur din visare,

-Poate-ntârziu, în miez de noapte

Când  fi-vom gata de plecare.

 

Dar pân-atunci mă mai iubește

Cu patimă, cu dor, cu chin,

M-apinde iar și mă dorește,

Mă ’nalță toată în divin,

 

Să țin aminte  astă noapte

Ce-o fi cât toate ce-am pierdut,

Tu spune-mi jurăminte-n șoapte,

Eu răsplăti-te-oi cu-n sărut,

 

Că poate n-o mai fi ve-odată

Norocul ce-a ținut cu noi,

Iar clipa asta, vinovată

Vom duce-o-n lumea  de apoi.

**

Va trece noaptea fermecată,

Noi taină face-ne-om din ea,

Tu, Doamne, ne mai las-odată

Să bem o ceașcă, de cafea.

 

Că nu-i păcat când e iubire

Și nimănui nu-i facem rău,

De vrei, îmi dă cea izbăvire

Și-oi fi pe veci, supusul Tău.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AMOR  ÎMBIETOR

Motto:

„Din visul nopţii-n picurat

Pe iarba lăcrimată-n rouă,

Tu urmă laşi, ca un păcat,

Iubirii dată, pe din două.”

 

Aseară când, în mare grabă

Înfiorată ai plecat,

Rămas-a-n pat, parfum de damă,

Plătită vamă, la păcat.

 

Şi gândul tău pe perna moale

Şi frământatul aşternut

Şi umbra trupurilor goale

Înlănţuite-ntr-un sărut.

 

De-acum cărarea încâlcită

Pe unde paşii ţi-au călcat,

Aşteaptă iar să vii grăbită

Înveşmăntată-n preacurat.

 

Eu ştiu că-n gânduri nerostite

Cu ochii plânşi şi-nlăcrimaţi,

Făcut-ai calde jurăminte

Icoanei, ca să fim iertaţi.

 

Iar la-nsfinţitele altare

Promis-ai tot ce nu se poate,

Cerşind smerită cea iertare

La îndulcitele păcate.

 

Şi-n post ţi-ai pus lungimea zilei

Şi-ai dat la mulţi din greu pomană

Şi-acuma stai la mâna milei

Iertări să pună pe-a ta rană.

 

A meritat ce tot dorit-ai?

A meritat prelungul chin?

A meritat ce-n foc iubit-ai

În clipa dulce de divin?

 

*

Când viaţa noastră-i schimbătoare

Şi-n a norocului destin,

De-i faci iubirii sărbătoare

Va merita plătitul chin.

 

Păstrăm în minte doar clipita

Divinului înălţător,

Şi-n veci cădea-vom în ispita

Îmbietorului amor.

 

***

Pe visul nopţii picurat

Cărarea despărţită-n două,

Păstrează urma-ţi de păcat

În taina lacrimii, din rouă.

 

Istrate Mircea Dorin

 

 

 

PAȘII  TĂI

 

Pașii care mângâiat-au tăinuita cea cărare,

Astăzi nu mai calcă dânși iarba-naltă, foșnitoare,

Ce-a fost martoră la toate îndulcitele păcate,

Ce-s știute și nespuse, bob cu bob, de sfânta noapte.

 

Alte drumuri îmi bat dânși, alte locuri  azi îmi calcă,

Au uitat de cea cărare, de pletoasa noastră salcă,

De poiana adumbrită și de poala de pădure,

Ascunziș pentru săruturi la cules de fragi și mure.

 

Și de via arămită în amiaza unei toamne,

De pomiștea-mbietoare cu mirosul ei de poame

Și de toate ce călcat-au în a tinereții vreme

Când,  el, ingerul iubirii, a dorit să ne însemne.

 

Cum aș vrea mai calce-odată pașii noștri urma care

Prin cotloanele vieții fost-a clipă trecătoare,

Aș opri-o și ne-am ține-o în uitare o vecie,

Restul da-vom cui dorește, facă-și mare bogăție.

*

Azi, cărarea vieții noastre e de-acuma îmbrumată,

Noaptea, în bătaia lunii pare toată înstelată,

Cum ar vrea s-onfioreze niște pași de-ndrăgostiți,

Clipă fac-o urcătoare către raiul plin cu sfinți.

 

Dar nu vin ca altădată pașii ceia așteptați

Să-nfioare iarba moale, celor la iubire dați,

Timpul înierba-va-ncetul, tăinuita cea cărare,

Lăsând codrului s-aștearnă, peste ea, lunga uitare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ȘI-ATUNCI  ERA......

 

Te văd cu ochii minții mele trecând pe-aleea cu castani,

Călcând pe frunze-ngălbenite, cum faci de-acum de-atâțea ani,

Iar  gândul tău și-a tale simțuri, în bobi de lacrimi se-nfior,

Gândind la timpu-n care-odată, erai smeritul unui dor.

 

Și-atunci era o toamnă blândă, cu mierea veștedei culori,

Cu văi și crânguri întristate de moartea efemerei flori,

Cu-a tale simțuri tăinuite de lumea toată di-mprejur,

De blândul soare doritoare, ca vrejul rugului de mur.

 

Și-atunci era o toamnă blândă, cu-amiezi călduțe, zâmbitoare,

Cu picuri de tristeși pe suflet, că vara s-a topit în zare

Și cu suspine-năbușite, că de acuma câmpuri toate

În nopțile prea mult lungite, vor fi spre ziuă, îmbrumate.

 

Și-atunci era o toamnă tristă, ca întristata despărțire,

Și-atunci era o toamnă lungă, mult doritoare de iubire,

Și-atunci era ființa-ntreagă jelind în taină-ngândurată

Și cu a sufletului geană, în picuri mari, înlăcrimată.

***

Iubirea mea, în toamna vieții, o altă toamnă care vine

Mă înfioară ca odată, când gându-mi zboară către tine,

În alte timpuri ce în urmă au fost un rai împărătesc,

Când ale noastre simțuri toate, erau trăiri din nelumesc.

 

Pe unde-i fi în larga lume, eu mi te văd  în prag de toamnă

O frunză galben-aurie străluminând ca o icoană,

Ce-n vânt de amintiri purtată pe-a vieții mele cărăruie,

Te-oprești să mi te-mbete-o clipă, parfum de mere și gutuie.

 

Și-aminte să-ți aduci atuncea de raiul cel cu toamne dulci

Când via ruginea grăbită sub patrafirul unor nuci,

Iar noi, cu suflete curate, îmbrățișați și-n sărutări

Gustam divinul efemeric,’nălțând clipita, în visări.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PRIMA  IUBIRE

 

Am scris poeme de iubire, și imnuri câte n-am ’nălțat

La două inimi care-n taină s-au îndrăgit dintr-o privire,

Ce din pornirea celor simțuri, într-un prelung îmbrățișat

În sărutări și-n jurăminte și-au spus cuvinte de iubire.

 

Pe prea puțini azi înfioară un vers din inimă pornit,

În care-am pus în palma voastră simțirea sinceră, curată,

A unui timp de mult, ce-odată, la mine-n gând eu l-am oprit

Să-mi facă-n toamna vieții mele, clipă lungă-nfioarată.

*

Și ieri și azi, și cât va ține iubirea ce-o purtăm cu noi

Aceeași  e în ce-a simțire și-n arsul  clipei din trăire,

Și cât va ține astă lume, fiorul răspândit în doi

Va fi la fel ca altădată, divin, visare, fericire.

 

Iubim de-atâtea ori în viață, de câte ori ne-ndrăgostim,

Dar niciodată n-o să fie cum fost-atunci, la început,

Pentru ca-tunci  a fost pornitul secundei ceea de sublim

Ce ține numai doar odată, de toate simțurile vrut.

 

Ce alte vin la rând în viață, sunt numai  jocuri de plăcere,

Dorinți mereu neîmplinite și scurte clipe de amor,

Atracții veșnic voluptoase, dulcii ca fagurul de miere,

Dar nu iubire-adevărată, ce pân’ la ziuă, toate mor.

 

De-aceea prima ta iubire rămâne veșnicită-n gând

Ascunsă taină ce-o să fie ca albul pur, neîntinată,

De-acol’ o scoți mereu cu grijă, căci al tău suflet lăcrimând

La ea se-ntoarce când viața, îmi vrea să fie, mângâiată.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MAI ȚII MINTE

 

Mai ții minte cum, odată,

La portița-și înflorată

Te țineam îmbrățișată?

Și în mutele cuvinte

Ne spuneam la jurăminte

Sub un cer cu stele plin,

Îndulciți în vis divin?

&

 

M-am îmbrumat ca toamna de acum,

Dar pasul meu se vrea pe-același drum,

Ce mă ducea cândva spre-a ta portiță,

Ce timpul a-mbrăcat-o-acum în foi de viță,

Că tu te-ai dus demult spre alte zări

Și bați acuma altele cărări.

 

&&&

 

 

 

În seri iarnă întristată,

Lăsați-mi să se-ntoarcă gândul,

Cu amintirea mângâindu-l,

În vremea ceia  de-altădată

Când ați iubit întâia-și dată,

Și ați simțit cel gust divin,

De rai, cu dulcele-al său chin.

 

&&&