Vasile Luca - Mircea Dorin Istrate și cartea ”Limba noastră cea bătrână”

 

Mircea Dorin Istrate și cartea

”Limba noastră cea bătrână”

 

De curând a avut loc în una din sălile Bibliotecii județene,  lansarea volumului de poezie „Limba noastră cea bătrână” al poetului Mircea Dorin Istrate – președintele Ligii Scriitorilor – Filiala Mureș, eveniment  la care au participat: oameni de cultură, poeți, scriitori, ziariști, oameni iubitori de poezie animați de respectul ce-l poartă poetului. Despre carte a vorbit:  Dr. Valentin Marica – poet, istoric literar și publicist, membru în Uniunea Scriitorilor din România filiala Cluj Napoca, Dr. Avram Monica – director al Bibliotecii Județene Mureș,   Ioan Berța – președintele Asociației Culturale „Avram Iancu„ - Filiala Mureș, scriitoarea Liliana Moldovan – membră în Liga Scriitorilor din România – Cluj Napoca, filiala Mureș, poetul și jurnalistul  Vasile Luca – membru UZPR ”Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România” Filiala Mureș  cât și membru în Liga Scriitorilor din România – filiala Mureș, , interpreta de cântec popular românesc Maria Moldovan și nu în ultimul rând autorul de carte – poetul Mircea Dorin Istrate – președintele Ligii Scriitorilor din România - filiala Mureș. Lansarea de carte  a avut loc în cadrul Cenaclului literar ”Aurel Filimon” Mureș aflat sub egida Bibliotecii județene Mureș.

Dumnezeu prin bunătatea și mărinimia Lui, a zămislit în creuzetul minunilor ce le înfăptuiește la tot pasul, însuflețind acel bulgăre de pământ din pătimitul nostru Ardeal, dăruindu-ne pe unul dintre cei mai mari poeți ardeleni ai zilelor noastre, nimeni altul decât Mircea Dorin Istrate, poetul ce-și cântă cum puțini știu să o facă, vatra  satului, locul binecuvântat unde a văzut lumina începutului de viață.

O frântură de vorbă tihnită legată trainic cu firele nevăzute ale veșniciei de glia strămoșească, de credința întru Tatăl ceresc, de obiceiurile acelor preacurate meleaguri unde a văzut lumina zilei,  folosind vorba molcomă de pe Târnave de un farmec și o bogăție uimitoare.

 Un loc aparte în simțirea-i curată, un om așezat în matca lucrurilor bine făcute, de-a lungul anilor i-au fost dintru început dascăli dragii lui părinți, icoane păstrate cu sfințenie în cuibarul sufletului sau,  adunând în căușul inimii lui  atâta drag, dând glas prin cuvânt ostoitor de iubire în-mijită acelor începuturi în care satul cu frumusețea și bogăția lui i-au fost aproape de inimă.

Drept dovadă, poetul Mircea Dorin Istrate  își înnobilează sufletul  în astâmpărare de doruri.

Un poet care nu-și uită obârșia, și nici vorba pământului,  ducându-ne prin poezie spre acele dimineți molcome de vară, în care truditorii pământului au sfințit prin amprenta bătăturii palmelor, lor, coada de sapă, de coasă, sau furcă, nefiindu-i nici poetului străine.

Nu rareori a cântat odată cu păsările cerului doina plaiurilor copilăriei, mai apoi ale tinereții, toate strânse cu migală în cuibarul de cimbrișor al cuvântului stihuit cu acel parfum îmbietor de poveste.

Poezia pentru poetul Mircea Dorin Istrate, este cărarea dintre pământ și cer, un adevărat talisman ce-l poartă cu drag în căușul său dornic de cuminecare, dătător de sfințenie, punând în lumină frumusețea portului popular ”Văzuta-ți voi, cu câtă VOIOȘIE/Frumosul port venit din VEȘNICIE /Românu-l POARTĂ-n  zi de sărbătoare/Să-i umple ziua de frumos și soare? O scriere nesofisticată prin poemele zămislite ce ajung la sufletul iubitorului de poezie având încrustată în facerea ei, acel filigran dătător de sclipiri  irizante pline de farmec și o anumită vălurire doinitoare ce te cucerește de la primul vers.

Rostirea nesugrumată ce-și are obârșia în ”limba vechilor cazanii” ”Limba noastră-i o comoară/În adâncuri înfundată /Un șirag de piatră rară/Pe moșie revărsată” (Alexei Mateevici), are ca tihnită și statuare, desaga țesută cu migală și mângâiere, trecută prin spata firelor înflorate celor șapte ani de acasă.

 O cumințenie care-și are zămislirea de la părinți, de la bunii și străbunii ce și-au amprentat trecerea prin colbul timpului.

Mai apoi s-a așezat temeinic la casa lui, neieșind nici cu o smangură din brazda bunei cuviințe, a fricii de Dumnezeu și a rușinii față de semeni.  Aceste lucruri împământenite  sfințesc pe cel care le are.

 Ca deviză de viață, înaurată în suflet de Tatăl ceresc, și-a părinților trudă ca cel mai de preț dar. Îi are ca antemergători întru statornică și bună cuviință, pe cei care și-au lăsat amprenta în colbul timpului, pornind dintru același neam mândru și neaplecat de grumazuri .

La toate acestea contribuind în bună măsură oamenii satului, bătătura vetrei strămoșești unde tălpile goale impregnate în colbul ulițelor, mai apoi cărările prin luncile pline de flori, scăldatul în apele molighite dinspre asfințitul de soare odată cu văluritul oglindit al apelor Târnavei Mici, mersul cu vitele la păscut, hârjoneala jocului ”de-ascunselea” prin văile adumbrite ale țarinilor viilor și ale pădurii, sunt locuri pline de liniști în care cerbul sau căprioara își are și astăzi țara de baștină.

Cu tot acest tezaur în suflet, poetul a luat drumul școlilor înalte, neuitând vreodată obârșia din care își trage seva nerătăcirii ce urcă precum o aripă de vis spre tăriile cerului, un cer atât de limpede și curat prin cuvânt stihuit, oglindit în apa izvoarelor, legănarea brazilor, a cântecului doinitor dătător de neuitare.

Dar mai cu seamă înscrisuri adunate cu migală între coperțile atâtor cărți de poezie, în care cuvântul încărcat de metafore devine slova de aur însăilată atât de cuminte și falnic precum  însăși sentimentul dreptății și-a iubirii de oameni, a recunoașterii valorii acestui poet, înainte de toate  ROM N, care și-a luat sărindar pioșenia cuvântului dătător de iubire.

 

          Vasile Luca