joi, 29 februarie 2024
Call for papers - 15th Small cinemas conference
Call
for papers
15
th Annual International Small Cinemas Conference:
Changing
Policies, Transforming Audiences and Work Practices In-flux
November
5-7, 2024
Zagreb,
Croatia
The 15th
Annual International Small Cinemas Conference is organized by the Department
for Culture and Communication, Institute for Development, and International
Relations (IRMO), Zagreb, Croatia, in partnership with the Industry Program of
the Zagreb Film Festival (ZFF).
Keynote lecturer:
Katharine Sarikakis, University of Vienna
Conference theme:
In recent years,
the film industry has globally faced a series of transformations at the level
of production, distribution, and consumption. The rise of streaming services
caused the most significant changes. Additionally, the audio-visual (AV)
industry faced a crisis due to restrictions brought on by the COVID-19
pandemic. In North America, and currently in India, we have seen screenwriters
and actors strike to oppose changes. But what are the implications of present
changes on film industries, and what is their impact on big production markets compared
to small cinemas? This conference edition will discuss the main challenges of
film production and distribution in so-called ‘small countries’ compared to
‘big markets.’ It will focus on public policy responses to dynamic changes in
the audio-visual field, examine viable and sustainable business models, and consider
how to ensure cultural diversity at global and local levels. What is the available
research data revealing about patterns in audio-visual content consumption, and
how are small markets reaching local and international audiences? What public
policy instruments are at our disposal to initiate a dialogue between controversial
production practices by worldwide corporate streaming services and local
audio-visual industries? How does this affect small markets in comparison to
larger ones? How are the working conditions of small-market film workers changing
when entering global service productions? What are the economic and aesthetic pressures
on local productions in small film industries? Among all the mentioned issues,
which ones foster or impede the success of films from small-market countries?
And what is the meaning of success in the given context: does popularity equal
quality?
Topics for
discussion may include, but are not limited to:
·
film
audience consumption habits in small markets
·
small
market distribution patterns and means of reaching local and global audiences
·
AV
festivals ecosystems and their role in enhancing diversity
·
the
relationship between public policy instruments and production practices of
global corporate streaming services in small countries
·
the
impact of investment obligations for streamers in small and larger markets
·
the
influence of AI on film production and distribution
·
the
unionization and working conditions of film workers in national markets
·
the
economic pressures on local productions in small film industries
·
the
impact of COVID-19 on different film ecosystems: production, distribution, and
consumption.
This
interdisciplinary conference invites contributions from film, media and
cultural studies, media economics, sociology of media and communication,
sociology of culture, cultural sociology, cultural and media policy research,
etc.
Submissions should include the title, author(s), institutional affiliation,
an abstract of up to 250 words and a short bio of the presenter(s). We welcome pre-constituted
panels with a maximum of three presentations. Panel abstract submissions should
be up to 600 words, describing the role of each presenter within the panel. Please
submit your abstract via the online form available at the following link: https://smallcinemas2024.irmo.hr/?page_id=188
Submission deadline: June 15, 2024.
Confirmation of acceptance: July 12, 2024.
The conference is
aimed at academics, policymakers and film industry professionals. It will
include a keynote lecture, paper presentations, roundtables, and screenings,
and it will be part of the Industry Program of the Zagreb Film Festival Program
(ZFF). Held on November 4-10, 2024, the festival will allow participants to
delve into the film program and network with industry representatives.
The registration
fee is 80EUR or 50EUR for PhD students.
For additional
information, please contact the conference organizers at smallcinemas2024@irmo.hr or visit the conference website: https://smallcinemas2024.irmo.hr
The conference is
part of the CresCine project ‘Increasing the international competitiveness of
the film industry in small European markets’ (no. 101094988) supported by the Horizon Europe programme
of the European Union. For more information about the project, please visit: www.crescine.eu
Sursa: e-mail
Dear colleagues,
Please see attached the call for papers
for the 15th Small Cinemas Conference which will take place in Zagreb. Many
thanks for sharing it with colleagues, your departments and any association of
professionals, as well as former presenters at small cinemas conferences!
I wish you a happy 2024 year ahead!
Lenutsa
--
Lenuta Giukin, Ph.D
Associate Professor
Modern Languages and Literatures
SUNY Oswego
7060 State Route 104
254 Campus Center
Oswego, NY 13126
cătălin afrăsinei - vis cu maeterlinck
vis
cu maeterlinck
~*~
a
venit maeterlinck la mine și mi-a spus
roagă-te
cu mai multă ardoare
văd
că nu m-ai ascultat
ți-am
spus să faci din orice distanță apropiere
să
suprimi timpul
văd
nu m-ai ascultat
ți-am
spus să rememorezi drumul strămoșilor
va
veni beti
s-o
duci în pădure să culeagă iarba fiarelor cu mâna ei
și
eu văd că dormi
nu
dorm i-am răspuns l-am visat pe vladimir putin
cum
ne vorbea despre soljenițân la mormântul lui
într-o
noapte cu lună și lupi
se
vor inversa oasele și alcătuirea biologică a lumii
chimică
minerală antropologică
dar
pe tine beti nu te va lăsa
va
trece prin ziduri și cremene
prin
odăi părăsite cu o frumusețe mereu mai înaltă
te
va găsi oriunde și te va urma aprinzând
focul
inimilor de dor pe pământ
aidoma
îngerului se va interpune în locul gol dintre tine și lume
și
va fi liniște
liniștea
blândă și calmă a zefirului
pregătește-te
nu mai e mult
până
când se va face țăndări tensiunea dintre tine și lume
dintre
lume și lume
primește
acest mărțișor care va străpunge hezbollah ca o sabie
și
visele cu care să te speli pe față printre dealuri
foamea
și setea de tine mă ține în viață
am
vrut să-ți spun bun venit
cuvintele
deveniseră abstracte
și
de neînțeles
să
te îmbrățișez cu aerul polar
ciocnindu-se
la ecuator de curenții marini
iscând
mari uragane fără nume de pe o planetă nedescoperită
cu
tot posibilul și imposibilul minții umane
am
venit nu înțelegi sunt aici
~*~
cătălin
afrăsinei
Biblioteca Metropolitană - Maestrul Eugen Doga, la Biblioteca Metropolitană București
Lansare
de carte și recital extraordinar susținut de maestrul Eugen Doga, la Biblioteca
Metropolitană București
Marți 5 martie, începând cu ora 14:00,
Biblioteca Metropolitană București va găzdui o dublă lansare de carte. Maestrul
Eugen Doga își va lansa, în premieră națională, volumul „Viața e ca și
o gamă în DO major”, apărut la editura ANAMAROL.
În cadrul aceluiași eveniment, va fi lansată și
cartea „Eugen Doga – Un om între oameni”, al cărei autor este
scriitoarea Rodica Elena Lupu, directorul editurii ANAMAROL.
Evenimentul va avea loc la Sediul Central al BMB din
str. Tache Ionescu, nr. 4.
Mai multe detalii găsiți în comunicatul de presă
atașat.
Gânduri bune!
Adrian Munteanu - ZIUA INTERNAȚIONALĂ a POEZIEI la Brașov
ZIUA INTERNAȚIONALĂ A POEZIEI
sărbătorită la Brașov - joi, 21 martie, 2024
vă invităm la două spectacole marca
ADRIAN MUNTEANU
poet, actor, performer
* Pentru copii - ora 11, Centrul Cultural Reduta
spectacolul
POVEȘTI CU CARE CREȘTI
recital de Povești și Videopovești
* Pentru adulți - ora 18, Biblioteca Județeană "George Barițiu"
spectacolul
ȘOAPTELE CLIPEI
recital de Sonete și Videosonete
Poezia ridicată la rang de spectacol
POEZIE ȘI PERFORMANȚĂ
Atașat aveți afișele ambelor spectacole
Adrian Munteanu
Alexandru Bochiş-Borşanu - Unde-s zăpezile de altă dată ? - mi-e dor de ele!
Unde-s
zăpezile de altă dată ? - mi-e dor de ele!
Col.
(r) Alexandru Bochiş-Borşanu
29
Februarie 2024
E februarie, pe la jumătate, afară e o temperatură
peste 10ºC, mohorât, mai mult plouă, parcă e o toamnă întârziată. Unde-s
zăpezile de altă dată? Uite, am rostit fără să vreau o expresie ce am mai
auzit-o, ba chiar îi bănuiam sensul: nostalgia după vremuri trecute. Mult timp
după ce mijloacele moderne de comunicare cu lumea au evoluat, am aflat că
expresia îi aparține poetului aventurier francez François Villon. Trăitor în
veacul al XVI-lea, nici vorbă să regrete că la Paris nu ninge, nu e zăpadă sau
că acolo ninge rar, ci revelația a fost inspirată în închisoarea Chateau de
Meung-sur-Loirecondamnat la moarte pentru crimă, așteptându-și gâdele;
gândurile sale vizau viața trecută, plină de risc și aventură, dar frumoasă, pe
care o regreta atunci sub amenințarea ștreangului.
Dar văd că am deviat de la intenție, deși la propriu,
privind afară din balcon, chiar la asta mă gândeam: Unde sunt zăpezile de altă
dată? Pentru mine au fost timpuri irepetabile, atât datorită vârstei mele, cât,
și mai ales, evoluției și periodicității anotimpurilor. Cu fiecare iarnă
zăpezile erau altele, nu numai datorită ninsorilor substanțiale, cantitative,
ci mai ales trecerii timpului, a evoluției personale, când lăsam în urmă
zăpezile și odată cu ele rămâneau pentru memorie, și de ce nu pentru istorie,
momentele existențiale individuale parcurse.
Mi-e dor de zăpezile de altă dată, când la zece ani,
în Borșa natală îmbrăcat de mama cu pulovăr gros de lână, cu bocanci de piele
unși cu slănină să nu intre apa, mănuși croșetate de sora mea și căciulă mucedă
de miel, urcam dealul la Flămându sau pe
Ceraia trăgând de sania mea de lemn, pe drumul în pantă de aproape un km până
în vârf. Era o zăpadă de scârțâia sub tălpile bocancilor, zăpadă înghețată de
nu puteai să faci un bulgăr să arunci către vreun prieten ce urca și el dealul.
Obrajii mângâiați de gerul aspru, de vântul care lovea tăios, erau roșii,
îmbujorați, aproape deveniți insensibili la ger, pentru că energia copilăriei,
reglată mental de mecanismul neural din creier, era mai presus de
vicisitudinile vremii iar satisfacția anihila orice vector opozabil. Aș repeta
gândul lui Villon, dar s-ar putea să fiu crezut de alții obsedat de trecerea
timpului, un nostalgic. Totuși, vă mai fac o confidență din timpul zăpezilor de
altă dată.
La noi acasă, acolo la țară, de obicei, în două
camere, cele „de la drum”, aveam chiriași. Atunci prin anii ´52 - ´54, a locuit
profesorul de sport, domnul Liviu Todoran. Un practicant activ al sporturilor
de iarnă, așa că a dotat școala cu cinci perechi de schiuri pentru a învăța
elevii din clasele mari. Iarna o pereche o ținea acasă. Eu aveam acces la ele,
având posibilitatea să bat dealurile
schiind. În 1953 am primit cadou o pereche de schii de la doamna doctor Perța, prietena mamei, al
cărui fiu student, alpinist, se prăpădise în iarna aceea prin munții
Făgărașului. O să credeți că mă laud, dar vă spun, reușisem să sar cu schiurile
obstacole sau dâmburi denivelate de peste cinci metri. Faptul că știam să
schiez mi-a folosit ulterior în viață, ca militar am făcut exerciții în tabere
de iarnă, prin munți; eu tăiam pârtia, pentru că majoritatea colegilor erau „de
pe șes”.
Dar sport de iarnă era și patinajul - cum ar zice
domnii. Eu, după economii la sânge, din banii adunați de la colindatul cu
steaua de Crăciun, mi-am cumpărat de la Oser - piața de vechituri din Cluj -
ceaclii de fier, adică patine. Nu a fost greu să învăț, pentru că exersasem cu
cele de lemn și echilibru era exersat. Pe Valea Borșei, afluent al Someșului
cald, iarna era sticlă, o gheață transparentă de vedeai peștii sub gheață cum
înoată. Jur că așa era. După ce am mers la școală la Cluj, am fost inclus în echipa
școlii de patinaj, formată din 6 elevi, trei unguri, din zona secuiască și trei
români, doi din Cluj și eu țărănușul din Borșa. Făceam antrenamente iarna pe
gheața de pe lacul Chios. Temperatura afară se menținea cu minus, lacul era
toată iarna înghețat. Aici am văzut pentru prima dată pe gheață un cuplu,
patinaj artistic perechi dar și patinatori în probe de viteză, se antrenau.
Eram deosebit de fascinat. Iarna pentru
mine era o încântare, activă de mic.
Dar trebuie să vă spun că a fost și o excepție. O
iarnă ostilă cu greu suportată mi-a hărăzit soarta. Copilăria și adolescența se
terminase, absolvisem și școala. Devenisem mecanic de utilaje la C.F.R.,
salariat, la nici 17 ani. In luna decembrie 1958 sunt trimis să înlocuiesc un
mecanic ce se îmbolnăvise pe șantierul în gura tunelului dintre Șuncuiuș și
Vadul Crișului. Se lărgea tunelul iar eu asiguram cu două motocompresoare aer
comprimat pentru picamere și perforatoare care dislocau stânca. Era o iarnă groaznică,
geroasă, dăunătoare vieții. Din anotimpul meu preferat iarna, am început să o
urăsc. Un frig groaznic. Noaptea erau frecvent minus 20 de grade Celsius. Bătea un crivăț prin tunel de îți tăia fața
și îți crăpau buzele, îngheța apa turnată din cană. În fiecare zi la terminarea
lucrului deversam apa din radiatoarele compresoarelor, altfel îngheța și crăpa
blocul motor și asta însemna pușcărie. Dar, eu încă copil minor, o nenorocire,
la cinci dimineața mă sculam, aprindeam focul cu lemnele tăiate de seara, din
traverse impregnate cu păcură pentru a încălzi patru găleți de apă fierbinte să
dezgheț motoarele. Era un adevărat chin, fiecare pornire era o victorie. La ora
șapte, ce se făcea ziuă, trebuia să am aer la presiune de 12 atmosfere pentru
perforatoare și picamere, ca minerii să poată sfredeli muntele. Eram uitat la
tunel, fără nici o protecție, în afară de o gazdă miloasă, o nana Floare, o
femeie săracă de lângă gara din Șuncuiuș, la care locuiam în gazdă, care din
când în când îmi fierbea niște cartofi sau o papară din ouă.
Abia de Crăciun reușesc să merg acasă. Nu pentru că
șefii ar fi fost îngăduitori cu mine, ci pentru că șantierul se închidea,
echipa de muncitori, toți rude din zona Dejului, de la Crăciun la Bobotează
plecau acasă să petreacă Sărbătorile creștine în familie. Ajuns acasă, aproape
să nu mă recunoască ai mei. Eram îmbrăcat cu o șubă tip C.F.R., pantaloni
pufoaică, în picioare pâslari, primite de la serviciu, altfel înghețam în gerul
ăla năprasnic, de crăpau ouăle de corb. Sunt sigur că ai mei mă compătimeau, dar
simulam că nu sufăr de condiția în care ajunsesem. Nici acasă nu aveam
îmbrăcăminte de iarnă. Doar un costum, e drept de stofă, camgarn englezesc,
primit de la unchiul Miși de la Aiud. Mama îmi cumpărase un loden verde de
toamnă, când eram în anul III, de la solduri, dar acum era iarnă aspră, de
înghețai dacă nu aveai haine groase. Așa că, la Crăciunul din 1958 nu am fost
la colindat. Eram tare amărât, o cădere psihică severa m-a încercat chiar. Când
mă gândesc la acele timpuri vitrege nu-mi doresc zăpezile din acea perioadă,
zăpezile de altă dată. Am ajuns repede la concluzia că salvarea mea este
cartea. Intuiția mea s-a dovedit corectă.
Dacă expresia lui François Villon mi-a servit pretext
pentru a povesti despre zăpezile mele de altădată de pe dealul Flămându din
Borșa, de pe Chios lacul înghețat din Parcul Clujului sau despre crivățul tăios
din gura tunelului C.F.R. Șuncuiuș, ar fi necesar să mulțumesc cuiva pentru
privilegiul oferit. Dar cui? Villon nu mai există de aproape cinci sute de ani!
Ah, da! Am găsit! Dumneavoastră, dacă ați citit până aici și continuați, mai
jos, gândurile mele. Mulțumesc!
Revin, nostalgic. Sensul expresiei „Dar unde sânt
zăpezile de altădată ? – mi-e dor de ele!” a fost studiată și analizată de
exegeții filologi de ieri și azi. Concluzia cvasiunanimă este că autorul nu
regretă jocul fulgilor de zăpadă, ninsorile abundente ce purifică pământul, în
sens material, ci interogația exprimă regretul că „fugit irreparabile tempus” –
acel timp care nu se întoarce, pe care l-ai trăit și acum, când ai ajuns la o
vârstă sau într-o anumită situație limită te hrănești cu amintirile. Vorba lui
Villon: mi-e dor de ele! Răspunzi și tu
în sinea ta: și mie!
Privesc din nou de pe balcon. Afară o ploaie
mocănească, difuză, plictisitoare, incapabilă să-mi evoce amintiri plăcute,
vreo revelație, doar regrete că deja e luna ianuarie și zăpada lipsește.
Contrastul imaginii de iarnă mohorâtă, nu poate fi decât un tablou cu troiene
de zăpadă, care să mă trezească din nostalgie, să-mi activeze dorul de viață. Mentalul mă salvează. Forțez
trecutul. Imaginile curg, din alte vremi, cu zăpadă, sau fără, produc bucurie
iar secvențele revelate din subconștient sub forma unor holograme aievea cu
trăirile anterioare, îmi provoacă melancolie dar și satisfacția că le-am trăit.
O mare satisfacție, când am dezertat de pe șantierele
C.F.R.-ului, părăsind Clujul, ajungând la Câmpulung Muscel, unde montam
motoarele pentru autoturismele de teren numite I.M.S., predecesorul modernului
A.R.O. Acolo am reînceput să simt că exist cu adevărat și mă îndrept spre
realizarea dorinței tatălui meu, care pe patul de moarte i-a spus mamei: „pe
copilu´ nost, pe Sandu, să-l dai să facă carte, să ajungă inginer tehnic”.
Aveam patru ani, cu mama alături, eram în camera unde
el zăcea, lângă patul unde avea să se stingă, a întins mâna m-a mângâiat pe
cap. Și acum simt acea adiere din dragoste dar și de regret că el a plecat sus
printre aștri. Niciodată nu am uitat dorința tatălui. Liceul pentru mine era o
etapă de parcurs în drum pentru îndeplinirea legatului testamentar lăsat de
tata. Iernile, zăpezile, din acea perioadă tristă, sau cele ce au urmat străbăteau timpul fără să mă întrebe. În
final, sub imperiu altor zăpezi, în 1969 am îndeplinit voința tatălui meu,
absolvind facultatea de științe juridice. Parcă îl aud: mulțumesc fiule și drum
bun în viață! Dar în loc de mângâierea
aceea duioasă pe frunte acum simt o îmbrățișare tandră, un sărut pe ambii
obraji. Mulțumesc tată! Știu că veghezi de sus, dintre aștri.
Drumul în viață trebuia continuat în normalitate.
Zăpada troienită și viscolul vremurilor s-au repetat anual, era greu, dar calea
spre țintă trebuia continuată. Aproape obsedat de spiritul familiei românești,
moștenit de la strămoșii mei, am reușit să-mi ating ținta, visul. Acum sunt
bogat: doi copii și trei nepoate. Ce am învățat eu, copii mei cunosc, poate
chiar la parametri mai înalți. Iernile, zăpezile sunt pentru ei o încântare,
practică sporturile de iarnă, merg să schieze în munții noștri sau afară, iar
nepoatele îi însoțesc și îi imită, în sporturile de iarnă .
Privesc din nou de pe balconul blocului, lume
posomorâtă, se grăbește că afară plouă, acum în mijlocul iernii ! Unde-s
zăpezile de altă dată ? - mi-e dor de ele! Sunt nostalgic, trecutul m-a
copleșit. Găsesc oare un remediu pentru ameliorarea moralului? Caut! Da, am
găsit! Părăsesc balconul, intru în casă, deschid calculatorul, dau pe You Tube,
găsesc „Anotimpurile” lui Vivaldi. Ascult impasibil. Melodiile curg, apoi spre
sfârșit, tempoul devine alegro, o cadență mai vioaie, era ritmul anotimpului
iarna.
Uit iarna și zăpezile de altă dată și repet întregul
concert: primăvara, vara, toamna și iarna.
Reconfortant.
Aranjament grafic – I.M.
Maria Diana Popescu - Gheorghe Văduva - „Gând îngândurat”
Gheorghe
Văduva - „Gând îngândurat”
Maria
Diana Popescu
29
Februarie 2024
Un
univers al infrarealităţii, sub semnul conjunct al filosofării
Generalul Gheorghe Văduva pune în circuitul literar al
prezentului un volum de poeme mirabile dictu, alcătuit în nostalgica şi
implacabila trecere a timpului, un extract de gînduri care cifrează metaforic
sustragerea din sine şi mecanismele ascunse ale eului, amprentate cu sensuri
parcă descinse din reflecţiile lui Seneca, unite printr-un limbaj cantabil,
printr-o tehnicizare superioară a gîndirii. În volumul „Gând îngândurat”,
Bucureşti, Editura „Societatea Scriitorilor Militari”, 2023, avem de-a face cu
un erudit care mută gîndirea filosofică în vers, reuşind astfel să confere
întregului registru o axă simbolică ce proiectează pe un ecran imaginar un
univers al infrarealităţii, creat sub semnul conjunct al filosofării. Lirica sa
poate fi socotită expresia exterioară a profundei inspiraţii, a unui învăţămînt
sau a unor sensibile idei interne. Poetul Gheorghe Văduva construieşte în
cadrele gîndului conţinuturi de provenienţă cosmic-filosofică, îmbogăţind
într-un chip cu totul individual doctrina despre viaţă şi moarte cu variante
parcă nemaiauzite: „Și n-am muri de-o moarte consacrată,/ căci moartea e de
drept nemuritoare,/ ci doar ne-am transfera în altă floare/ ce n-are nici
culoare, nici durată./ Dar nimeni n-o să moară vreodată,/ în crezu-n care viața
viețuiește,/ căci cercul nemuririi se rotește,/ iar roata nu se-întoarce
niciodată./ Și chiar de-ar fi să se întoarcă roata, ea nu privește viața, ci
durata.”
Fiecare poem exultă o geometrie a gîndirii proprii,
într-o curgere lină, ritmată, de totală absorbţie a unui univers de
semnificaţii şi semnificanţi, prin care înţelege incompatibilitatea celor două
dimensiuni fundamentale ale condiţiei umane - viaţa şi moartea: „Dar undeva,
acolo, după moarte,/ în viața noastră din eternitate,/ va fi, precis, din nou,
egalitate,/ ca-într-un întreg ce n-are părți, nici parte...”. Imaginaţia, prin
excelenţă uranică, un fluid între pămînt şi cer, ca spaţiu tutelar al destinului
uman, invadează suav cititorul: „Suntem copaci cu rădăcini de fier, plantate
într-o piatră grăitoare, ce poartă-n noi o genă-n strai de soare și apa mării
printr-un ochi de cer...”. În gîndul poeziei sale, timpul, nostalgia, revolta,
viaţa, natura se întîlnesc într-o anulare a ceea ce Octavio Paz numea un „Mare
vas al timpului”, afirmînd, cu fiece poem, legăturile organice, subterane,
indestructibile dintre lirica sa şi reflecţia filosofică: „Credeam cândva că
soarele apune,/ ca un trecut trecut în alt trecut,/ sau ca o spusă ce în
sine-și spune/ că-i mult de când demultul s-a pierdut...”.
Generalul Gheorghe Văduva propune cititorului timpul
meditaţiei asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o
facultate creatoare, pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor
înclinări şi declinări cu accente proprii, orizonturi, gînduri, consonaţe,
clipe, îndoieli, hotare, imagini neobişnuite, atitudini faţă de real şi ireal.
Prea bine ştie poetul cîtă „iubire sfântă și povară” îi trebuie pentru a
traversa Universul care se contractă sau se dilată „în ce-a fost și-n ce-a
rămas”, cîtă „luminare”, cîte „pustiiri” îi trebuie pentru libertate, „bravură
şi povară”, cîte ciuturi pentru fîntîna pe care gîndurile sale însetate o
secătuiesc, cît „parfum de nostalgie” pentru „dureri netrecătoare”, cîte
întrebări pentru „o clipă infinită dintr-un etern de fum”, cîte boabe de nisip
„la un preț cu suprapreț”. Poetul scrie ca şi cum ar cînta cu gîndul în
„abisuri”. Lire sînt poemele înseşi: „Gându-n gânduri se gândește și
se-întoarce tot la el/ timpu-n timp încremenește, chiar de trecem toți la fel,/
copleșiți de vreo idee, fascinați de vreun parfum,/ șerpuind pe dâra vieții sau
pe-o margine de drum”. Şi ce muzică
poate fi mai frumoasă decît această cîntare a încîntărilor de metafore?
Sentimentele, îndoielile, nedumeririle, pasiunile,
întrebările, puritatea adesea miraculoasă, timpul incert, caleidoscopic,
torentul şi cadenţa gîndurilor cu fibrele specifice ale acestora, pun în
serviciul volumului un spectacol concertant, deasupra lui şi dincolo de el
stăruind armătura unui tipar despre care se poate vorbi în superlative:
„Silogisme Îngândurate”, „Oase, verbe și pământ”, „Sensuri contra-sensuri în
derivă”, „În ce-a fost şi ce-a rămas”, „Poema apei noastre”, „Joc”, „Să porţi
în gînd Pămîntul” şi toate celelalte motivaţii ale poemelor dau relief
meditaţiei subtextuale. Volumul „Gând îngândurat” reflectă un spirit în
plenitudinea maturităţii creatoare, ajuns la un prag al conştiinţei poetice
acut reflexive. Metafore rafinate, osmoză de real şi imaginar, emoţie estetică,
dar şi o melancolie filosofică ce inundă versul, amintindu-ne de Charles Baudelaire. Poetul
reuşeşte să ia act de prezenţa unei entităţi care îl inspiră şi de aici
caracterul de confesiune, de instrument subtil de comunicare prin versuri de
rară perfecţie, unde se joacă cu propriile gînduri, foarte atent, însă, la
zbaterea dinlăuntrul timpului care se închide şi se deschide pe o nelinişte abisală: „Mă uit și eu la mine, cu
văzul din abisuri,/ un ochi din miezul nopții, la ziuă, prinde viață,/ iar
somnu-și doarme somnul în noaptea lui de gheață/ într-un hamac de vise, cu
visul lui de visuri”. Sentimentalism, erudiţie, intimism discret, toate se
împletesc cu o nostalgie galantă, în „lumină şi întuneric”.
„Liber şi hoinar”, cu un trubadurism magnetic,
lirismul său străbate o lume de viziuni graţioase, aidoma unui dirijor al gîndurilor ce-l poartă
într-un univers aparte, spaţiu în care se mişcă parcă în oglinzi măritoare.
Mizînd pe puritatea trăirilor, pe o graţioasă sinceritate poetică, pe modelul
grafic al labirintului, uneori pe relaţia între labirint şi ordonarea într-o
stilistică abisală, versul creşte pe
terenul unui tipar ritmic cantabil, ceea ce conferă coeziune şi
profunzime: „De multă vreme nu mai curge apă, prin fluviile sterpe din abis, la
care doar nisipul se adapă cu pietre aruncate-n paradis.” Generalul-poet Gheorghe Văduva perpetuează cu
ingeniozitate ritmuri şi structuri lirice configurative, întemeiate în
propria-i viziune cosmologică, pe imaginea unui univers armonios, dar şi pe
revoltă, toate punînd în relaţie activă fiinţa poetului cu lumea.
Aşadar, cadre poetice pure, nuclee gînd-cuvînt,
structurate ca eveniment sufletesc sau ars poetica, unde autorul se raportează
gîndului ca la un centru încărcat de potenţialităţi creative. Semnificaţia
acestui complex se rotunjeşte pînă la acele dispozitive lăuntrice secrete prin
care poetul Gheorghe Văduva îşi gîndeşte creaţia cu jocul ei intrinsec de
perspective: „Și simt cum curg, demult, adânc, în sine,/ cu toată nemurirea la
un loc,/ oceanele luminii strânse-n joc/ și ochii vremii-n văzul lor din mine./
Mă simt din nou în locul meu din vreme,/ și-n timp ce jocul joacă, eu mă joc,/
pe vatră, cu scânteile din foc,/ ce mai plutesc și astăzi prin poeme”. Asemenea
lui Caillois, Gheorghe Văduva demonstrează că arta poeziei reprezintă
împlinirea unei cod înscris în structura naturală omului, ca una dintre
extincţiile evoluate, pentru că, iată, simfoniile versurilor pătrund în
arhitectura noastră lăuntrică. „Gândul îngândurat” există pe o hartă a
sensibilităţii profunde, cel mai bun îndemn este să ne îmbrăcăm în poezie şi să
ne mirăm ce suavă este! „Știu că exiști în mine ca uitarea,/ de care încă-mi
mai aduc aminte/ tăcerile-încifrate prin cuvinte și gândul ce-și gândește
întrebarea”.
Mihai Cantuniari - Scumpul meu Arthur…
Scumpul
meu Arthur…
Mihai
Cantuniari, scriitor
29
Februarie 2024
Scumpul meu Arthur, puiul mamei, iată-ne şi-n
Rrromânia. Nici nu ştii câte am făcut noi cei din „lumea liberă” pentru ţara
asta atipică. Cu vreo trei-patru decenii în urmă ne perpeleam, ne zbăteam şi ne
dădeam de ceasul morţii pentru satele rrromâneşti, să nu le dărâme odiosul. Nu,
nu trebuie să spui că eram farisei şi că mult ne păsa nouă de satele
rrromâneşti, nouă care nu mai avem sate tradiţionale de cel puţin o sută de
ani.
De unde ai învăţat tu prostiile astea? Aşa nu mai avem
nici animale sălbatice, poftim, dar venim să le vânăm și căsăpim aici. Păi,
nu-i frumos?
Avem la pachet şi „Viaţa la ţară” şi „Tănase Scatiu”
pe prispa lui cu „Moromeţi” cu tot, şi uite-aşa afli tu că laptele nu e produs
de TetraBrik ci de văcuţa mu-mu, nici ouăle nu-s făcute de Supermarket ci de
găina cotcodac pe care o calcă în bătătură cocoşul cucurigu ca să-ţi dea ţie
ouţ cu bănuţ şi pui la rotisor.
Şi nu-ţi mai face sânge rău că-ţi cântă copiii
băştinaşilor: „Sărind gardul la Arthur/ mi-a intrat o ţeapă-n tur/ şi te rog pe
dumneata/ bagă nasul după ea”, că ăştia nu-s decât nişte bagabonţi, nişte
peizani, nişte puradei nenorociţi, paysans du Danube, precis altoiţi cu ţigani,
că doar de-aia se numesc rrromi, şi ţara lor Rrromânia.
Întreabă-i pe verişoara Suzanne şi pe vărul Giuseppe,
ba şi pe colegii tăi Pedro şi Günther, dacă nu mă crezi. Cum adică de ce ne-am
spetit să-i eliberăm în ’89? Păi, din pur altruism, făcându-i să sară de la o
zi la alta din comunism în consumism, fără capitalism. Ai priceput unde-i
şpilul? Spune tu dacă nu-i genial.
Şi cin’ţi-a zis că multinaţionalele aveau vitală
nevoie de pieţe de desfacere de sute de milioane de suflete în Est? De unde-ai
scos-o şi pe asta? Oricum, nu de suflete aveam noi nevoie, să-ţi fie clar, ci
de buzunarele cumpărătorilor valizi, din carne şi oase, cărora să le băgăm pe
gât tot felul de chestii făţoase, de fiţe inutile şi scumpe, plătibile în rate
pe tot restul vieţii. Îndatoraţii nu mai sunt oameni întregi, ci un fel de
năluci, de zombies. În felul ăsta, economia noastră duduie, pe când de-a lor se
alege praful, de-o scot la mezat pe preţuri de nimic. Sigur că o falimentăm cu
bună ştiinţă, ca să nu ne facă concurenţă, dar ăsta-i mersul lumii, şi e treaba
lor dacă-s tâmpiţi.
Aud că şi-au arvunit până şi platoul continental al
Mării Negre. Pe când, Delta Dunării? Generoşi cum suntem, le oferim şi ajutoare
nerambursabile (ce frumos din partea noastră!, oh, îmi dau lacrimile), ştiind
că la câteva milioane de dolari acolo, donaţi cu tam-tamul mediatic de rigoare,
profiturile şi tantiemele sunt însutite. De fapt, mă bate gândul să te fac
diplomat în Rrromânia. Trai pe vătrai, ai toate drepturile şi nici o
răspundere, poţi strivi cu bolidul pe zebră, cu o sută pe oră, orice rrromâncă,
tot nu vei păţi nimic, poate doar te vei întoarce mai repede în braţele
mămicii. Ce zici? Îţi surâde?”[1].
Precizare : nu am inventat nimic în textul de mai sus.
„Nu rog, ci solicit imperios organelor abilitate ale
Poliţiei şi Justiţiei Statului român pedepsirea exemplară a diplomatului
austriac care a spulberat pe trecere de pietoni, sfidând toate regulile de
circulaţie, de omenie şi de comportament, viaţa unei tinere nevinovate, sau
vinovate doar că a coincis pe drumul mare cu traiectoria ucigaşă a bolidului
unui monstru[2]. Dacă ucizi pe cineva cu o maşină puternică sau cu un satâr,
vina este aceeaşi. Ştiţi bine că nu e pentru prima dată când se întâmplă aşa ceva
în România postdecembristă; hahalerele diplomatice n-ar îndrăzni niciodată să
se comporte în ţările lor cum o fac aici. Chiar aşa de jos am ajuns, încât să
procedăm cu vechia noastră slugărnicie când e vorba de străini? Să ne
dispreţuiască orice liftă paraşutată pe post diplomatic cu siguranţa că nu va
păţi nimic, indiferent de fapta săvârşită?
Nu credeţi că s-a umplut paharul? Se gândeşte cineva
la părinţii bietei fete, la rudele ei apropiate, la prietenii ei? Dacă i s-ar
întâmpla aceeaşi tragedie fetei unui poliţist la datorie, n-ar scoate acela
pistolul, găurind tigva criminalului cu paşaport diplomatic? Eu unul aşa aş
face.
Sânt mândru că sânt român (nu râdeţi, e chiar
adevărul), din pricina limbii noastre şi a literaturii căreia i-a dat naştere.
Poate sunt depăşit de oroarea acestor timpuri, dar de data asta vă rog: nu
faceţi să-mi crape obrazul de ruşine prin corcofelirea adevărului şi prin
nepedepsirea vinovatului. Monstrul să plătească aici, după regulile ţării
noastre pe care le-a călcat în picioare. Statul are suficiente pârghii să se
facă respectat, atât el cât şi cetăţenii lui mult prea slabi şi îngăduitori[3].
Îndurerat de sfidările pe care nu ştim a le pedepsi
aşa cum se cuvine,
Mihai Cantuniari, scriitor”
Rezultatul? În chiar aceeaşi zi a părăsit ţara malacul
diplomatic, candid, senin, nederanjat de nimeni şi de nimic, probabil şi
salutat la trecerea frontierei. Neamul meu, află că dacă tu nu te respecţi,
nimeni nu te va respecta vreodată. În ce mă priveşte, cred că e preferabil să
te numeşti ţara inventatului Dracula, decât a realului criminal austriac Fritzl[4], dacă vă mai amintiți de
el),
Aranjament grafic – I.M.
------------------------------------------------
[1] Apelul meu mai vechi și mai tranșant
din Revista 22 din 3 februarie 2009 către organele abilitate.
[2] Conform
https://www.hotnews.ro/stiri-esential-5375516-tanara-ucisa-trecerea-pietoni-masina-ambasadei-austriei-soferul-are-imunitate-jurisdictionala.htm
și
https://ziare.com/stiri/frauda/accidentata-mortal-pe-trecerea-de-pietoni-de-o-masina-a-ambasadei-austriei-video-649859
- 31 ianuarie 2009, O tânără a fost ucisă pe o trecere de pietoni din București
de o mașină aparținând Corpului Diplomatic (Ambasadei Austriei). Accidentul a
avut loc în fata Muzeului Satului. Mașina, condusă de funcționarul austriac avea
o viteză de aproximativ 120-130 km/h. Tânăra a murit pe loc, după ce - potrivit
declarațiilor martorilor - a fost lovită și aruncată la 25 de metri.
Funcționarul Ambasadei Austriei are imunitate jurisdicțională.
[4] Josef Fritzl, agresorul sexual
austriac care și-a închis fiica într-o pivniță timp de 24 de ani și a avut
șapte copii cu aceasta.