O gălăţeancă predă în învățământul superior
japonez -
interviu cu Irina Holca, doctor în literatură japoneză
Pe Irina Holca am
întâlnit-o de câteva ori la începutul anilor 90, când lucram la Editura Porto-Franco
din Galați şi eram colegă și prietenă cu Angela Holca, mama ei. Irina era o
adolescentă în ultimii ani ai școlii generale, preocupată de protejarea
mediului, matură în gândire şi cu idei proprii pe care le articula convingător.
Irina Holca trăiește de 20 de ani în Japonia, țară care a adoptat-o și-i
valorifică pasiunea de a învăța și de a se perfecționa profesional, beneficiind
de adaptabilitatea ei la o nouă cultură și civilizație și de talentul de dascăl
pe care l-a demonstrat acolo. În noiembrie 2023, când vizitam Tokyo, am reîntâlnit-o
pe Irina, devenită o
tânără domniță, suplă, stilată, extrem de plăcută, trecând cu ușurință de la un
subiect de conversație la altul și de la limba română, la limba engleză și la cea
japoneză. Din acea întâlnire a înmugurit ideea acestui interviu.
- Ce te-a determinat să alegi Japonia ca a două casă și să te stabileșți aici?
- Nu a fost o alegere
intenționată. Am venit în Japonia inițial la studii, și planul era să mă întorc
în România după ce terminam masteratul. Unul dintre motivele pentru care nu
voiam să stau mai mult (ridicol, dar în același timp foarte puternic) era frica
de avioane. Voiam să scap de insuportabilele zboruri intercontinentale, dar n-a
fost să fie. În timpul masteratului a început să-mi placă cercetarea și, la
încurajarea celor din jur, am intrat la doctorat la Universitatea din Osaka.
Acolo l-am întâlnit pe actualul meu soț, care era cercetător în alt
departament. Multă vreme am cochetat amândoi cu ideea de a ne întoarce acasă în
Europa (el e italian), dar cumva lucrurile nu s-au legat și am rămas aici. Apoi
au trecut anii și ne-am făcut din Japonia a doua casă, cu o a doua familie.
- Poți enumera câteva avantaje și câteva
dezavantaje ale vieții trăite în țara samurailor?
- Primul
și cel mai mare avantaj e că… nu mai sunt samurai în Japonia. După o istorie
zbuciumată, Japonia se bucură de pace (relativă, mai ales în ultimii câțiva
ani; cu atâtea conflicte regionale și globale, îmi vine greu să spun că trăim
vremuri pașnice) și e considerată una dintre cele mai sigure societăți, cu o
criminalitate foarte scăzută. Chiar există o expresie, heiwa boke, care se traduce ca „a lua pacea ca atare, a o
considera normală,” dar
literal înseamnă a te prosti de la atâta pace, a lăsa
garda jos. A fi în stare să lași garda jos e un lucru bun, zic eu, și unul
dintre avantajele de a trăi în Japonia de care mă bucur cel mai mult. Apoi,
meseria de profesor aici e relativ bine plătită și respectată, așa că mă bucur
și de avantajele pe care mi le oferă stabilitatea financiară.
Cel mai mare dezavantaj e faptul că sunt departe
de familia din țară. În combinație cu frica mea de avioane, fiecare călătorie
către România e un motiv de stres și oboseală. Iar ideea în sine că mi-ar lua
mai bine de 24 de ore să ajung acasă, la Galați, în caz de urgență îmi provoacă
anxietate; anii pandemiei, când nu am putut merge acasă, au fost groaznici
(Japonia a păstrat restricții foarte severe pentru călătorii, chiar și pentru
rezidenți, până la începutul lui octombrie 2022).
- Cum ți-a fost influențat sistemul de valori pe care l-ai format și
dezvoltat în România? Poți enumera câteva valori ale culturii japoneze pe care
le-ai adăugat valorilor tale?
- Nu știu
dacă e neapărat o valoare, și nu cred că e numai a culturii japoneze, dar în
Japonia am devenit punctuală și am ajuns să apreciez punctualitatea și la
alții. Apreciez de asemenea și politețea japoneză, chiar dacă știu că e
artificială de multe ori, și mi se pare adesea exagerată. Până la urmă,
exagerat sau nu, artificial sau nu, în cele mai multe situații e mai bine să
fii politicos decât nepoliticos!
- Care au fost cele mai mari provocări din timpul
studiilor?
- Cred că
aș vrea să combin întrebarea aceasta cu următoarea. Eu am intrat în sistemul de
învățământ japonez la nivelul studiilor post-universitare, ca studentă la
masterat, iar acum predau la facultate, deci nu știu foarte multe despre restul
școlii japoneze. Am predat câțiva ani și la un liceu, dar era unul
internațional, deci diferit de cele urmate de majoritatea tinerilor japonezi.
Ca studentă, cea mai mare provocare la început a
fost limba. Deși am terminat japoneza la Universitatea din București, asta se
întâmpla acum 20 de ani, când resursele erau limitate—fără internet, de
exemplu—deci toată japoneza pe care o învățasem era din cărți, și mi-a venit
foarte greu să încep să vorbesc. După ce am depășit hopul ăsta, a venit rândul
japonezei academice, cu care m-am luptat și mă mai lupt și acum.
O altă provocare (acum pe lista lucrurilor pe
care le apreciez la învățământul japonez terțiar) a fost distanța foarte mică
dintre student și profesorul îndrumător (la licență sau masterat) și accentul
pus pe munca în echipă. Nu e cazul chiar la toate facultățile, și depinde și de
personalitatea fiecărui profesor, dar în general există un sistem prin care în
anul 3 sau 4 studenții își aleg un profesor îndrumător pentru teza de licență,
și se creează astfel un grup de studenți numit zemi (prescurtare de la seminar).
Membrii grupului lucrează foarte mult împreună, își dau sfaturi, merg în
excursii similare cu cele de team
building, își revizuiesc unii altora manuscrisele—totul sub supravegherea
profesorului. Eu eram obișnuită să lucrez mai mult pe cont propriu, iar în
facultate, în România, profesorii erau figuri distante, cu care nu
interacționam prea mult, așa că mi-a fost greu să înțeleg și să accept genul
acesta de comunitate de studiu, dar pe parcurs am ajuns să o apreciez și încerc
să o încurajez acum și în cazul propriilor studenți (pe lângă faptul că într-un
grup ai ocazia să înveți de la mai mulți oameni deodată, mai există și
avantajul că astfel profesorul muncește mai puțin—dar poate mai bine!)
- Ce mai poți comenta despre sistemul de
învățământ japonez?
- Aș scrie
aici câteva lucruri asupra cărora cred că sistemul de învățământ japonez ar
trebui să mai lucreze: cel primar și secundar mi se par în continuare (atât cât
am văzut/ auzit) foarte rigide, bazate pe învățarea pe dinafară și cu un accent
exagerat pe ordine, disciplină, și examene. Sigur, fără ordinea și disciplina
inculcate în școală, nu am avea o societate japoneză pașnică și organizată, dar
uneori mi se pare că puțin mai multă atenție dată gândirii critice și
exprimării opiniilor proprii n-ar strica.
- Elevii japonezi învață cele peste 2000 de semne
(caractere) ale alfabetului de-a lungul a mai multor ani, din școala primară
până în liceu. Cum a fost pentru tine acest proces, să înveți să scrii și să
citești în japoneză? Cât a durat?
- Cele 2000
de semne sunt minimul necesar pentru a funcționa în societate, dar japonezii
învață mult mai multe pe parcursul vieții, în funcție de meserie și hobbyuri.
După un anumit prag, învățarea devine cumva naturală (semnele au elemente în
comun, care pot indica apartenența la un anumit câmp semantic, etc). Cred că eu
m-am putut lipsi de dicționar și am început să citesc relativ cursiv după vreo
10 ani—adică cei 4 de UniBuc, și încă vreo 6 în Japonia. Dar nu consider că
procesul de învățare a japonezei (sau a englezei) s-a încheiat, nici nu știu
dacă se va încheia vreodată. (Țin minte că un student m-a întrebat o dată ce
limbă am de gând să studiez după ce „termin”cu japoneza, întrebare care m-a pus
în încurcătură.)
- Lucrezi la Universitatea de Limbi și Literaturi Străine
din Tokyo (Tokyo University of Foreign Studies). Te-aș ruga să ne prezinți
istoria activității tale profesionale, succesele, contribuțiile tale la
învățământul superior din Japonia.
- Mi-am început
cariera înainte de a veni în Japonia, predând limbă și cultură japoneză la
Universitatea de Stat din Moldova, la Chișinău. A fost o experiență foarte
interesantă, din care am învățat mult—fiind eu însămi proaspătă absolventă. În
Japonia am început prin a preda engleză la un liceu internațional în Osaka, în
timp ce-mi terminam lucrarea de doctorat. Am predat și engleză tehnică și
academică studenților din Departamentul de Inginerie și Științe Aplicate de la
Universitatea din Osaka. Mulți străini își încep cariera de profesori în
Japonia predând engleză, pentru că cererea e foarte mare. Dar majoritatea își
doresc să ajungă să predea ceva mai aproape de specializarea lor. După ce am
predat la un moment dat un curs de istorie modernă japoneză și unul de
mitologie, am ajuns și eu, în sfârșit, să pot preda doar literatură în 2014,
întâi la Universitatea din Kyoto, apoi la Universitatea din Tokyo, iar acum la
Universitatea de Limbi și Literaturi Străine din Tokyo. Toate sunt universități
de stat, printre cele mai bine cotate din Japonia.
Activitatea mea profesională se desfășoară și în
engleză, și în japoneză. Pe partea de cercetare, o realizare de care sunt
foarte mândră și la care am muncit foarte mult este prima mea carte, despre
romancierul japonez Shimazaki Toson, pe care am publicat-o in japoneză în 2018.
În 2020 am co-editat în engleză un volum despre corpul japonez, și am scris
câteva zeci de lucrări, publicate în jurnale academice din Japonia sau din
lume.
- În ce limbă predai studenților?
-
Universitățile japoneze au încercat în ultimele decenii să atragă din ce în ce
mai mulți studenți străini, și au multe programe cu predare în limba engleză
sau mixte, cu predare în engleză și japoneză. Asta este și nișa mea, și la
toate universitățile unde am lucrat până acum am fost afiliată unui astfel de
program și am predat fie în engleză, fie în japoneză, fie în ambele. Studenții
din aceste programe vin de peste tot din lume, și îmi place să cred că astfel
eu pot contribui nu numai la învățământul superior japonez, ci și la cel din
toată lumea, pentru că în ultima vreme suntem foarte legați unii de alții, și
nimic din ce se întâmplă într-un colț de lume nu rămâne doar acolo.
- Cum ai caracteriza/descrie studenții tăi?
- După cum
scriam mai sus, studenții mei vin de peste tot din lume, și din ce în ce mai
mult sunt bi- sau multilingvi și bi- sau multinaționali.
-Ce fel de impact asupra relației student-profesor are faptul că
aparțineți unor culturi total diferite?
- Cred că
în ciuda diferențelor culturale (pe care eu nu le mai percep foarte acut,
deoarece trăiesc și muncesc într-un mediu foarte internațional de multă vreme)
ne unește, pe mine și pe studenții mei, dorința de a învăța despre Japonia
împreună. Pentru anumiți studenți (de exemplu cei japonezi), stilul de
predare-învățare prin discuție poate fi neașteptat și uneori le vine greu să
iasă din cochilie, dar sunt tineri și maleabili, și până la urmă prind curaj.
Cred că poziția mea, de străin care predă literatură japoneză în Japonia, mă
apropie de studenții străini pentru că se pot identifica cu mine, și de cei
japonezi deoarece le vorbesc despre lucruri cunoscute dintr-o perspective
diferită.
- În 2023 ai participat la o conferință în Ghent, Belgia și la o
conferință în Christchurch, Noua Zeelandă. Ce teme au avut prezentările tale și
cum au fost primite de participanții din alte țări? La ce alte conferințe ai mai
participat de-a lungul anilor?
- La
conferința din Ghent, a Asociației Europene pentru Studii Japoneze, am
participat în calitate de “convenor” pentru sesiunea de literatură modernă și contemporană, adică
m-am ocupat de selecția lucrărilor prezentate la conferință. De-a lungul
anilor, am mai participat la această conferință întâi ca membru într-un
workshop pentru doctoranzi, apoi ca prezentator într-o sesiune invitată (“guest
panel”) și prezentator într-un panel organizat. La Christchurch am făcut o
prezentare individuală despre percepția Chinei și Japoniei în România
comunistă. Ca cercetător, organizez, prezint, și/ sau moderez anual între 3 și
5 conferințe, naționale și internaționale. În 2023, de exemplu, pe lângă cele
două menționate mai sus, am ținut o prelegere despre recepția literaturii
bombei atomice în România comunistă ca parte dintr-o sesiune invitată la
Conferința Asociației Japoneze pentru Literatură Comparată și am organizat și
moderat sesiunea de literatură modernă și contemporană a Conferinței
Internaționale de Studii Japoneze din România, care s-a ținut la ASE.
- Dacă ești implicată în proiecte individuale sau colective
pe termen mediu și lung, te rog să le prezinți în câteva cuvinte.
- Unul din proiectele de
cercetare în care sunt implicată în momentul actual este cel despre percepția
Japoniei/ Asiei în România comunistă. Acesta a pornit ca proiect individual,
dar i-au crescut în prezent două ramuri colective: pe de o parte, sunt membră a
unui grup de cercetători care studiază imaginea Europei de Est în China anilor
1980; pe de cealaltă parte, co-editez alături de un coleg român un volum de
lucrări științifice despre percepția Japoniei în spatele Cortinei de Fier. Un
alt proiect de cercetare, de asemenea colectiv, se referă la studiul
publicațiilor japoneze de la începutul secolului 20. Pentru acest proiect m-am
axat inițial pe reprezentarea animalelor în mass media japoneză din timpul
Războiului Ruso-Japonez (1904-1905), iar acum mi-am îndreptat atenția către
reprezentarea meseriei de „model” (pentru pictori/ sculptori, etc) în primele
decenii ale secolului 20. Un al treilea proiect colectiv în desfășurare este
traducerea unei antologii de texte de teorie literară japoneză, iar un al
patrulea, individual de data aceasta, se referă la poezia japoneză contemporană,
în special partea de performance (recitaluri, colaborări multimedia, etc).
- Cum îți imaginezi că va fi viața ta profesională peste cinci ani?
Dar viața personală?
- În
Japonia, mai ales la o instituție de stat, lucrurile se schimbă încet, deci nu
cred că viața mea profesională se va schimba foarte mult. E posibil să-mi vină
rândul să-mi asum o funcție în administrație, dar sper să pot evita acest lucru
cât mai mult pentru a mă dedica cercetării în schimb. Pe plan personal sper de
asemenea să nu se schimbe foarte multe: să fim cu toții sănătoși și să putem în
continuare să călătorim împreună cât mai des (una dintre activitățile mele
preferate e să mă întâlnesc cu familia din România undeva în lume—adesea după o
conferință— și să ne plimbăm împreună prin orașe noi).
- Cum îți petreci timpul liber? Ce hobby-uri ai?
- Nu am
foarte mult timp liber, sau trebuie să lupt, uneori cu mine însămi, să-mi acord
timp liber. Pe cât posibil, merg la sală de 2-3 ori pe săptămână și iau lecții
de olărit de 2-3 ori pe lună. În perioadele mai calde îmi place să fac hiking
(drumeții – n.trad.), iar iarna merg o dată sau de două ori pe sezon la schi.
- După 20 de ani trăiți în Japonia, unde te simți
cu adevărat acasă? În Tokyo sau în Galați?
- Și, și.
Nu există „mai acasă” sau „mai puțin acasă” pentru mine, cred. În România (nu
numai la Galați) sunt părinții, sora și familia ei, verișoarele și toți cei cu
care am copilărit, prietenii din facultate. Dar și în Japonia (nu neapărat în
Tokyo) am prieteni vechi de 20 de ani, o familie adoptivă, plus un soț și două
pisici, deci e la fel de acasă.
-Mulţumesc, Irina, pentru timpul dedicat răspunsurilor acestui interviu.
Felicitări pentru realizările de până acum şi mult succes pentru proiectele pe
care le ai în lucru.
Dr. Valentina Teclici
Ianuarie 2024
Napier, Noua Zeelandă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu