Sfântul
Cuvios Alexie
Sfântul Alexie s-a născut din părinți binecredincioși,
Eufimian și Aglaida. Tatăl său era foarte bogăt, boier și mai mare peste trei
mii de slugi, iubiind milostenia către săraci și faptele buna. Însă femeia lui
era neroditoare, iar ei se rugau cu osârdie către bunul Dumnezeu, ca să le dea
lor un fiu.
Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea și le-a dăruit un
fiu pe care l-au numit Alexie. Iubind învățătura de mic și citind Scriptura,
socotind deșertăciunea lumii, și-a pus în gând să se lepede de lume și să
slujească Domnului.
Deci când a venit vremea nunții, părinții l-au logodit
cu o fecioară de neam împărătesc. Seara când a intrat împreună cu mireasa sa în
cămara de nuntă, acesta i-a dat inelul de aur și brâul cel scump și s-a dus de
la dânsa.
Și-a dat hainele cele scumpe jos și a îmbrăcat altele
vechi, făcându-se asemenea unui cerșetor. Este cunoscut că timp de
șaptesprezece ani a petrecut în curțile tatălui său fără ca să-l recunoască.
Descoperirea
eclesiarhului
Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica
Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, șaptesprezece ani și s-a făcut iubit lui
Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci
acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind
către dânsul:
„Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă
este vrednic de cereasca împărăție; căci rugăciunea lui se suie ca niște tămâie
cu bun miros înaintea lui Dumnezeu și precum stă coroana pe capul împărătesc,
așa Duhul Sfânt se odihnește peste dânsul”.
Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om
ca acela și neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu,
rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Și a auzit iarăși în vedenie cuvânt
de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce șade în pridvor la
ușa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.
Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică,
pentru ca să rămână într-însa. Atunci s-a știut de mulți viața lui cea sfântă
și au început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă și cinstea
omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neștiind nimeni.
Milostenia
neștiută către propriul fiu
Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat:
„Robule al Domnului, miluiește-mă pe mine, săracul și scăpătatul, și
poruncește-mi ca să fiu într-un colț al curții tale, ca să mă pot hrăni din
sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi și-ți va
da cereasca împărăție și dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să
ți-l întoarcă”.
Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, și-a
adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, și a lăcrimat. Apoi, îndată a
arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa.
Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va
voi să slujească săracului acestuia și, de-i va plăcea, viu este Domnul
Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieții sale, și moștenire va lua
din casa mea.
Deci, înaintea ușilor palatului meu să-i faceți o
căscioară ca, intrând și ieșind eu, să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea
să i se dea hrana și să nu-l supere nimeni”.
Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor
împărătești, în căsuța cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele
din masa sa, dar pe acelea le împărțea la alți săraci, iar el oprea numai pâine
și apă; și aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame și de sete.
„Căutați
pe omul lui Dumnezeu…”
Într-o zi, preasfințitul papă Inocențiu (402-417),
slujind în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli și împăratul Onorie
stând de față, la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii s-a făcut un glas minunat
din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: „Veniți la Mine toți cei osteniți
și însărcinați și Eu vă voi odihni pe voi”.
Acestea auzind cei ce stăteau de față, s-au
înspăimântat și s-au cutremurat. Apoi, căzând cu fețele la pământ, strigau:
„Doamne miluiește!” Și iarăși s-a auzit un glas, zicând: „Căutați pe omul lui
Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate ale
voastre se vor rândui bine!”
După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe
un om ca acela și neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre
vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli împreună cu
împăratul și cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui
Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său.
Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu,
Sfântul Alexie, s-a despărțit de trupul său și s-a dus către Domnul. Și s-a
făcut glas din Altar în biserică ca și mai înainte, zicând: „În casa lui
Eufimian căutați pe omul lui Dumnezeu!”
Sfintele
moaște
După aceea, împăratul și papa au poruncit ca să ducă
patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu și să-l pună în mijlocul
cetății, ca toți să-l vadă și să se atingă de el. Apoi au grăit către popor:
„Iată am aflat pe acela ce-l căuta credința voastră!”
Deci, s-a adunat toată Roma și se atingeau de sfântul,
sărutând sfintele lui moaște. Și câți erau neputincioși, toți se tămăduiau.
Orbii vedeau, leproșii se curățau, diavolii din oameni se izgoneau și orice fel
de boli și neputințe omenești se vindecau desăvârșit prin atingerea de
tămăduitoarele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Episcopiei Romanului, 2001)
OBOSEALA
LA RUGACIUNE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Îi
auzim pe unii spunând: rugaciunea ne oboseste repede. De ce oare? Fiindca nu-L
aveti în fata ochilor mintii pe Domnul ca si când ar fi aievea. Priviti-L mereu
cu ochii mintii si ai inimii si atunci veti putea sta la rugaciune toata
noaptea si nu veti osteni. Ce spun, o noapte! Veti fi în stare sa stati trei
zile si trei nopti la rând si nu veti obosi. Aduceti-va aminte de stâlpnici. Ei
au stat multi ani la rând pe un stâlp, cu duh rugator, învingându-si trupul,
cel care, ca si trupul tau, tragea spre lenevie. Iar tie ti se par grele câteva
ceasuri de rugaciune, poate chiar unul singur!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 111-112.
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
DEFORMAREA
-
Parintele Rafail Noica -
Tot
omul cauta adevarul, cauta viata, de unde vine si unde este destinat sa mearga.
Si îndraznesc sa mai aduc aicea si alt cuvânt al Parintelui meu duhovnic: „Nici
un om nu vrea sa pacatuiasca”. M-am uimit atunci, fiindca eu stiam ca toti vrem
sa pacatuim, dar este interzis. Nu-i adevarat! Omul nu cauta pacatul. Pacatul
este, în general, o deformare. Pacatul n-are fiinta în sine, nu exista, fiindca
Dumnezeu nu l-a facut si, ce nu a facut Dumnezeu, nu exista.
Parintele Rafail Noica, Cultura Duhului,
Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 126-127.
VĂTĂMAREA
CE O ADUCE FALSUL POVĂȚUITOR
Nu este drept ca lupul să păzească oile și nu e
neprimejdios ca cei pătimași să conducă pe cei pătimași.
Aflați din Scrierile Sfinților Părinți de ce trebuie
să căutăm un adevărat povățuitor duhovnicesc? Cum să îl căutăm și care sunt
roadele falsului povățuitor? Vătămarea ce o aduce falsul povățuitor
Sf. Isaac Sirul
Fă-te către toți ascultător, în tot lucrul bun, numai
de cei agonisitori, de cei zgârciți și de mireni, să nu asculți, ca nu cumva să
faci lucru drăcesc. (Sf. Isaac Sirul Cuvântul VII)
Și să nu mergi în cărările celor mânioși și arțăgoși,
ca nu cumva de mânie să ți se umple inima ta și sufletul să ți-l stăpânească
întunericul rătăcirii. Să nu locuiești împreună cu cel trufaș, ca să nu fie
luată din sufletul tău lucrarea Sfântului Duh și să se sălășluiască în el toată
patima cea rea.(Sf. Isaac Sirul. Cuvântul VII)
Sf. Ioan Scărarul
Am văzut întâi-stătător, lăsându-se, dintr-o smerenie
adâncă, sfătuit în unele lucruri de fiii
săi. Și am văzut pe altul voind să le arate acelora, din mândrie, neînțeleapta
lui înțelepciune și râzând de ei. (Scara, VIII 39.)
Nu este drept ca lupul să păzească oile și nu e
neprimejdios ca cei pătimași să conducă pe cei pătimași.
Având de gând să ne plecăm grumazul în Domnul și să
credem altuia, în scopul smeritei cugetări sau al mântuirii de la Domnul,
înainte de intrare (în stadion), dacă se află în noi vreo neîncredere și vreun
gând (de îndoială), să cercetăm pe întâi-stătător și să-l judecăm.
Și, ca să zic așa, să-l cercăm, ca nu cumva
încredințându-ne corăbierului ca unui cârmaci și celui pătimaș ca unui fără
patimi și mării ca portului, să ne pricinuim un naufragiu sigur. Iar după
intrarea în stadionul evlaviei și al supunerii, să nu mai judecăm pe
povățuitorul cel bun al luptei noastre în nici o privință, chiar dacă am vedea
în el ca într-un om unele ușoare greșeli. Căci de nu judecându-l, la nimic nu
ne va folosi supunerea.
Sf. Paisie Aghioritul
Omul pătimaș când mustră pe cel egoist este ca și cum
ar lovi tunul în piatră de amnar și ar scoate foc. Iar dacă cel fără
discernământ îl mustră pe cel sensibil mult îl rănește. Aceasta ar fi cum un om
sălbatec ar lua o perie de sârmă și ar curăța o mică urdoare de la ochiul unui
prunc.(Sf. Paisie Aghioritul)
Tot astfel cel ce predică în mod egoist și cu
tulburare (din patimile sale) cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă cu ariciul care
duce boabe de struguri în țepii lui ca să-și hrănească puii săi. Însă,
mișcându-se mai nervos, mai mult își rănește puii săi mai ales când sunt
sensibili decât îi hrănește.(Idem)
--
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
CUM
ERA ADAM DUPĂ CĂDERE
SF.
NICOLAE VELIMIROVICI
Aflați un cuvânt tulburător dar plin de adevăr al Sf.
Nicolae Velimirovici despre puterea duhovnicească pe care a pierdut-o Adam,
odată cu căderea din Rai. De ce bine ne-am lipsit și cum a început să se înșele
omul. Aflați cum adevărul se confundă cu minciuna și lupii au chip de oi. Sf.
Nicolae Velimirovici: Cum era Adam după cădere ?
Patimile au trecut drept virtuți. Adam după cădere
Când oamenii au fost dezbrăcați de dumnezeiasca
dragoste, singura dragoste adevărată, au început să numească poftele și
dorințele lor drept dragoste. Așa au numit „dragoste” dorința pentru desfătare
trupească, pentru bunurile pământești, pentru cunoștința iscoditoare, precum și
dorința pentru unirea trupească. Pentru stăpânire și slavă, pentru joc și
veselie, pentru dobândirea lucrurilor.
Pe toate acestea oamenii le-au numit „dragoste”, după
înrâurirea satanei, doar ca să uite de dragostea cerească, singura
nemincinoasă. Ca și când cel întemnițat ar mărunți pâinea sa neagră în dumicați
și ar numi acești dumicați cu numele celor mai dulci mâncăruri pe care le mânca
odinioară în libertate. Așa încât prin această iluzie să poată înghiți mai ușor
pâinea amară a robiei.
Nenumăratele pofte, vlăstare ale dragostei trupești,
nu au putut niciodată înlocui dragostea adevărată și nici nu i-au putut face pe
oameni fericiți. Dimpotrivă, i-au făcut din ce în ce mai nefericiți, căci din
depărtare îi încântau, iar de aproape îi dezamăgeau. Înflorit – trandafir,
uscat – ciuline.
Muște pofte și neînțelegeri între fiii oamenilor au
pricinuit răcirea inimii omenești…
Așa s-a pierdut adevărul
Iată cum prin pierderea dragostei se pierdea și
conștiința omenească despre adevăr. Căci dragostea și adevărul sunt
nedespărțite. De aici, așa cum multe pofte au înlocuit dragostea, așa și multe
noțiuni mincinoase ai înlocuit adevărul. Iar dumnezeii mincinoși pe singurul,
adevăratul Dumnezeu. Fiecărei pofte omenești i se potrivea o zeiță mincinoasă…
Câtă depărtare este între Dumnezeu și satana, atâta
este și între dorințele trufașe și dragoste…
Omul nici pe sine nu se poate iubi dacă nu are
dragoste către Dumnezeu.
(Extras din Sf. Nicolae Velimirovici, „Prin dragostea Ta și noi iubim”,
Editura Predania
ASTERNUTUL
-
Parintele Rafail Noica -
Cum îti asterni, asa dormi. Daca întelegem ca un
Dumnezeu al iubirii nu-i un Dumnezeu Care alege, Care a creat Raiul si apoi
iadul si face o alegere oarecum arbitrara, întelegem din ce în ce mai mult ca
omul singur îsi face asternutul si asa risca sa doarma.
Parintele Rafail Noica, Celalalt Noica,
Ed. Anastasia, Galati, 2002, p. 60.
DE
CE NU TREBUIA SĂ MĂNÂNCE ADAM DIN POM?
PR.
ATHANASIE MITILINEUL
„Când spunem
„pomul cunoștinței binelui și răului” [Fc 2, 17], au aceste cuvinte un înțeles
mai adânc?”
Nu doar mai adânc! Foarte adânc! Foarte adânc!
Printre copacii din Paradis, sunt menționați doi.
Unul, pomul cunoștinței binelui și răului, iar celălalt, pomul vieții.
Relatarea decurge după cum urmează. Dumnezeu le-a spus
[lui Adam și Evei]: „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci,
căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” [Fc 2, 17]. Vei experimenta mai întâi moartea spirituală,
adică despărțirea ta de Mine, Dumnezeu.
Și apoi așa-numita moarte biologică, adică separarea
dintre trup și suflet.
Celălalt era pomul vieții.
Păcatul
„autonomiei”
Diavolul i-a ispitit pe Adam și pe Eva și i-a convins
să mănânce din rodul pomului cunoștinței.
Ei nu au ascultat de poruncă. Întreaga poveste și
pedeapsa ulterioară au venit ca rezultat al efortului omului de a deveni
Dumnezeu, adică păcatul „autonomiei.”
Omul cere „să devină emancipat” față de Dumnezeu,
viața lui să nu fie centrată pe Dumnezeu, ci să fie antropocentrică [centrată
pe om]. Acesta este în esență păcatul originar.
Nu era nimic [inerent] în neregulă cu fructul în sine
sau cu pomul. Povestea se învârtea în jurul ascultării sau a neascultării lui
Adam și a Evei [față de Dumnezeu], heteronomia [«ετερονομία»] sau autonomia
[«αυτονομία»] omului.
Sfântul Teofil al Antiohiei din secolul al III-lea
spune că omul era sortit să mănânce din pomul cunoștinței atunci când Dumnezeu
ar fi dorit acest lucru.
Ulterior, el va fi mâncat și din rodul pomului vieții
pentru a rămâne nemuritor, pentru a nu muri niciodată.
Cunoașterea
practică și cunoașterea teoretică
Aici avem de-a face cu cunoașterea. Această
cunoaștere, orice a fost/ar fi, nu ar fi practică, ci una teoretică.
Ne întrebăm: „Dumnezeu știe ce este păcatul?”.
Desigur. Fărădelegea este încălcarea Legii lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu are
cunoștință teoretică despre păcat. Adică El Însuși nu a experimentat păcatul,
așa cum spunem noi că trebuie să experimentezi ceva pentru a-l cunoaște, pentru
a dobândi cunoștințe despre acel lucru.
El are cunoștințe teoretice despre păcat. Omul, cu
alegerea pe care a făcut-o, a ajuns să aibă cunoștințe experimentale despre
păcat.
Omul era destinat să dobândească cunoștințe despre
bine și rău fără costul păcatului, fără costul pagubei. Când?
Sf. Teofil spune: „Când omul ar fi sporit în virtute”.
Apoi, i s-ar fi îngăduit să guste. Nu este o ispită, este ceva care s-ar fi
întâmplat la momentul potrivit.
Fiți atenți la aceasta! Dumnezeu nu a întins o cursă
pentru a-i „prinde” pe Adam și Eva. Ar fi stupid!
Dar El îi avertizează că „încă nu a venit vremea
voastră. Va veni”.
De exemplu
Este util să avem foc? Fără îndoială! Cum facem focul?
Cu o cutie de chibrituri, o brichetă. În cazul în care dai chibrituri unui
copil mic, ce va face?
Întrucât focul este impresionant, ți-ar arde casa.
Este ușor de înțeles.
Ne vindecă medicamentele? Da. Toate medicamentele au
scris pe cutie: „Păstrați medicamentele departe de copii.”
De ce? Pentru că se vor otrăvi [dacă le vor gusta].
Aceasta este cunoașterea.
Dacă cineva se maturizează, el învață [dobândește
cunoștințele despre] cum să trăiască.
Dar nu este o cursă pusă de Dumnezeu. Acesta a fost
pomul cunoștinței binelui si răului.
Mulțumesc că m-ați ascultat!
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
Sfântul
Mucenic Menign Înălbitorul
Pe vremea împărăției lui Deciu (249-251) a fost mare
prigoană împotriva creștinilor. Atunci cel ce ocârmuia eparhia Asiei era cu
totul pierzător și bătea și îi închidea în temnițe pe creștini. Rugându-se cei
din temniță cu mare glas Domnului, li s-a arătat Domnul, luminând temnița și
încurajându-le spre alergarea cea bună. După acea li s-au dezlegat toate
legăturile, iar ei au ieșit din temniță. Dimineața slujitorii temniței venind,
au găsit ușile încuiată, dar închișii lipsind.
Acestea auzindu-le Menign, s-a umplut de credință,
dragoste și râvnă de a mărturisi credința cea adevărată. Menign era înălbitor
și spălea hainele murdare și le făcea curate.
Vădiind în fața ighemonului crezul său a fost dus spre
munci.
Citiți cum Dumnezeu proslăvește pe sfinții săi:
Arătarea Domnului
Căci, fiind înnălbitor şi spălând întinăciunea
hainelor în râu, a auzit un glas, zicându-i: „Vino, Menigne, şi-ţi voi da mare
dar”. Iar el, înfricoșându-se, s-a tulburat. Iar după puţin plecându-se, iarăşi
îşi făcea lucrul său.
Dar iarăşi s-a auzit glas către dânsul, zicând:
„Menigne, vino la Mine, ca să vezi bunătăţile cele nenumărate pentru cei ce
iubesc numele Meu”. Iar Menign, nemaiaşteptând să audă şi alt glas, s-a dus şi
a dat toate hainele străine cele care le avea la dânsul pentru înnălbire; iar
el aştepta pe ighemon.
Ca o turturică
curată
Și mergând el la locul de tăiere, îi urma femeia sa şi
popor mult. Şi ajungând sfântul la locul acela, a stat la un loc înalt,
învăţând pe popor. Apoi dând pe femeia sa întru purtarea de grijă a
epitropilor, i s-a tăiat sfântul cap.
Și s-a arătat celor ce erau de faţă o minune mare,
căci au văzut sufletul lui cel sfânt, ca o turturică curată, ieşind din gura
sfântului şi zburând la cer. De aceasta s-au înspăimântat toţi, zicând: „Cu
adevărat este mare Dumnezeul lui Menign”.
Şi din strigarea poporului s-a cutremurat toată
cetatea, încât şi antipatul s-a temut. Iar după ce s-a înştiinţat despre
pricina strigării, a poruncit, zicând: „Lăsaţi-l pe el neîngropat şi vom vedea
de-l va îngropa Dumnezeul lui”. Şi a pus aproape străjeri, ca să păzească
sfintele moaşte.
Întorceţi-vă şi-l luaţi…
Iar după ce s-a făcut noapte, dormind toţi străjerii,
au venit fraţii lui şi au luat sfântul lui trup. Şi ajungând la locul pe care
l-a dorit sfântul, s-au culcat şi au adormit; iar sfîntul s-a arătat unuia din
fraţii lui, zicând:
„Capul meu, prin care am mărturisit pe Hristos, nu
l-aţi luat; pentru aceea, întorceţi-vă şi-l luaţi”.
Deci, deşteptându-se, a spus celor ce erau cu dânsul
despre cele grăite de Sfântul Menign. Și întorcându-se singur, cel căruia i s-a
arătat sfântul în somn, nu se dumirea ce va face, fiind întuneric adânc.
Şi, ajungînd la locul acela, s-a văzut o stea
strălucind deasupra capului mucenicului. Deci, luând capul, s-a întors cu
bucurie la fraţii săi.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Epsicopiei Romanului, 2001
Brâncuși
și sufletul românesc
Toată opera lui Brâncuşi, acest monah al culturii
româneşti, este o metaforă a sufletului românesc îngenuncheat discret în
templul creaţiei Dumnezeului cel Viu.
La noi, creştinismul nu este o religie la care am
aderat ca la o politică de interese. Nici un sistem filosofic sau de norme
morale, sau dogme însuşite scolastic, nici rit de manifestare magică sau vreo
formă bigotă de credinţă… La noi creştinismul este un stil de viaţă, şi nu spun
eu pentru prima dată acest lucru, de aceea am zis mai sus, creştinismul
românesc.
De aceea, poate părea curios pentru cel ignorant în
cunoaşterea sufletului românesc, că pe acelaşi perete, alături de Icoana
Omului-Dumnezeu şi Dumnezeului-Om şi a Maicii Lui, stau imediat sub ea icoanele
lui Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Eminescu. Nu ca nişte tablouri
pe perete sau poze frumoase, ci ca fiinţe ale aceleiaşi familii sfinte din casa
lui care a devenit astfel casa lui Dumnezeu.
Aşa încât el şi tot neamul lui de oameni, strămoşi,
moşi, părinţi, sunt în Dumnezeu şi se simt în Dumnezeu. Într-un act de
corespondenţă vie cu cei prezenţi, permanent în timp şi spaţiu, în timpul
atemporal, în spaţiul-aspaţial, în Veşnicul Prezent Dumnezeiesc.
Masa
tăcerii și Siloamul
Iisus a făcut tină, a uns ochii orbului şi i-a zis:
„Du-te şi te spală în scăldătoarea Siloamului”, care, tălmăcindu-se, înseamnă
trimis. Oarecum parafrazând, Brăncuşi, plămădind tina acestui pământ românesc,
ne unge ochii minţii, trimiţându-ne la Siloamul Târgu-Jiului. Duceţi-vă la
Târgu Jiu şi spălaţi-vă ochii minţii în baia contemplării ca să vă vedeţi
nemurirea în actul recunoştinţei faţă de Dumnezeu.
Pe acest altar, comun tuturor vetrelor româneşti, Masa
Tăcerii, rotundă ca o pâine şi ca o ţară, vorbitoare tainic pentru cei ce o
înconjură, Brâncuşi, ca un sacerdot investit al spiritului neamului său,
oficiază în numele vieţii, naşterii şi morţii, Învierea. Prin liturghia,
dragostea de cunoaştere a Absolutului divin, spre care actul de cunoştinţă,
laudă şi mulţumire se înalţă într-un zbor succesiv de generaţii suprapuse,
modulele coloanei, într-o continuitate infinită.
Trilogia
de la Târgu Jiu
Căci dacă în această trilogie de la Târgu-Jiu nu vedem
sufletul neamului românesc în lumina recunoştinţei celor vii pentru primirea
celor mutaţi în Dumnezeu ca jertfe pentru Adevărul revelat, mărturisit şi
apărat de-a lungul a două mii de ani, pe acest pământ, ce altceva am putea
vedea? Ar fi o blasfemie!
Dar iată mă aflu într-o postură care mă jenează în
cuget – eu să vorbesc despre Brâncuşi.
Brâncuşi nu are nevoie de vorbe de laudă ci de
cunoaştere a sufletului său, a stărilor lui intime. Se spun fel de fel de vorbe
lăturalnice şi despre el ca şi despre Eminescu, numai să nu se spună că sunt
creştini. Asta se apare că i-ar înjosi, ca şi despre Sfântul Apostol Pavel, a
cărui vedenie de pe drumul Damascului e explicată în marele dicţionar Larousse
ca o criză luetică. Ce sfidare a Dumnezeirii!
Creștinul
Brâncuși
Brâncuşi s-a născut creştin, a trăit intens
creştineşte şi a murit creştineşte. Uitaţi-vă la toată simplitatea şi
comportarea vieţii lui, aproape schivnicească. Acolo unde huzurul, luxul,
petrecerea, libertinajul, erau la ele acasă, în mijlocul Parisului. Cu atât mai
mult această capacitate de jertfă e mai de admirat cu cât condiţiile ispitei
sunt şi ele mai mari. Un pat de lemn masiv, un buştean drept scaun, un tuci cu
mămăligă, cu făcăleţul lui. Un blid pe o vatră care-i este şi masă, e tot
mobilierul acestui nabab al spiritului românesc.
Acestei
icoane i se cuvine cinstire.
Luaţi aminte, voi care vreţi să fiţi învăţători şi
doctori trupeşti ai neamului românesc şi voi care loviţi în acest neam sfinţit
prin aceşti drepţi. Şi sunt foarte mulţi! La Marea Judecată îi veţi putea privi
în ochi?
(Extras din cartea lui Virgil Maxim,
„Nuntașul cerului”
TÂLCUIREA
CREZULUI
-
SF. NICOLAE VELIMIROVICI-
Cum se naşte lumina din soare şi cum purcede căldura
din soare – cunoaşteţi aceasta cu adevărat? Cum se naşte un gând din inimă şi
cum puterea purcede din inimă – aţi înţeles cu adevărat? Cum dar aţi putea
înţelege taina veşnică a nenăscutului Tată? Cum aţi putea înţelege conceperea
Fiului şi purcederea de la Duhul Sfânt? Fiii oamenilor nu au fost niciodată în
stare să pătrundă vreun adevăr oarecare despre Dumnezeul Preaînalt, dacă acesta
nu le-a fost revelat lor de către Preaînaltul şi nu l-au pătruns nici mai mult
şi nici mai puţin, ci atât cât le-a fost revelat el lor.
Un
Dumnezeu sau Trei Dumnezei?
„Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care
de la Tatăl purcede; Cel Ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi
slăvit, Care a grăit prin proroci”.
Când un călător vede o lumină în noapte, se bucură şi
îşi îndreaptă paşii către lumină, fără a se întreba ce fel de foc este acela ce
arde în depărtare. Cu cât se apropie, cu atât el începe să-şi pună această
întrebare. Credinţa creştină i-a apropiat pe oameni de lumina veşnică a
îndumnezeirii. De aceea creştinii îşi pun atâtea întrebări în legătură cu
această misterioasă şi fascinantă lumină – pentru că ei s-au apropiat foarte
mult de ea. Cei ce sunt departe de această lumină îşi pun mai puţine întrebări
despre ea. Semiţii se miră cum iafeţii pot crede în trei dumnezei .
Trei
flăcări
Spuneţi-le că voi nu credeţi în trei dumnezei, ci în
unul, Dumnezeul cel Unic, Viu şi Adevărat. Că Mesia al vostru a adus atât de
aproape lumina veşnică, încât voi distingeţi trei flăcări. Trei flăcări veşnice
– un singur foc. Trei maiestăţi – un singur împărat. Trei miracole – o singură
taină. Trei ipostasuri – o singură Fiinţă. Trei persoane – un singur Dumnezeu.
Marele nume: Sfânta Treime. Sfânta Treime în Unul. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,
întotdeauna un singur Dumnezeu. În faţa acestei taine dătătoare de viaţă,
serafimi şi heruvimi îşi acoperă feţele sfinte, cu teamă sacră, cu avânt
dumnezeiesc, într-o veşnică stare de dulceaţă inefabilă. Şi nenumăratele cete
îngereşti adunate în ceruri intonează imnuri, cu un tremur uşor slăvind măreţia
Dumnezeului Unic, Dumnezeului Viu. „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot!”
Soarele
– reprezentare a Trinității în unitate
Până şi măreţul soare de pe bolta cerească reprezintă
o trinitate în unitate. O masă de foc, lumină şi căldură – toate aceste trei
elemente nedespărţite între ele formează un singur soare. Fiecare atom de pe
pământ reprezintă şi el o tri-unime. Până şi sufletul omului – icoana
Dumnezeului treimic – este compus din trei puteri de bază, invizibile: afectul,
intelectul şi voinţa. Şi toate acestea nu împart sufletul în trei suflete.
Sufletul este unul şi rămâne unul; puterile sale sunt trei şi rămân trei, în unitate.
Revelația
creștină
Dar lumea nu a cunoscut Sfânta Treime prin aceste
ilustrări, umbre şi simboluri ale naturii. Ea a ajuns la această cunoaştere
prin revelare cerească. Domnul Iisus Hristos a afirmat aceasta. Prin El, neamul
omenesc a ajuns să ştie paternitatea Tatălui, filiaţia Fiului şi purcederea
Sfântului Duh. El ne-a adus pe noi, călători în noapte, mai aproape de veşnica
lumină. Şi noi am început să vedem şi să distingem trei în unul: trei miracole
într-o taină, trei ipostasuri într-o dumnezeire. Tot de la Hristos am primit şi
credinţa noastră în Sfântul Duh, Dătătorul de viaţă, Care de la Tatăl purcede.
Există multe duhuri rele şi înşelătoare ale întunericului, divizate şi slabe,
dar există un singur Duh Sfânt. Popoarele şi oamenii ce credeau odată în mulţi
dumnezei, credeau de fapt în aceste duhuri rele şi înşelătoare. Doar adevăraţii
monoteişti, care cred într-un singur Dumnezeu, pot crede într-un Duh Sfânt.
Despre
Duhul Sfânt
Duhul Sfânt este numit dătător de viaţă, pentru că El
dă viaţă, înapoiază viaţă, aduce la viaţă şi înviază. Când Dumnezeu a creat
lumea, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Fac. 1, 2). Când
Dumnezeu a creat omul, El l-a creat din ţărână, … şi a suflat în faţa lui
suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Fac. 2, 7). Apostolul lui
Hristos scrie creştinilor: Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi (Rom. 8, 16). Şi
aceasta este fericirea voastră, purtătorilor de Duh. La ce ar servi mărturia omenească,
precum că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, dacă Sfântul Duh nu ar confirma El
Însuşi acest lucru? Şi Sfântul Duh este dat tuturor celor ce-L cer de la
Dumnezeu. Pentru a primi acest oaspete mult prea drag trebuie îngrijită şi
curăţată casa sufletului. Aşa spune Domnul nostru, biruitorul morţii. Deci dacă
voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl
vostru Cel din ceruri, va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El! (Lc. 11,
13). Acesta este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl oferă oamenilor. Căci
atunci când dă Duhul Sfânt, de fapt El Se dă pe Sine. Există oare vreun dar mai
mare ca acesta? Există oare o dragoste mai adâncă decât aceasta?
Cum
dobândim Duhul Sfânt?
Cum S-a arătat Duhul Sfânt credincioşilor? Mai întâi
ca ardoare în inimă. Aceasta apare în timpul rugăciunilor înflăcărate, ca o
căldură puternică în tot corpul. Prorocul Ieremia aduce mărturie clară şi
adevărată în acest sens, pentru că El mărturiseşte din proprie experienţă.
Ieremia a avut de suferit multă batjocură şi multe încercări, până când cuţitul
i-a ajuns la os: Dar iată, era în inima mea ceva ca un fel de foc aprins,
închis în oasele mele şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut (Ier. 20, 9).
Atât de irezistibil este Sfântul Duh al lui Dumnezeu într-o inimă curată în
care a intrat! Duhul Sfânt S-a mai făcut cunoscut şi sub forma unei voci.
Sfinţii Proroci şi Apostoli mărturisesc adesea auzul acestei voci mistice şi
totuşi clare a lui Dumnezeu. Auzi, dar nu vezi cine vorbeşte. Mai mult decât
atât, Duhul lui Dumnezeu S-a arătat sub formă de porumbel. Aceasta s-a
întâmplat la botezul Domnului Hristos în râul Iordan: Şi a mărturisit Ioan
zicând: Am văzut Duhul coborându-Se din cer ca un porumbel şi a rămas peste El
(In. 1, 32). Porumbelul este un simbol al purităţii Sfântului Duh.
Binecuvântate sunt sufletele pure, căci ele vor fi considerate demne pentru a
fi vizitate de Sfântul Duh!
Scopul
Bisericii
Dar cea mai măreaţă manifestare a Sfântului Duh din
istorie a fost cea din a 50-a zi după Învierea lui Hristos, sub formă de limbi
de foc. Ş când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi
din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine
repede şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi
ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt
şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi
(Fapte 2; 1-4). Aşa a avut loc întemeierea Bisericii lui Hristos pe pământ,
prin focul Sfântului Duh.
Aşa
Şi-a îndeplinit Mântuitorul promisiunea făcută Apostolilor. El a îndeplinit-o
într-un atare mod şi cu aşa putere, cum Apostolii nu şi-au imaginat vreodată.
Cu adevărat, lucrările lui Dumnezeu depăşesc înţelegerea umană. Domnul a
promis: Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu
voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească pentru că
nu-L vede, nici nu-L Cunoaşte, că rămâne la voi şi în voi va fi (In. 14,
16-17).
Dumnezeu,
Mângâietorul
Primul Mângâietor, Domnul Iisus, a fost mai mult decât
o simplă mângâiere pentru credincioşi. Însă iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte
limite, astfel că pentru oameni a fost trimis chiar şi un al doilea Mângâietor.
În plus, Domnul Iisus Hristos a adus şi El mărturie pentru Sfântul Duh spunând:
Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt pe Care-L va trimite Tatăl în numele Meu, Acela
vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu (In.
14, 26). Şi iarăşi: Iar când va veni Mângâietorul pe Care Eu Îl voi trimite
vouă, duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre
Mine (In. 15, 26). Şi iarăşi: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va
călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi
şi cele viitoare va vesti. Acela Mă va slăvi (In. 16, 13-14). Şi această
promisiune a fost îndeplinită la fel ca orice altă promisiune a adevăratului
Mesia, o, purtătorilor de Hristos.
Cunoașterea
lui Dumnezeu
Sfântul Duh a fost promis – aşa au aflat oamenii de
existenţa Lui. S-a arătat şi aşa au crezut oamenii în el. Şi rămâne printre
credincioşi. Iar oamenii au ajuns să-L iubească pe Dumnezeu – Sfântul Duh. Cum
se naşte lumina din soare şi cum purcede căldura din soare – cunoaşteţi aceasta
cu adevărat? Cum se naşte un gând din inimă şi cum puterea purcede din inimă –
aţi înţeles cu adevărat? Cum dar aţi putea înţelege taina veşnică a
nenăscutului Tată? Cum aţi putea înţelege conceperea Fiului şi purcederea de la
Duhul Sfânt? Fiii oamenilor nu au fost niciodată în stare să pătrundă vreun
adevăr oarecare despre Dumnezeul Preaînalt, dacă acesta nu le-a fost revelat
lor de către Preaînaltul şi nu l-au pătruns nici mai mult şi nici mai puţin, ci
atât cât le-a fost revelat el lor.
Ne-a fost revelat faptul că Sfântul Duh nu este o
creaţie a lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. El este Domnul, Dătătorul de viaţă,
a Cărui prezenţă creează viaţă, dă tărie, oferă înţelepciune şi produce
bucurie. El purcede veşnic de la veşnicul Tată. El este din aceeaşi esenţă cu
Tatăl, din aceeaşi esenţă cu Fiul – de aceeaşi putere şi de aceeaşi mărire. El
diferă doar în privinţa persoanei. Un ipostas deosebit Îl distinge de Tatăl şi
de Fiul. Deci Lui I se cuvin aceeaşi închinare şi aceeaşi slavă. Sfinţii Proroci
au vorbit prin el. În simpli pescari El a picurat înţelepciunea cerurilor.
Bărbaţilor şi femeilor celor neputincioşi – martirizaţi pentru Hristos – el le
dă putere de biruinţă mai tare decât moartea.
Experiența
sfinților
Sfântul Duh, Dătătorul de viaţă, Care purcede de la
Tatăl, este Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat. El S-a descoperit şi a
lucrat. El se revelează şi lucrează în continuare. Cei cărora El li se
revelează şi pe cei prin care el lucrează Îl cunosc. Aceştia nu cunosc esenţa
Sa; ei Îl cunosc prin revelare şi lucrare.
Credinţa în Sfântul Duh al lui Dumnezeu nu se bazează
pe presupuneri, ci pe realitatea revelată, experiată şi mărturisită. Oricine
doreşte să devină martor viu al acestei realităţi trebuie să facă eforturi
pentru a-şi curăţa inima de păcat şi a o tămâia cu rugăciune, înainte de a
cugeta la vreo taină dumnezeiască. Şi Sfântul Duh Se va revela lui, Duhul
Adevărului şi al vieţii, Duhul înţelepciunii şi fericirii, Duhul libertăţii şi
al adopţiei. Şi acest Duh Sfânt va depune mărturie privitor la adevărul tuturor
descoperirilor lui Hristos despre Dumnezeu, despre suflet, despre calea spre
mântuire, despre împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. El depune mărturie pentru
toate acestea precum a făcut-o şi pentru sufletele Apostolilor şi ale Sfinţilor
Părinţi care au alcătuit Crezul.
Cunoașterea
revelată prin Fiul
Cunoaşterea lui Dumnezeu ca Sfântă Treime a fost
dezvăluită oamenilor prin Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El nu ne-a
oferit aceste cunoştinţe sub forma unei învăţături filosofice, ci sub forma
manifestării şi lucrării din partea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.
Aceste arătări şi lucrări ale Dumnezeului celui Viu prin cele trei ipostasuri
ale Sale sunt reale. Este reală intervenţia Tatălui prin voce la râul Iordan şi
pe muntele Tabor. Reală este persoana înfăţişată în mod miraculos a Fiului întrupat
al lui Dumnezeu, precum şi lucrarea Sa, patimile şi învierea Sa. Reală este şi
manifestarea şi lucrarea Sfântului Duh, în apostoli, în sfinţi, în drepţi şi în
întreaga Biserică a lui Dumnezeu de la începuturi până în prezent; pentru
totdeauna şi întotdeauna un Dumnezeu, un Împărat veşnic, o putere, o slavă, o
iubire, o lumină, o fericire, o esenţă, un Dumnezeu.
Văzătorii
cu Duhul
Aceasta este credinţa înaintevăzătorilor care îşi
îndreaptă privirea către focul din depărtare. Aceasta nu este credinţa celor
orbi, care de-abia disting lumina soarelui. Pentru înaintevăzători această
lumină fizică este întuneric prin care ei pălesc ca nişte drumeţi nocturni
aţintindu-şi privirea spre lumina din depărtare. Ei călătoresc fără a-şi lua
privirea de la această lumină mistică. Atât de puternică este această lumină,
încât lumea le pare scufundată în întuneric.
Şi chiar dacă mistica lumină e departe, ea luminează
cărarea lor în noapte şi încălzeşte inimile lor, cu căldură minunată şi cu
bucurie. Şi ei se bucură ca nişte copii – ca nişte copii ai acestei mari
lumini. Şi se grăbesc spre ea precum exilaţii care se îndreaptă spre ţinutul de
baştină. Ei înaintează curioşi, din ce în ce mai mult, şi nu se abat din cale.
Şi, plini de fericire, îi cheamă pe fraţii lor, rămaşi în urmă sau abătuţi de
la calea dreaptă, încurajându-i, liniştindu-i şi ajutându-i să-şi urmeze calea.
Ei se grăbesc să ajungă cât mai departe cântând imn de biruinţă: „Pe aici,
fraţilor către Tatăl şi Mântuitorul şi Mângâietorul nostru! Străluceşte asupra
noastră, îndrumă-ne, încălzeşte-ne!”
Credința
vie
Aceasta este credinţa voastră, o, purtătorilor de
Hristos, credinţa strămoşilor voştri înaintevăzători. Fie aceasta şi credinţa
copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la capătul călătoriei!
Aceasta este credinţa strămoşilor voştri înaintevăzători. Fie aceasta şi
credinţa copiilor voştri, din generaţie în generaţie, până la capătul
călătoriei! Aceasta este credinţa verificată, pe vreme însorită şi pe furtună;
credinţa ortodoxă mântuitoare, ce nu a fost niciodată ruşinată. Aceasta este
credinţa poporului cu adevărat ales, a celor ce poartă icoana lui Dumnezeu în
ei înşişi. În înfricoşata zi a Judecăţii lui Hristos ei vor fi numiţi
„binecuvântaţi”.
(Articol publicat și în Revista Atitudini
Nr. 25)
MAI
ȘTIM CE ESTE PRIETENIA?
-
ANA GRĂJDEANU -
Aș putea da nenumărate exemple de momente în care
prietenia a fost cea care mi-a salvat sufletul. Dar poate acestea pentru alții
sunt cuvinte aruncate, ce nu simbolizează nimic. Însă pentru mine, prietenia
este stropul de divinitate pe care fiecare dintre noi îl avem în suflet.
Prietenia
– darul lui Dumnezeu
Când întrebăm un copil câți prieteni are, știm cu
toții care va fi răspunsul acestuia.
Mulți, mulți… Dar de ce odată cu înaintarea în vârstă numărul acestora
scade? Răspunsul e simplu. Pentru că în inocența lor, cu sufletul neatins de
răutate sau probleme lumești, ei iubesc pe oricine le e aproape.
Prietenia este ceva mult mai profund decât un simplu
cuvânt, folosit adesea de copii. Este un sentiment care poate înflori un om.
Prietenia este lăsată pe pământ pentru a ne face să iubim și pentru că Dumnezeu
știe că avem nevoie de un impuls pentru a deveni mai buni.
Calitățile
unui prieten adevărat
Un prieten bun este acela care ne iubește într-un mod
sincer, dezinteresat și fără a se gândi la defectele pe care le avem. Este
acela care ne determină să devenim mai buni, mai sinceri, bucurându-se de
reușitele noastre și fiindu-ne alături în momentele de cumpănă.
Momentul în care am plecat pentru prima dată de acasă
a fost unul extrem de dificil pentru mine. Deoarece atunci când am ajuns
într-un oraș nou, departe de casă, m-am considerat singură. Credeam cu tărie
faptul că acela a fost momentul în care sufletul meu de copil începe să se
ofilească.
Primul an a fost unul greu, pentru că dincolo de
aparențele pe care voiam să le păstrez, mă simțeam mai singură ca niciodată. Cu
toate acestea, la începutul celui de-al doilea an, am început, dintr-o minunată
întâmplare să stau mai des cu una dintre colegele mele.
O
prietenie profundă
Am ,,nimerit” amândouă să avem aceleași cursuri, aveam
interese comune. Iar asta a dus la o apropiere ce urma să se transforme într-o
prietenie profundă, clădită într-un timp relativ scurt, dar care m-a ajutat să
înfloresc în mod minunat. M-a ajutat pentru că am avut de învățat ce este
ambiția, ce este tăria în momente dificile. Și mai ales pentru că mi-a
demonstrat că iubindu-i pe cei de lângă noi, putem fi fericiți în orice
circumstanță.
Acest moment a fost acela în care mi-am adus aminte de
prietenii mei din copilărie, pe care nu îi mai căutasem demult. Iar marea mea
surprindere a fost aceea când am văzut, că deși nu mai vorbisem de ceva vreme,
ei îmi zâmbeau ca și cum timpul nu și-ar fi pus niciodată amprenta asupra
noastră. Zâmbeam iarăși, râdeam din suflet și în sfârșit am reușit să resimt
acea căldură a copilăriei.
Suflet
de copil
Prietenia ne păstrează mereu copii. Ne învață să îi
iubim pe cei de lângă noi, și nu în ultimul rând să fim mai buni, nu numai
pentru ei, ci pentru întreaga lume. Aș putea da nenumărate exemple de momente
în care prietenia a fost cea care mi-a salvat sufletul. Dar poate acestea
pentru alții sunt cuvinte aruncate, ce nu simbolizează nimic. Însă pentru mine,
prietenia este stropul de divinitate pe care fiecare dintre noi îl avem în
suflet
ROUA
VIETII VESNICE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Inima mea sa fie pentru Tine pamânt bun, si harul Tau
sa o adape cu roua vietii vesnice.
Harul Tau sa secere totdeauna în tarina inimii mele
spicele cele bune: frângerea inimii, închinarea, sfintenia si tot ce este
placut înaintea Ta.
Adu-mi sufletul înapoi în curtile Raiului desfatarii,
ca sa petreaca în lumina, ca în mijlocul dulcetii Raiului sa graiesc si eu,
dimpreuna cu sfintii toti: „Slava Tatalui fara moarte, închinare Celui ce da
cerestile daruiri celui de nimic, ca si acesta sa aduca drahma slavosloviei
Împaratului tuturor!”
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 20.
SĂ
NU LEGIFERĂM EGALITATEA DINTRE BINE ȘI RĂU!
-IPS
BARTOLOMEU ANANIA-
Unde sunt mișcările ecologiste împotriva poluării
spiritului?
Oare nu iubim noi cerul senin cu stelele limpezi pe
el, nu iubim codrul acesta frumos, desăvârșit? Nu iubim casele noastre curate
și văruite, să nu miroase urât, să miroase frumos? Nu cultivăm noi flori, nu
tot românul are grijă de ograda lui să fie măturată, de curtea lui, de vitele
lui, de grajdul lui? Ne întrebăm de ce această ofensivă de poluare a spiritului
în țara noastră, România?
Există mișcări ecologiste care luptă împotriva
poluării apelor și a pădurilor și a solului și a aerului. Unde sunt mișcările
ecologiste împotriva poluării spiritului? N-am văzut, n-am auzit. Presa,
ziarele, revistele, canalele de televiziune se întrec în a arunca cu gunoaie în
casele și în sufletele noastre. Aproape nu e post pe care să-l deschizi
întâmplător și să nu vezi violență, sânge, bătaie, desfrâu și toate mizeriile
care se pot întâmpla într-o lume păcătoasă.
Aș întreba: „Dacă ar veni cineva în casa cuiva și ar
vedea fereastra deschisă și ar arunca cu gunoaie și cu balegă în casa oamenilor
din stradă, oare n-ar veni nicio lege să-l împiedice și să-l pedepsească?”. Dar
pe ferestrele deschise ale sufletelor noastre se aruncă tot felul de mizerii și
de necurății! Pornografia și prostituția își fac reclamă în paginile ziarelor
de mare tiraj și pe posturile de televiziune. N-avem legi pentru aceasta pentru
că avem alte griji și alte treburi.
Ce este libertatea?
Libertatea!… Libertatea rău înțeleasă și prost
folosită. Nu este un păcat mai mare decât să folosești prost acest mare dar pe
care ți l-a dat Dumnezeu, care este libertatea. Democrația este eminamente
libertate, dar nu anarhie și nu dezmăț. Există o cenzură a bunului simț. Și e
greu să suportăm cum obrazul bunului simț al poporului român este împroșcat de
cei care nu se gândesc decât la bani. Și eu am fost gazetar în tinerețea mea și
știu că principala calitate a unui gazetar este curiozitatea, să fie curios, să
știe tot, ca o insectă. Dar insectele se împart în două mari categorii: albine
și muște, și fiecare se îndreaptă în curiozitatea sa către ceea ce-l atrage.
Am și avem o mare tristețe. De curând Camera
Deputaților a votat abolirea articolului 200 din Codul Penal prin care practic
se legalizează unul din păcatele cele mai grave ale umanității și de care noi
în Biserică ne-am ferit să vorbim. Pentru că numai a pronunța cuvântul
homosexualitate și homosexual înseamnă a pângări urechile curate ale
credincioșilor.
Nesăbuința unor parlamentari
N-a fost ascultat apelul Bisericii noastre pe care
patriarhul l-a făcut în numele nostru al tuturor. Iar eu în ultima vreme am
primit foarte multe scrisori din diferite părți ale țării. Scrisori pe care
le-am și pus la dispoziția presei prin care sunt implorat ca eu, împreună cu
membrii Sfântului Sinod să facem tot ce ne stă în putință ca să împiedicăm
ducerea până la capăt a acestei blasfemii pe obrazul poporului român. Pe bunul
său simț, pe cuviința lui, pe decența lui, pe dorul său de puritate și pe obrazul
Maicii Domnului. Aceste scrisori mă autorizează să vă vorbesc despre acest
lucru și să ridic protestul meu și al vostru, al tuturor împotriva acestui act
nesăbuit pe care l-au făcut o parte din parlamentarii pe care noi, prin
voturile noastre i-am trimis acolo.
E de neconceput ca aleșii poporului să emită legi
împotriva celor care i-au ales și mai mult decât atât, să pălmuiască demnitatea
celor care i-au ales. E de neimaginat ca o lege care privește moralitatea
întreagă de secole a poporului român să fie votată înainte de a face un
Referendum. Sau cel puțin un sondaj de opinie ca să cunoști care este părerea
poporului pe care tu ai fost trimis să-l reprezinți acolo. Dacă este vorba de
libertăți, noi alegătorii, suntem primii care dispunem de propria noastră libertate.
Presiunile suprasaturaților
De aceea de pe acest amvon, în fața Maicii Domnului și
a voastră, a tuturor, cei peste 300.000 de credincioși care v-ați adunat
astăzi. Fac un apel către bărbații noștri de Stat. Către oamenii noștri
politici, să onoreze această sărbătoare la care sunt prezenți și să facă tot ce
le stă în putință ca să împiedice ducerea până la capăt a acestei blasfemii.
Cel puțin să se ceară părerea!
Noi vrem să nu fie trimis nimeni la pușcărie – v-o
spune unul care a făcut pușcărie pe nedrept. Dar trebuie să facem deosebirea
între bolnavii de acest viciu care sunt bolnavi cu adevărat din naștere. Pentru
care trebuie să avem toată înțelegerea și compasiunea și răbdarea pentru a le
pune la dispoziție mijloace de îndreptare, de vindecare atât scaunul
duhovnicului, cât și cabinetul medical. Dar, nu! Presiunile sunt făcute de
vicioși, de suprasăturați, de cei care nu mai cunosc alt idol decât trupul și plăcerile
lui. Problema gravă este că prin aceasta se legiferează egalitatea dintre bine
și rău. Faptul că homosexualitatea poate să fie o alternativă la familie, până
la urmă este un atentat la familia însăși. La această instituție fundamentală a
oricărei societăți, la familia pe care Domnul Iisus Hristos și Maica Domnului
au binecuvântat-o în Cana Galileii.
Nu vom tăcea!
Dragii mei, vom aștepta cu răbdare, dar nu vom tăcea!
Și nu vom sta cu mâinile în sân. Și vom face și noi, oamenii Bisericii, în
numele vostru al tuturor, tot ceea ce ne stă în putință în limitele legalității
și ale bunei cuviințe. Să-i determinăm pe oamenii politici ca fiecare să devină
un stetoscop! Să-și aibă urechea aplecată și pusă pe inima poporului, așa cum
face doctorul cu aceia pe care îi examinează. Să nu se înstrăineze nimeni de
aceia pe care i-a ales și în beneficiul cărora trebuie să emită legi!
Cuvânt către tineri
Sunteți tineri, trăiți-vă tinerețea! E a voastră și
trebuie să o trăiți înainte de a fi prea târziu, dar în limitele decenței și
ale bunei-cuviințe! Nu vă imaginați cât este de plăcut să-ți trăiești tinerețea
fără ca mai târziu să-ți fie rușine sau să îți pară rău de faptele pe care
le-ai făcut. Dragii mei, păstrați-vă sănătatea sufletului așa cum țineți cel
puțin la sănătatea trupului vostru!
Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de
discernământ! Să deosebiți între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între
folositor și nefolositor! Este începutul înțelepciunii voastre de tineri. De
aceea protestez împotriva anumitor măsuri fie legislative, fie de celălalt
ordin. Care caută să provoace confuzie ca noi, toți, mai cu seamă tinerii să nu
mai deosebească binele de rău și să meargă de-a valma. Este ceea ce poate
nenoroci un întreg popor, o întreagă națiune.
Este în firea lucrurilor ca un tânăr să fie curios.
Fiți curioși, cât se poate de curioși în știința voastră, în setea voastră de
carte, în setea voastră de educație, fiecare unde îl trage inima. Dar nu lăsați
curiozitatea să umble acolo unde este primejdie! Oricât ai fi de curios și
oricât ai fi om de știință, nu-ți vei pune mâna într-un cuib de vipere. Și nu
vei încerca aventura de a prinde o viperă de coadă ca să o duci acasă drept
trofeu. La vârsta fragedă vă pândesc anumite primejdii: lipsa de discernământ,
curiozitatea nesăbuită, viciile care se infiltrează încetul cu încetul. Dragii
mei, vine o vreme când începi să bagi de seamă că ai mers prea departe și că
trebuie să te oprești!
(Articol publicat și în revista Atitudini
Nr. 57)
NOI
MINUNI ALE SFINȚILOR ÎNCHISORILOR DIN AIUD
Cu toții ar trebui să mergem spre Aiud! Acolo unde
sfinții martiri din închisoarea comunistă din Aiud săvârșesc mari și nenumărate
minuni. La Râpa Robilor, cea care mustește de sângele martirilor, veghează acum
o candelă alături de sfintele lor oseminte. Uleiul tămăduitor de la candela lor
a devenit vestit nu doar pentru credincioșii din România, dar și de peste
hotare. Noi minuni ale sfinților închisorilor din Aiud. Minuni relatate de
Părintele Gavriil Vărvăruc.
Bucuria harului lor
Un ieromonah, ucenic al starețului Efrem din Arizona,
a venit să se închine la Aiud, fiind foarte bucuros că a ajuns în acest loc
sfânt. La plecare a exclamat: "Atât de mult Har cât am simțit aici nu am
simțit nicăieri!"
Ușurează durerile bolii
O fiică duhovnicească a părintelui Crăciun Opre a
relatat că i-a dat untdelemn din candela de la Aiud unei doamne al cărei băiat
avea scleroză multiplă în plăci. După ce îl miruia pe locul bolnav, durerea îl
lăsa pentru un timp. Iar când durerile apăreau din nou, băiatul o ruga să îl
dea cu untdelemn. Și iar îl lăsa durerea pentru un timp.
Aceeași doamnă a povestit despre mama unei prietene
apropiate. Această mamă se lupta între viață și moarte. După ce a fost miruită
cu untdelemn de la Aiud și-a revenit, încât a putut veni preotul să o
spovedească și să o Împărtășească. După care și-a dat sufletul în pace.
Vindecă paralizia unui tânăr
O doamnă care se rugase la icoana Maicii Domnului și
la Sfinții Mucenici de la Aiud și primise untdelemn din candelă, i-a dat
untdelemn și unui tânăr de 30 de ani. Acesta lucra în construcții și din
neatenție a căzut de la 7-8 metri, accidentându-se grav. A fost examinat de mai
mulți medici și toți spuneau că rămâne paralizat pe viață. Însă după ce a fost
miruit mai mult timp cu acest untdelemn, s-a vindecat complet și a reînceput
lucrul în construcții!
Ajutători în nașterea de prunci
Un cuplu de tineri căsătoriți care aveau un copil și
își doreau foarte mult să îi mai nască un frățior. Doar că din punct de vedere
medical era imposibil ca doamna să mai dea naștere altui copil. Nu au
deznădăjduit, ci s-au rugat Maicii Domnului și Sfinților Mucenici și au folosit
untdelemnul din candelă, cu multă credință. Astfel femeia a mai avut trei
nașteri, din care s-au născut trei băieți sănătoși.
Oare
știm să iubim?
-Andrei
Virgil Petrache -
Dragostea este cel mai prost înțeles sentiment.
Pe care îl schimonosim până când suntem ferm convinși
că, gata, de acum iubim. Ca și cum am descoperit un nou instrument pe care îl
acordăm disperați la frecvențele noastre joase și invalide. Ca după aceea să ne
lăudam că ne-am îndrăgostit și că iubim de nu mai putem.
Dragostea și imaginația
Suntem gata să facem orice pentru dragostea pe care
ne-am desenat-o în imaginația noastră sufletească.
Dragostea este însă numai una. Și este atât de
minunată și deplină încât energia ei se manifestă diferit față de propriul
copil, față de părinte, față de persoana iubită și față de fiecare aproape al
nostru.
Însă noi, de vreo câteva mii de ani încoace, tot
încercăm să o conjugăm la plural. O conjugare din care ne-am ales cu o armată
de clone desfigurate.
Suntem oare gata să mergem până la capăt pentru
dragostea cea adevărată?
Unii poate.
Să întrebăm Dragostea
Însă cred cu tărie că dacă aș invita Dragostea la un
podcast, n-ar consimți să scoată niciun cuvânt. Și-ar trage numai palme în cap.
Sătulă de iubirismele noastre. Sătulă să o urâm. Pe ea, singura care ne
iubește.
Dar cum ajungem să o urâm?
Încercând să trăim povești de dragoste, costumându-ne
în clona din capul nostru. Iar după ce dragostea noastră personalizată este
spulberată, ajungem nu doar să urâm, ba chiar să blestemăm, fiind cu totul
străini de dragostea autentică și neștiind de fapt pe Cine pălmuim.
Dragostea clonată
Cum deosebești clona de adevărata dragoste?
Clona este iubirea care pune condiții absurde. Care
vânează defectele. Și care se supără dacă n-o iubești înapoi. Clona așteaptă să
i se umple golurile. Are mereu un interes. Și întotdeauna are o listă cu
defecte și calități pe care le bifează cu o nemaipomenită satisfacție. Ea
niciodată nu ezită să facă reproșuri. Și niciodată nu se vede vinovată.
Clona iubește să fie rănită, se îndulcește din
suferință și se preface într-o așa-zisă tragică eroină încercând să-l salveze
pe cel ce face rana. Cu toate că nu cere să fie salvat.
Dar mai presus de toate, clona nu știe să iubească. Și
sfârșește ca un rateu emoțional și psihic.
Cea adevărată
Atunci cum arată dragostea? Ca un copil blând.
Dragostea e drumul de la o inimă la alta. Tot ea e un
mers liniștit până acolo. Dragostea nu așteaptă să fie iubită înapoi. Ea
întotdeauna se dăruiește. Dragostea nu umple goluri.
Ea preface sufletul cu totul. Dragostea e mereu gata
să te asculte. Ea rabdă și suferă, dar niciodată prostește.
Dragostea nu forțează niciodată ușa. Și nu are cum să
fie oarbă. Ea le vede pe toate cele rele, dar alege să le acopere. Și să le
îndrepte cu blândețe.
Dar mai presus de toate, dragostea nu doarme. Ea doar
odihnește.
Eu, rău fiind, pot să iubesc doar pentru că am fost
iubit întâi. De Cel ce lovit fiind cu palma, a stricat blestemul.
Sfântul
Mucenic Teodorit
În Antiohia Siriei era zidită o biserică sobornicească
de marele împărat Constantin și de fiul său Constanțiu, iar biserica era numită
de popor „de aur”, deoarece era împodobită dinăuntru cu zugrăveli de aur, iar
pe dinafară era acoperită cu aur. Vasele bisericești toate erau din aur și
argint.
Acolo era presbiter și Sfântul Teodorit, care din
tinerețe avea viață îmbunătățită și păzea dreapta credință.
Când a murit împăratul Constanțiu, a urmat călcătorul
de lege Iulian la împărăție. Acesta la început se prefăcea a fi
dreptcredincios, dar mai pe urmă a vădit lepădarea sa de Biserică și a început
a o prigoni.
Atunci biserica în care slujea Sfântul Teodorit s-a
pustiit: Unchiul acestui rău credincios împărat, Iulian, a jefuit biserica de
aur, batjocorind lăcașul sfânt, alungând clericii și muncind pe sfânt.
Sfântului Mucenic Teodorit i s-a tăiat capul, iar mânia lui Dumnezeu n-a
întârziat să vină asupra lui Iulian, acesta murind în mari chinuri pentru
pângărirea bisericii lui Hristos.
Bucuria
mucenicilor în chinuri
Atunci a poruncit muncitorul să-l spânzure pe Sfântul
Teodorit pe lemn și cu unghii de fier să-l strujească peste tot trupul.
Și strujindu-l trei ceasuri, iar sângele curgând ca
pâraiele, fața lui strălucea de bucurie ca și cum n-ar fi simțit nici o durere.
Și a zis către dânsul muncitorul: „Ticălosule,
jertfește zeilor ca să te scutesc de datoria ta, căci ai cheltuit rău averea
bisericească; iar de nu vei jertfi, cu moarte silnică îți vei da sufletul”.
Răspuns-a sfântul: „Tu ești ticălos, nelegiuitule, ca
și împăratul tău, căci ați lăsat pe Hristos și v-ați lipit de antihrist și
sunteți vrednici a fi arși în focul cel veșnic. Iar eu nu sunt dator nimănui,
decât numai Domnului meu Iisus Hristos ca să păzesc adevărata credință, până la
cea mai de pe urmă răsuflare”.
Mântuirea
celor din ceasul al unsprezecelea
Iar Iulian și cei ce erau împreună cu el porunciră cu
sârguință să ridice pe slujitori de la pământ, zicându-le: „Pentru ce v-ați
lăsat de a arde pe acel necurat creștin și la dormitare și neîngrijire v-ați
dat?”.
Iar slujitorii, venindu-și în fire, au răspuns
muncitorului: „Tu ești necurat și orbit cu sufletul, căci nu vezi pe robul lui
Dumnezeu apărat de îngerii cei dumnezeiești! Căci iată patru îngeri vorbesc cu
el, iar pe noi ne înfricoșează cu groază să nu ne atingem de sfântul lui trup.
Deci tu, hulitorule, nu bârfi, ci să știi că mare este Dumnezeul creștinesc,
iar acum și noi credem în El”.
Iar muncitorul, rușinându-se, a poruncit să arunce pe
acei slujitori în adâncul mării. Și ducându-i spre înecare, sfântul mucenic al
lui Hristos a strigat către ei, zicând: „Mergeți, fiii mei, în calea cea
fericită cu pace, că după aceea și eu vă voi urma și mă voi bucura împreună cu
voi întru bucuria cea veșnică, în Împărăția cerurilor”.
Și sfârșindu-se slujitorii prin înecare, s-au
învrednicit a lua cununa mucenicească de la Hristos Dumnezeu, în care au
crezut.
(Extras din „Viețile Sfinților”, ed.
Episcopia Romanului, 2001)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu