Despre
Modele. Cum trebuie înțelese...
Magda
Ursache în dialog cu George Motroc
George Motroc:
Doamnă Magda George MOTROC Ursache, vă rog să-mi permiteți să vă adresez, atât
în numele redacției revistei „Actualitatea literară”, dar și al celor care vă
citesc, 80 de urări aniversare de sănătate, bucurii și putere de muncă
literară! De asemenea, vă rog să acceptați un interviu despre modele le dvs.
umane și literare, de ieri și de azi, despre lumea în care trăim, pornind de la
cartea dvs. Dialog cu scriitorul Adri an Alui Gheorghe - „Supraviețuiri în
Post-Moralia”… Dar, înainte de toate, v-aș ruga să acceptați să ne spuneți sau
altora să le reamintiți ce înseamnă pen tru dvs. un model literar și uman?
Magda Ursache:
Dragă George Motroc, am răspuns de-atâtea ori, de atâtea ori la întrebarea
asta. Totu-i să găsesc cuvinte noi, că opiniile, con vingerile mele sunt
aceleași. Modelele sunt temelia, pietrele de temelie. Cum să construiești pe
nisip? Nu mi-ar ajunge spațiul întregii reviste pentru a le enumera. Mai exact
spus, repere le. Sunt și eu o sapiensă acum, dar tot am nevoie acută de repere.
Vechi și noi. Încep cu primul model uman: tatăl meu, Alexandru Marinescu, un
avocat de elită, multilingv, zvârlit din baroul bucureștean la judecătoria de
ocol din Pârscov. Norocul meu a fost că acolo viețuia, atunci, V. Voiculescu.
Aducea a sfânt, cu pletele lui albe, cu barba albă. Când l-am văzut în privdor,
l-am întrebat pe tata: „E Doamne-Doamne?” Poetul mi-a dăruit poveștile Reginei
Maria, pe care am făcut imprudența să le duc la școală. Ce huiet, ce zbucium!
Cât pe ce să fiu exmatriculată. Și tot la Pârscov, în casa-muzeu am primit
Premiul „V. Voiculescu”, pentru mine cel mai important dintre toate. Tata mi-a
pus în mâini cărțile care trebuiau citite. Da, am făcut ocolul pământului în o
mie de cărți. De la el mi se trage ideea că binomul bellus-bonus se impune ca
un criteriu al judecății estetice. Că mode lul implică statutul clasicist:
armonie, proporție, măsură. Mi-e frică să nu fi spus de prea multe ori că
evenimentul cel mai important a fost când Petru Ursache a intrat în viața mea.
Și-i singurul eveniment de neschimbat. Petru e motivul să fiu recunoscătoare
lui Dumnezeu. Este stabilopodul meu etic și estetic. Ca și el, nu consider
total depășit nici etnicul, nici eticul, nici esteticul.
G. M.: Dincolo de
aceste exemple fericite de modele din viața dvs. și cărora sper să le dedicăm
niște interviuri separate, la fel de bine stau lucrurile și în lumea
scriitorilor de ieri de azi?
Magda Ursache:
Mai greu decât să-ți scrii opera este să-ți „scrii” biografia. Nu-mi plac
autorii fără măduvă spinală, oameni de apă, chiar geniali fiind, în grația
celor 9 muze la un loc. Și sunt mulți oameni de apă, care iau forma vasului în
care sunt turnați. Nu pot și nu vor să-și păstreze forma. Reperele mele sunt
scriitorii cu spatele drept ca firul de plumb, cu postură impecabilă în fața
politicienilor. În Ars expectandi, am un astfel de personaj, dar nu-i scriitor.
Cu scriitorii e mai greu. Self-elitei actuale îi place să facă sluj la
președinți. Un adevărat scriitor nu poate sluji puterea, orice i s-ar oferi.
Cei trei F: faimă, favoruri, fonduri se obțin. Dar ce faci cu demnitatea, cu
onestitatea? Ca să nu mai pomenesc de conștiință. Puterea, după David Owen, e
agent patogen. Alta e menirea „cărțarului” (e un trouvaille al editorului
G.Pienescu) și trimit la o carte a mea: Viețile cărțari lor contimporani după
Magda U., Ei kon, Cluj-Napoca, 2012. I-ul boldit e o reverență la Titu
Maiorescu. În stu denția mea, statuia lui zăcea în curtea lui Ioan Nădejde,
socialistul ateu care scrisese vreo patru volume ca să se întrebe: „Este sau nu
este Dumnezeu?” Statuia lui Maiorescu a fost topită și din bronzul ei s-au
făcut clanțe pentru Rectorat. Sunt și acum aceleași clanțe. În Decembrie 1989,
studenții i-au pus ceva urât mirositor pe clanță rectoru lui de atunci, Viorel
Barbu. A demisionat sau a fost demis, că nu mai știu. T. Maiorescu rămâne
spiritus rector, de care ducem mare lipsă. Așadar, în apoi la Maiorescu: „Să
învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică
a unui popor (...). Ceea ce are valoare se arată de la prima sa înfățișare, în
meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci este bun pentru toți și
pentru totdeauna!” Ca Eminescu. Iar noi suntem covârșiți de mediocritate,
incompetență, jocuri de interese. „Dreapta măsură” e greu de păstrat. Prăvălim
statui. Constant se lucrează la ajustarea statuii lui Kogălniceanu, pentru că
nu mai place direcția „Daciei literare”, pentru că irită datoria față de etnie.
Imediat după „cotitura” din ‘44, a fost decapitat bustul lui Goga, din Rotonda
grădinii Cișmigiu. Chichireaua useristă a urlat pe seama unui bust modest de pe
Bulevardul Copou. Cică Goga a fost înmormântat cu svastică pe sicriu, ca și cum
mortul o pusese acolo. Pe soclu, a apărut o plăcuță unde sta scris că poetul a
fost hitlerist, fascist etc. Rasist Octavian Goga, prieten cu Petöfi Sandor,
maghyarul? Noaptea, placa incriminantă a fost demontată de un om de bine. O s-o
pună la loc vreo Ana Pauker useristă? De la Internaționala la Infernaționala e
un lat de palmă, ca și între adevăr și minciună. Mă mir că mă mai mir.
Shakespeare e intezis în câteva universități ca prea „albist”, antisemit și
alte bazaconii puse pe seama contemporanului lui Jan Kott, dar și al nostru, al
tuturora, așa cum Eminescu e contemporanul de neprețuit al românilor. Ei, nu
chiar al tuturora. Un editor de Carte Românească îl consideră „idiot”. Da, ați
citit bine. I.P. Culianu afirmă sfidător că Eminescu e „pretins poet”,
„grosolan”, „ambiguu sexual”, „libidinos”... Nefericitul număr al „Dilemei”,
din ‘98, întâi m-a indignat. Acum chiar mi-e milă de dilematici. Eminescu e
vechi, don’ le, noi suntem noi. Dar care „noi”? Cei pe care îi înfurie sintagme
ca „poet național”, „om deplin”, „arheu”, venind dinspre Noica, Petru Creția,
Th. Codreanu. În aceste „zile nevrednice” (e sintagma lui Iorga) trebuie să
avem urechi deschise pentru cuvinte înalte. Din păcate, Nicolae Iorga e
pamfletat în stilul lui I. Ludo, „vulcan care scuipă borș”, acum declarat
„hârb”, „ires ponsabil”, luptând pentru „o tradiție inventată”. Și câți
bâlbâiți fără cuviința cuvântului nu-i critică pe Pârvan, pe Const.
Rădulescu-Motru, pe Ion Petrovici, ca țărăniști conservatori, „distru gători de
civilizație”. Se pun curent în ghilimele simțul istoric și tradiția, ca să ne
distanțăm de ele. Const. Rădules cu-Motru e acuzat că se ocupă obsesiv de
specificul național, pus în ghilime le și el. Or, specificul e consubstanțial
unității stilistice a culturii românești, ritos negată de alții și alții.
Mircea Eliade, Cioran, Sandu Tudor, Crainic, D. Stăniloae, Ernest Bernea -
chiar Gusti și Golopenția - deranjează. La fel Steinhardt, Comarnescu,Vladimir
Streinu, Sergiu Al.-George, Dinu Pillat, discreditați pentru credința că moder
nitatea nu trebuie să disprețuiască forța tradiției. La fel George Uscătescu
(l-a numit pe Eminescu „marele contempo ran”), D. Vatamaniuc, Anton Dumitriu.
Un publicist a crezut că trage un gol în poarta lui Anton Dumitriu, scriind
„Pa, Toni!” N-a fost decât autogol. „Galaxia Grama”, cum o numea DRP, pare că a
dat un ordin de luptă: „Jos cu oamenii mari, cu luminătorii de neam!” E o boală
asebia (gr. asebeia) asta, însemnând impietate, lipsă de respect față de marii
înaintași. Cineva l-a scos „fundamentalist”- „totalitarist” pe V. Voiculescu.
Enervează la culme așa-zisul său catehism în vederea regenerării poporului
român. Și mai tare irită cererea lui Motru de construcții organice, nu de forme
fără fond de import. Nici pe departe nu pot numi toate reperele mele: am ocupa
cu interviul nostru întreaga revistă. Completările le voi face cu alt prilej.
Avem multe de discutat împreună. „Ce ne-am face fără repere?” întreabă și
răspunde A. D. Rachieru, în dialogul cu dvs. din „Bucovina literară”, nr.4 5-6,
2023.
G. M.: Scriitorul
devenit model trebuie să se implice în politică? Vă întreb pentru că, la o
căutare pe Google, numele dvs. apare pe lista propusă de un partid politic…
Magda Ursache:
Acum, aici, nu scap prilejul de a dezminți un fake de pe Google, că aș fi
membru AUR. Nu-i adevărat. Nu sunt. Am baricada mea, n-am nevoie de baricada
altora. Pot repeta și eu după regretatul Radu Cosașu: sunt un „extremist de
centru”.
G. M.: Citind
cartea-dialog cu scriitorul Adrian Alui Gheorghe, m-a pus pe gânduri încă de la
început, ca să nu zic șocat, formularea dvs. Post-Moralia, pentru lumea în care
trăim… Așa de puțin optimistă sunteți sau, și mai rău, așa a ajuns societatea
noastră, după atâtea decenii de speranță, de sacrificii și de privit dincolo de
cortina roșie de fier?
Magda Ursache:
Blaga (și nu nu mai) îmi spune că trebuie să fiu optimistă, câtă vreme păstrez
nedegradat spațiul interior. Este decisiv, dar de loc ușor. Cu atâția oameni de
apă la vârf, România a intrat la apă. La fel sănătatea, învățământul,
agricultura și cultura. Am ajuns să ne dorim educarea Educației. Simbolul
școlii – uniforma-out, competența profilor – out, premiile școlare – out.
Primarul Fritz i-a dat – „un Nobel”, cum singur s-a lăudat, Maiei Sandu, de
30.000 de euro. Ce să mai așteptăm un Nobel de la Nobel? Pentru elevi olimpici
nu s-au găsit bani. Ați fost șocat de vocabula post-moralia? Am devenit stat
post industrial, post-agricol, post-forestier, post-siderurgic și mai toate
încep cu post (post-educație, post-cultură), dar și cu neo (de la iluminați s-a
ajuns la neo-iluminați), dar și cu trans (transuman, transnațional,
transgender). M-am gândit întâi la Minima moralia, dar titlul a fost luat de
Andrei Pleșu, care-l luase de unde-l luase. Mie mi-a rămas Post-moralia, de
vreme ce tripleta adevăr-frumos-bun e considerată ca ducă, nemai intrând în
sfera noastră de preocupare. Iată ce mă șochează pe mine: ținta unui ONG și
anume „Fără români la conducerea țării.” Care țară? Cumva România? Istoricul
Marius Oprea a afirmat despre frații Muraru, Alexandru și Andrei, că, pentru
ei, „suveranitatea României e o crimă și patriotismul e o ceapă degerată”.
Rezistența națională? Greșeală aberantă, inutilă. Cultul eroilor? Vânare de
vânt. Noul canon nu-i suportă nici pe eroi, nici pe martiri. Nu se învață în
școală intenționat, de bunăvoie despre eroi și martiri. Eroare, dacă nu oroare.
De ce toți cei care apără interesul neamului sunt discriminați de ISNHR „EW”?
Mai marele peste acest institut îi face ciclic rasiști, fasciști, extremiști pe
Valeriu Gafencu, cel mai profund uman teolog, pe Țuțea, Socratele nostru, pe
Mircea Vulcănescu, o conștiință intens națională, ca și Gyr, ca și Crainic...
Cea mai acut actuală sintagmă este „deromânizarea românilor” a lui Nichifor
Crainic. I-am reeditat, după ‘89, și Puncte cardinale în haos, în 1996, ca să
nu ne pierdem punctele cardinale în haosul actual. Petru Ursache spunea că sunt
ruguri aprinse, în sens taboric, cărțile lui Crainic. Mai nou e incriminat ca
antisemit eminentul scriitor Dan Culcer. Denunțul l-a făcut Andrei Cornea,
precizând că acest denunț este „datorie nu doar culturală, ci și civică”. I s-a
pus pe masa de Crăciun acuza asta, pentru că și-a spus opinia critică despre
Felix Culpa a lui Norman Manea, care nu-mi amintesc să fi suflat vreun cuvânt
despre opera inegalabilă a lui Mircea Eliade. Și de ce e „manieră
dezgustătoare” să-l aperi pe Eliade, cum a făcut Dan Culcer, pentru o vină
inexistentă? Repet, că trebuie: antisemitismul e o boală psihică, dar antiromânismul
e deopotrivă boală psihică. Și ce ușor este să distrugi valorile și miturile
celuilalt! Binele universal pre supune toleranță, de acord, dar nu pe sărite.
Ornea a fost declarat instituție. Aș zice că Iorga a fost o instituție, nu Z.
Ornea care l-a turnat pe Noica la Securitate pentru eseul despre Hegel, carte
în manuscris, arestată în editură. Turnătoria o fi fost „datorie civică”? Și
mai e instituția Gherea, cu statuie cu tot (salvată de Zigu Ornea de la
demolare), în detrimentul instituției Maiorescu. E timpul recuperărilor, dar pe
sărite. Ov. S. Crohmălniceanu e doar victimă a persecuțiilor staliniste, el
însuși stalinist, Paul Cornea și-a răscumpărat „erorile” proletcultiste, Edgar
Papu, nu. nr. 128 n ian.-feb. 2024 Într-o îngustă, modestă apariție televizuală,
eminentul cărturar evreu a spus, cu mâhnire: „Eu v-am iubit.” Maria Banuș și
Nina Cassian au fost recuperate de ICR pentru cât talent au. Banuș când
vitupera America-fiară, Cassian când scria hore pentru Stalin și Dej. Tot Maria
Banuș cerea să se elimine din folclor cântecele cu foaie verde, ca fiind
legionare. Mai lipsea să intre Ninoșca Cassian și-n Academie, că Ileana cea din
Vrancea își dereticase C.V.-ul. Nu mai luptase nicicând la „Lupta de clasă” și
devenise lovinesciană sadea. În acel martie ‘90, la Târgu Mureș, a avut loc un
conflict interetnic antiromânesc. Cu autori necunoscuți? Ba bine orchestrat, în
regia Securității ungare. 10-15 maturi vânjoși alergau după un băiat:
„Prindeți-l, e român!” Bietul Mihăilă Cofariu, aproape omorât în bătaie, a fost
declarat de presa internațională ungur, iar noi, mâncători de co-etnici. Nu s-a
dat dezmințire. Ana Blandia na a oftat ușurată: „Bine că-i român, nu ungur.”
S-a tot considerat (după o idee a lui Mihai Tatulici protevistul, prezent cu
poză într-un manual alternativ), că-i rușine să fii român. Pe cale de
consecință, strigătul lui Tatulici, Vin râmele, a prins. Câți „negaționiști”
n-au brodat pe tema asta! Că am fi lași, că victoriile noastre nu există, ni se
pare doar că există. Ce Posada? Ce Podul Înalt? Ce Mărășești? Ce Oarba de
Mureș? Un ins plin de hazul celor din Las Fierbinți s-a găsit să zică Ovine în
loc de Rovine, iar Celentano s-a autonumit, în anul Centenarului, Centenaro.
Doar trăim în țara divertismentului deștept. E de râs sau nu-i de râs? E de
„râs cu plâns”( mulțumesc, Ion D. Sîrbu!). Lucian Boia a cerut „reevaluarea”
istoriei și a trecut la manufacturarea ei, în tiraje mari, la foarte utilata
editură Humanitas. Până și cumplitul experiment Pitești și calvarul său a fost
negat, iar Patimile după Pitești – denigrate. Din Arheologia te rorii a lui
Tismăneanu lipsește tocmai vârful bolgiei carcerale, atins la Pitești. Ceea ce
l-a împins pe Dorin Tudoran să scrie în Eu, fiul lor. Dosar de Securita te,
Polirom, 2010: „O memorie integra lă l-ar face pe Vladimir Tismăneanu să se
scuipe singur în oglindă.” În Raport final, comandat de Băsescu-Petrov, România
apare constant fascistă. Cum spuneam și eu, de râs, dar și de plâns, într-un
titlu de foileton: Etern fascizanta Românie! Da, e cum spune bunul meu prieten
ardelean Virgil Rațiu, „am ajuns înapoia înaintelui”. Iar salvarea ar fi fost
nu alta decât Punctul 8 lărgit (sublinierea mea). dialog sionist dacă te opui
„indicațiilor”, acum „recomandări”, iar „delictul de opinie” se pedepsește ca
pe vremea miliției „Scânteii”. Poliția ultra-globaliștilor și
ultra-mondialiștilor, așezați pe umerii lui Marx, vânează „atitudini și idei
incorect politice”. Și nu pricep de ce Dumitru Popescu alias Dumnezeu, cel mai
dur aparatcik, poate scrie pagini întregi în miezul „României literare”, dar
Goma a rămas exilat din paginile navei amiral a tuturor scriitorilor din
România. La fel, victimele cenzorilor socialiști, de la Vintilă Horia și Ștefan
Baciu, de la Horia Stamatu și Aron Cotruș, de la Vasile Posteucă și Bujor
Nedelcovici la Nicolae Breban. Am văzut că există și cărți respinse de editori
„pe necitite”. Oportuniștii noului ca non n-au probleme, doar cei care aleg
grâul din neghină. N-a scris J.-P. Sarte, orbit de avantaje materiale, că „în
URSS libertatea de a critica e totală”? Atâta doar că aveai parte de un glonț
în gură. În privința cenzurii economi ce nu-i bai. Cine are de citit citește.
Iar în ce privește indiferența publicului, eu mă laud că n-am simțit-o. Și-i
mai bine să fii necitit decât rău citit.
G. M.: Dacă știm
măcar cine ne poate distruge, și mai grav nu e, oare, că nu știm cine ne mai
poate salva, altfel spus de ce nu mai avem modele astăzi?
Magda Ursache:
Cine ne-ar fi pu tut salva? Am spus deja: Punctul 8 lărgit. Cine ne distruge?
Cozile de topor, variantele lui Iuda, „defectologii” disprețuind tot ce-i
românesc. Cei care forțează porțile bisericii creștine, ale istoriei ca
știință, pe bază de document, nu ca traistă cu povești de adormit copiii, cei
care ne îndeamnă să jucăm pe ruptele Hora Dezunirii, chiar și în zilele când
celebrăm Unirea Mare și Unirea Mică, dar și cei care calcă în picioare
drepturile limbii române naționale.
G. M.: Mi-a rămas în
minte în demnul pe care vi l-a dat Petru Ursache - „important e să nu cedezi…”
Totuși, dacă acest îndemn a fost util în lupta cu cenzura pe care ați început-o
încă de la debutul editorial, din 1973, cu „A patra dimensiune”, totuși,
astăzi, devine mai grea lupta cu o altfel de cenzură, una economică, dublată de
o tot mai mare indiferență a publicului față de carte în general? Ce se poate
schimba?
Magda Ursache:
Întrebarea asta are cartea ei: Noi vrem cuvânt! sau alte feluri de cenzură,
Eikon, 2015. Aveți dreptate, George Motroc. Lupta cu cenzura e mai grea acum. O
spun, deși, de-a lungul timpului, până m-au scos din presă 13 ani (am revenit
în 1990), am purtat cu cenzura o cursă cu obstacole. Am prins Direcția Presei,
cu tov. Traian Țanea în frunte. Dacă descoperea vicii de temă, deveneai „necorespunzător”,
deci nepublicabil. „Colosul” Carpaților a căzut, nu și sistemul socialist de a
cenzura. Acest bizar capitalism a adus cu el multe soiuri de cenzură. Câștigul
la sfârșit de ‘89? Libertatea de opinie promisă. Ni s-a spus că religia nu mai
e tabu, nici „abaterile” de la ideologie. Numai că, de la dogmatismul
stalinist, apoi socialist, s-a trecut la îndoctrinare corect-politică. Țelul:
memorie nesigură. Vladimir Udrescu îi spune „memorie pe două cărări”. Și n-aș
zice că am câștigat toleranța întru idee. Ești diversionist dacă te opui
„indicațiilor”, acum „recomandări”, iar „delictul de opinie” se pedepsește ca
pe vremea miliției „Scânteii”. Poliția ultra-globaliștilor și
ultra-mondialiștilor, așezați pe umerii lui Marx, vânează „atitudini și idei
incorect politice”. Și nu pricep de ce Dumitru Popescu alias Dumnezeu, cel mai
dur aparatcik, poate scrie pagini întregi în miezul „României literare”, dar
Goma a rămas exilat din paginile navei amiral a tuturor scriitorilor din
România. La fel, victimele cenzorilor socialiști, de la Vintilă Horia și Ștefan
Baciu, de la Horia Stamatu și Aron Cotruș, de la Vasile Posteucă și Bujor
Nedelcovici la Nicolae Breban. Am vă zut că există și cărți respinse de editori
„pe necitite”. Oportuniștii noului ca non n-au probleme, doar cei care aleg
grâul din neghină. N-a scris J.-P. Sar te, orbit de avantaje materiale, că „în
URSS libertatea de a critica e totală”? Atâta doar că aveai parte de un glonț
în gură. În privința cenzurii economi ce nu-i bai. Cine are de citit citește.
Iar în ce privește indiferența publicului, eu mă laud că n-am simțit-o. Și-i
mai bine să fii necitit decât rău citit.
G. M.: Dacă
știm măcar cine ne poate distruge, și mai grav nu e, oare, că nu știm cine ne
mai poate salva, altfel spus de ce nu mai avem modele astăzi?
Magda Ursache:
Cine ne-ar fi pu tut salva? Am spus deja: Punctul 8 lărgit. Cine ne distruge?
Cozile de to por, variantele lui Iuda, „defectologii” disprețuind tot ce-i
românesc. Cei care forțează porțile bisericii creștine, ale is toriei ca
știință, pe bază de document, nu ca traistă cu povești de adormit copiii, cei
care ne îndeamnă să jucăm pe ruptele Hora Dezunirii, chiar și în zilele când
celebrăm Unirea Mare și Unirea Mică, dar și cei care calcă în picioare
drepturile limbii române naționale. Dacă pierdem credința în Dumnezeu, în neam,
în patrie, dacă nu ne întoarcem la marile cărți de învățătură, dacă nu ne
deschidem spre adevăr-bine frumos, atunci nimic nu ne mai poate salva. Dragă
George Motroc, la întreba rea „De ce nu mai avem modele azi?” am ezitat să
răspund. Pentru că am, avem modele. Ieri a trecut pe la mine Steinhardt,
alaltăieri Țuțea (a ieșit cu greu din sentința „criminal de răz boi”, dată de
Tribunalul -stalinist- al poporului; Mircea Vulcănescu nu, n-a reușit), în
dimineața asta, Mircea Eli ade. Din Jurnal portughez: „Aș vrea să pot scrie
Tinerețe fără bătrânețe sau măcar Comentarii la Meșterul Manole, ca să mă
vindec și ca să mă regăsesc.” (notă din iulie, 1942). Comentariile le-a scris
în ‘43; Tinerețe fără bătrânețe a rămas nescrisă. Cum Eliade avea în proiect o
Ars moriendi, Bătrânu și cu mine am alcătuit antologia Arta de a muri. Ne-am
asumat acest risc pentru ca făgăduința făcută sieși să devină realitate: o
carte „sur le concept de la mort dans les croyances et le folklore roumain”.
Trei ediții s-au epuizat ra pid. Volumul, pe care l-am întocmit după un
presupus scenariu eliadesc, dezvăluie o întreagă fenomenologie a morții, cu
toate implicațiile filosofice, metafizice, mistice. Un capitol speci al este
Mântuirea, pentru a accentua deosebirea de esență între credințele mitologice
arhaice și religia creștină, ca și dintre zeii vegetației de tip Osi ris și
Iisus Hristos, pornind de la ideea că Iisus nu este o simplă reprezentare a
unei credințe primitive, nici că Fe cioara Maria e o Mutter Erde, cum se mai
susține în unele studii de filosofie a religiei, forțând nota. Da, Arta de a
muri e „bănuțul” întors de noi lui Eli ade pentru că ne-a învățat că totdeau na
e un pod către alt tip de existență și că omul care se teme de moarte moare
urât. Revenind la întrebare: Azi avem modele, slavă Domnului! Enumăr câte va:
Istoricul Ioan Aurel Pop, pe care-l văd președintele României (ce păcat că s-au
stins prea repede și Dinu Giures cu, și Gh. Buzatu, și Florin Constanti niu!),
subtitlul eseist Ion Papuc, erudi tul eminescolog Th. Codreanu (Mihai Drăgan a
fost omorât de Cabala medi ocrilor din Facultatea de Litere), pro fesorul
Const. Călin, exegetul lui Ba covia, Cornel Ungureanu, cu geografia sa literară
și cu istoria lui secretă... Cea mai mare nedreptate i s- a făcut unui poet și
critic deplin al poeziei, Gheor ghe Grigurcu: un antistalinist notoriu a fost
declarat... stalinist. Și vine tânărul Mircea Platon, ale cărui cărți ar trebui
s-o dezmeticească pe ministresa Deca, dacă ar naviga prin ele. Îi recomand să
citească măcar Deșcolarizarea Româ niei. Scopurile, cârtițele și arhitecții
învățământului românesc, Ideea Eu ropeană, București, 2020. S-o ajut pe doamna
Deca? „Revoluția continuă a învățământului nu e decât alt nume pentru
transformarea lui în vacă de muls pentru diverse corporații (cei care vând softuri,
cei care vând computere, cei care vând „curricule”, cei care vând
expertiză). După defrișarea munților, avem, acum, iată, o uriașă operațiune de
defrișare a minților.” Un domn de categorie expert ne spunea că digita lizarea
îi va ajuta pe elevi să scape de scrisul de mână, de caligrafie și alte alea
nenecesare. Așadar, putem defrișa liniștiți pădurile. Le exportăm ca lemn brut,
că de hârtie de scris nu mai avem nevoie. Suntem în era post-Gutenberg. Iar
mobila o cumpărăm, cu ploșnițe cu tot, de la Ikea.
G. M.: Tare mă tem că
am depășit cu mult spațiul disponibil, așa că mai am o ultimă întrebare, pentru
azi: Oricine citește cartea - dialog, cu Adrian Alui Gheorghe, va fi cu
siguranță impresio nat de faptul că pentru dvs. Petru Ur sache nu este o
absență, ci este deseori invocat, alteori aveți un citat semnifi cativ… Este
acesta un semn că fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, avem nevoie de cel
puțin un model uman și literar, eventual mai tîrziu și de unul religios, de
tipul unui duhovnic?
Magda Ursache:
Așa este: Petru nu e absent nicio clipă de lângă mine. Suntem împreună și acum,
așa cum a fost împreună 5o de ani. Îmi dă curaj și lumină. Toate cărțile mele,
și eseu rile, și docu-romanul Universitatea care ucide, însoțită de
Universitatea care se sinucide, sub tipar la Editura Bibliotheca, și romanul
Ars expectan di, un amestec de proză onirică și de cocktail Molotov
publicistic, și aproa pe polemicile, toate îl au pe Petru Ur sache în arrière
pensée. Lui îi datorez toate cărțile mele. Și cele scrise, și cele nescrise
încă. Zâmbetul lui din poste rele care mă înconjoară îmi spune că știe ce și
cum scriu. Cu ajutor duhov nicesc, disperarea de a-l fi pierdut nu m-a ucis.
Duhovnicul, eminentul Prof. dr. Ioan Cr. Teșu, de la Facultatea de Teologie
ieșană, mi l-am găsit tot da torită lui Petru. „Nu-i vreme de bocit, doamna
Magda. Faceți ceva ce trebuie făcut pentru Profesorul Petru. Editați-i
cărțile.” Și cât mă spijină Părintele Ioan în prezentul nostru „atipic și
distopic”! Cum ruga Părintelui Ioan e puternică, poate că Dumnezeu va încetini
puțin timpul meu, îmi va îndeplini dorirea de a încheia Seria Etno și nu numai.
Or să apară repede și Recurs la folclor, și Do rul–Dor. Viața lui Petru Ursache
a fost bogată în cărți. Dacă nu și-ar fi scris opera abundentă, n-aș fi avut ce
edita. Am decupat dintr-ale lui și-l las pe el să vorbească, fără multe vorbe:
l „Nu-i ușor să taci, Magda, e mai ușor să nu taci.” l
„Trăim în nefirescul de a ne urî etnia. Firesc este s-o iubești, să ai drag de
ea.” l „Sunt lanțuri mai grele decât cele pe care înaintașii noștri le purtau
la mâini și la picioare, prin gherle și prin forturi: uitarea, ignoranța,
mancurtizarea.” l „Frica nu este creatoare, ci numai curajul, fapta. Frica
imolează ființa, nu o salvează.” l „Există un curaj al gândului mai mare decât
al faptei. Păstorul mioritic nu-i mort. El e mirele. A avut puterea să-și
preschimbe Moartea în Nuntă Cosmică, mitică. Preoți-munți ăi mari”. Miorița
reprezintă un test în fața morții, nu al bâtei.” l „Se înțelege prin capodoperă
o creație unică și exemplară de tip genial (Kant), ce-și justifică existența
prin propriile ei reguli.” l „Emoția religioasă se află în inițiala oricărei
culturi.” l „În ce mă privește, m-aș intersecta cu Nae Ionescu în direcția
escatologică a salvării și cu Petre Țuțea în legătură cu adevărul de credință,
concept de bază în marele tratat despre omul îndumnezeit.” l „Creația
folclorică – o cale spre marea cultură.” l „Trebuie să fii om responsabil printre
ai tăi și în lume.” (continuare în numărul viitor)
Sursa: actualitatea literară - dialog nr.
128 n ian.-feb. 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu