Mireasma SALCÂMULUI în slova Marilor Poeți
(partea I-a)
„Salcâmul
este cel mai imperial arbore, din florile
căruia se înmiresmează și se îndulcește
omenirea!”
(CONSTANTIN
Cel MARE)
„Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.”
(Mihail Eminescu)
Salcâmul
este în mod firesc arborele sacru hărăzit de Atotcreatorul, pelasgo-traco-geto-daco-românilor,
fiindcă ființează, sfințește, înmiresmează deopotrivă locul și omul care îl
însoțește. După Slăvita Înviere,
Mântuitorul Iisus Hristos a mâncat miere din florile dalbe de salcâm.
Salcâmul are menirea divină să îmbrățișeze în icoana sa, chipul
lui Dumnezeu – Sfânta Treime, chipul Buneivestiri, chipul Nașterii Sfântului
Prunc, alături de Maica Sa, Fecioara Maria, chipul Înaintemergătorului Ioan
Botezătorul, chipul Mântuitorului Iisus Hristos la propăvăduirea Evangheliei,
la săvârșirea minunilor, la Botez, pe Drumul Calvarului, pe Cruce, la Înviere,
la Înălțare, la Adormirea-Înviere a Maicii Sale, chipul Apostolilor, al
Îngerilor, al Sfinților Părinți, al Sfinților, al Mucenițelor, al tuturor
eroilor, martirilor, ctitorilor, ierarhilor, regilor, împăraților
slujitori-mărturisitori ai lui Dumnezeu și ai Maicii Domnului.
Într-un
cuvânt se poate spune că în icoana atât de minunată a Salcâmului se reflectă Viața
veșnică a întregului Cer albastru, precum și cea a pământului verde cu Aleșii
ei binecuvântați!
Salcâmul era la loc de cinste pentru întreaga aristocrație pelasgo-traco-geto-dacă,
folosit ca jilțuri pentru cinul scerdot, casta politică-conducătoare, mese și
scaune princiare pentru ospățuri. Se foloseau butoaie mari pentru vin, vase
mari pentru apă, miere, pentru baie, veselă și tacâmuri. Butuci mari și groși
din lemn de salcâm, trecuți prin foc în partea de jos au fost folosiți ca
temelie de casă. Ușile,pereții și acoperișul aparțin tot acestui lemn pelasg
aristocrat.
La ramura pelasgo-traco-palestiniană salcâmul a fost elementul nobil pentru
alcătuirea Cortului sfânt și a Chivotului legii. „După aceea au făcut pentru cort scânduri de lemn de salcâm, de pus în picioare. Fiecare
scândură era lungă de zece coți și lată de un cot și jumătate... După aceea
Bețaleel a făcut chivotul din lemn de salcâm,
lung de doi coți și jumătate, larg de un cot și jumătate și înalt tot de un cot
și jumătate. L-a îmbrăcat cu aur curat pe dinăuntru și pe dinafară, iar
împrejur i-a făcut o cunună de aur.” (Biblia, Ieșirea, 36, 20-21; 37, 1-2)
În tradiția pelasgo-traco-palestiniană, „acest
arbust cu lemn tare, care aproape nu putrezește, cu spini de temut și flori de
culoarea laptelui și a sângelui, este un
simbol solar al renașterii și nemuririi.” (Gerard de Nerval, Voyage en Orient)
Razele coroanei sale de flori regale se
aseamănă Soarelui, de aceea se spune în tradiția geto-daco-română, că bravul
Salcâm înflorit este îmbrățișat de Tatăl-soare. Sacerdoții pelasgilor – fiii
primordiali ai Pământului, aveau pentru cultul focului sacru, două bucăți de
lemn de salcâm, folosite prin frecare la aprinderea focului, care era păzit de
fecioarele vestale ale Templului. Simbolul salcâmului reflectă așadar, misterul
de inițiere și taina cunoașterii lucrurilor create.
„Pretutindeni Salcâmul este legat de valorile
religioase, ca un fel de suport divin, cu o înfățișare solară și triumfătoare.”
(Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, Dicționar de Simboluri, vol. 3 P-Z, Ed. Artemis, București-1995) Salcâmul îmbrățișează aerul cu frunzele
sale moi, calde, ca niște aripi ocrotitoare asupra unui cuib de turturea, prins
în trepiedul unor crengi viguroase. Arborele emană împrejur o liniște verde,
iar în zbor un fâlfâit albastru de rândunici în stol.
Împăratul Constantin
cel Mare și mama sa, împărăteasa geto-dacă Elena, aveau un cult pentru Salcâmul princiar răspândit în toată
Dacia regală, pe care îl considera arborele sacru. Tradiția spune că Palatul
său din Cetatea sa ctitorie – CONSTANTINOPOL, cea mai faimoasă cetate din lume,
a fost construit din două elemente esențiale și totodată regale: aur și salcâm.
Salcâmul
este singurul copac, arbore-pom,
ale cărui flori sunt niște ciochini mari, suavi, deci fructe exotice folosite
la ceaiuri și prin iscusința mirificelor albine, la prepararea mierii.
Salcâmul
se înmulțește și fără a fi plantat de mâna omului, prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu. Un susur mângâietor împletit ca o chemare de ape, o undă de lumină
țâșnește din clipocirea ochiurilor pârâului pădurii mele – străbuna Răzeșoaia.
Aurul serii poleiește grandioasa lui coroană lăsând să picure pogorârile unei
lumi tainice peste tinda azurului care ne fascinează.
Copacul respiră cald înainte de odihna
nopții. Rezistă la secetă. Se bucură de soare și de apă. Iarna tremură sub
hlamida albă,rămânând un erou valah, întotdeauna înalt și mereu în picioare.
Este milenar, tradițional și de mare folos
la construcția trainică a caselor și
a lăcașurilor de cult ale geto-daco-românilor. În locuințele calde
ale vetrelor lor religioase, icoanele din salcâm
strălucesc ceresc! Salcâmul primește harul binecuvântării pentru mori de apă,
căruțe trase de boi, de cai, șure, cule, foișoare, cruci, troițe, iconostase, trapeze,
capele, arhondarice, jilțuri bisericești sculptate, conace, castele, palate boierești,
vlădicești, princiare și regale.
Poate fi sădit în pământ ca un salcâmaș-răzeș de 3-4 m înălțime. Crește
în primii 2 ani, cca. 1-1,5 m înălțime, apoi începe an de an să se adaoge în
grosime. Temerarul Salcâm care sălășluiește pe lângă casa bunului gospodar creștin-valah,
poate atinge la maturitate cca. 15 m, înălțime cu o coroană regală la fel de
lată și cu o noblețe în veacuri de peste 70-100 cm grosime.
SALCÂMUL
„Cum tremura sub
apăsarea/ luminii frunza de salcâm/ cu-argintul
de pe alt tărâm!/ Sau poate numai din uitarea/ uitării, plăsmuiri rămân!// Un
vis de frunze la ferestre/ prin umbră strecurând argint./ Așa-i, poveștile nu
mint/ când peste coame, peste creste/ Salcâmii
nestemate-și prind.// Și le-am topit odinioară/ luciri verzui și argintii/
În vraja verilor pustii./ Copilăria sta să moară./ Doar verbele rămas-au vii.//
De-atunci, din arșița de-amiază/ povestea-a preschimbat-o-n scrum/ Salcâmul meu de peste drum:/ Sub frunze
parcă scânteiază/ argintul funerar și-acum.” Lidia Stăniloae, Întâlnire cu
Dumnezeu, Ed. Trinitas-Iași, 2003)
Când primește harul Cununii cerești al
înfloririi cultice, Salcâmul se
înalță Catedrală albă și Candelabru de lumini mirifice al
Naturii, în care prea harnicele și smeritele monahii ale mierii, Albinele
sacre alături de Regina-Ierarh,
oficiază liturghia sacro-profană, surprinzându-ne, înmiresmându-ne cu nardul, savoarea,
nectarul și smirna primăvăratecă a vieții binecuvântate.
Salcâmul este simbolul daco-românismului prin excelență,
întruchipând nașterea, creșterea, înmulțirea, statornicia, jertfa, demnitatea,
strălucirea, crucea, dăinuirea și învierea Neamului!
FLOARE
DE SALCÂM
„Gândind la
tine, și acum se-mbată/ Îndepărtata mea copilărie,/ O, floare de salcâm, imaculată,/ Neprețuit simbol de modestie!// Nu
te-au chemat poeții, ca pe roze,/ Imagini să le dai în madrigale,/ Și n-ai avut
nicicând apoteoze,/ Dar e din vina modestiei tale.// Ajungi târziu în cercul
primăverii,/ Pășind cu sfiiciune de fecioară/ Care-n sfârșit de-april, în
faptul serii,/ S-ar prinde-n horă pentru-ntâia oară.
Dar, când sobor
de stele scânteiază/ Și luna-și fulguie lumina pală,/ Tu schimbi întreaga fire-n catedrală/ În care Dumnezeu oficiază.//
Și-n miezul nopților de mai senine,/
Mireasma ta, ce spornic se revarsă,/ Îmi pare un miros de smirnă, arsă/ În
amfora cădelniței divine.” Craiova,
Mai 1950 (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii
– Poezii din Închisoare, Fund. Academia Civică – 2001)
În Corola magnifică de ciorchini alb-roz,
paradisiaci se aprind toate luminile albe ale castității, toate rochiile
mireselor fecioare, toate gândurile înțelepților, toate lacrimile de bucurie și
jale ale mamelor, toate surâsurile copilandrilor – muguri de Dumnezeu, toate
imnele Vecerniei în firidele sufletelor tainice ale întemnițaților
creștini-politici în odiosul regim concentraționar!
TAINA
SALCÂMULUI
(partea I-a)
„Să nu mai știe stânga mea ce face dreapta/ am întrebat salcâmul cel smerit/ care-nțelept își
tăinuiește fapta/ și gândul de mândrie și-a ferit,/ care-i lucrarea lui cea
minunată/ de-a poruncit lui Moisi, Ziditorul,/ ce lemnul său în aur să îl bată/
și Cortului să-i fie purtătorul?...
Și râvna cunoscându-mi-o salcâmul/ o ramură a-ntins să mă
umbrească/ cum mângâie pe ucenic, bătrânul,/ sub ascultare vrând să-l
mântuiască...// Și zise:/ Eu, rodul meu,
din floare, primăvara,/ îl dau albinei
să mi-l pună-n stup.../ În teci și-n țepi eu îmi primesc ocara.../ Cu mierea, gura tuturor astup...
Căci rodul curăției florii mele/ licoare parfumată-i mai presus/ de orice dar! Căci după Înviere/ un fagure-a
gustat întâi Iisus!...// Din ceara
mea albina plămădește/ făclia care
arde pe altar/ prin care, în lumină
mulțumește/ făptura înnoită AZI sub
har...” (Virgil Maxim, în Poeții După Gratii – Poezii, Ed. Elisavaros – Apriliea 2005)
Alteța
sa regală – Salcâmul, deși are o înălțime imperială și este viguros ca un
principe pelasgo-geto-dac, are o smerenie întâlnită doar la marii sacerdoți
geți ori la sihaștii din Munții Ceahlăului sfânt.
Pământul
îi face reverență, iar Cerul îi surâde.
Ploaia îl îmbrățișează lăcrimând între firele ierbii
mătăsoase.
Florile din grădină sau de câmp îl răsfață cu
prinosul lor de parfum.
Dimineața îl salută Zorii și Turtureaua.
La prânz încântă cu umbra sa răcoroasă
rândunicile.
Azurul serii, înspre roua de miezonoptică,
suspină pe ramurile și frunzele sale melodioase.
Lângă fântâna de la poartă ce potolește
setea la drumeți, omătul florilor se scutură ușor.
Cumpăna ce stă în rugăciune, tresare când se
adapă vitele la jgheabul ei.
La
poale iarba se înfioară când Cucul începe a recita.
Pe ulițele
satului mai palpită savoarea câmpiei înflorite.
O mierlă sare pe-o creangă celestă vestind
norii ce primenesc ploaia pe trupul curat al salcâmului.
Vine în grabă un guguștiuc, vestind din
vârful înaltului cireș, stăpânului, sosire de oaspeți aleși.
TAINA
SALCÂMULUI
(partea a II-a)
„În
lemnul meu, un cariu nu pătrunde/ cum nu pătrunde-n trup sfințit, păcatul.../ și de mă frângi eu lăstăresc oriunde/ același chip lund mereu în altul!...// Cum lăstăresc din Jertfă-ntotdeauna/ lumini ce umplu veacurile toate/ prin Jertfa-Vieții-Celui-făr-de-moarte,/
în care Gândul și Lucrarea-s Una...
Și poate
pentru-aceea Ziditorul/ a zis lui Moisi lemnul să-mi aleagă.../ Tu,
primăvara-vieții tale, întreagă/ Lui s-o jertfești smerit. Că-Înșelătorul/ în
calea vieții ghiarele-și întinde/și urlă ca un leu ce flămânzește! Rodirea-ascunsă
ghiara lui n-o prinde/ ci dinții-n teci și-n țepi și-i strepezește.../ Și
veste, el stângaciul, până-a prinde/ de fapta minunată-a rodniciei/ tu dreapta
ta spre ceruri o întinde/ și ia-ți pe cap Cununa-Veșniciei!...” (Virgil Maxim,
op. cit.)
Când soarele e la chindie face cu Salcâmul
din poarta Casei, Crucea umbrei albe
peste curte.
Pare
o cruce de argint ce veghează casa lui Dumnezeu, casa omului bun, coama
copacilor cu frunze de brocart.
Din dealul câmpului se-aude țipăt de
cucuvea și mioarele ce-își mai cheamă mieii jertfiți.
Mai jos
zarea și-a închis fereasta.
Se aud tălăngi de vaci, chemând stăpânii să le
mulgă.
Florile albe de Salcâm cern peste iarba verde, covorul pufos, înmiresmat de dalba nea.
„Pentru floarea lor albă și pentru
parfumul brebeneilor mărturisește poetul întemnițat religios Gheorghe Stănescu, totdeauna am iubit salcâmii. Dar i-am
iubit și pentru îndrăzneala lor de a crește spre cer, drepți, perfect
verticali, și pentru îndârjirea lor de a cuceri pământurile mai sărace și
locurile cele mai neprimitoare.
Când mă gândesc
la Salcâmi, dintre amintirile mele
sublime ies în față nopțile cu lună plină, fermecată ea însăși de pădurea de salcâmi, albă toată și suav
înmiresmată, pădurea de la marginea comunei natale.” (Gheorghe Stănescu,
Jurnal din Prigoană, Ed. Venus, p. 51)
Perioada Salcâmilor înfloriți este
vremea când frumusețea Femeii, Fecioarei, Mamei cântă!
O fecioară cu păr de aur, în straie
populare, regale a îngenunchiat sub Catedrala-Corolă a Salcâmului princiar.
Mâinile delicate, îmbujorate s-au
apropiat.
Degetele ei lungi și trandafirii s-au
lipit în rugă, petale alb-roz.
Ochii albaștrii cu gene lungi au atins
cerul lăcrimând de bucurie:
Doamne, cât ești Tu de Bun, de
Frumos și de Minunat!
În depărtări se aude un cântec de ciocârlie.
Omul creștin scrutează zarea, îmbrățișează
lumina.
Gândurile de aur, cu apele-ncrustate,
legănate în smarald, savurează cântecul păsării măiastre.
Se leagănă ușor pădurea cu bolta în mirare
și tăcere.
Salcâmul
cheamă iubirea și rodul ei viu!
Mă
pierd prin vreme găsindu-mă salcâm.
Sufletul îmi este înflorit, ca o pasăre
care cântă!
Aici, Acasă
în mireasma Salcâmilor semeți, în
inima revărsărilor doldora de senin, peste întinsul apelor nestatornice, în
verde-albastrul Cerului surâzător, roiuri
de albine vin și pleacă din Corola lor, încărcate cu polen precum Magii odinioară
cu daruri pentru Sfântul Prunc Iisus.
Frumoasele Feciore geto-daco-române care
sălășluiesc în regatul Satului – arealul paradisiac, își împletesc coronițe
princiare din ciorchinii serafici de salcâm, răspândind pe pământul verde
înspre cerul albastru, Mireasma dalbă
a Învierii Mântuitorului și bucuria
Maicii Domnului.
Un Cuc mare săgetează aerul peste curte
așezându-se pe crucea unui brad și cântă bucuros. Când princiarul Salcâm este înflorit numai castele monahii-Albine au privilegiul florilor lui.
Într-un culegător vis de dor deschis, spre-albastrul,
spre înstelatul cer se adună florile-gânduri-cuvinte care niciodată nu pier, în
sonorele lor tic-tacuri, strălucind peste milenii și veacuri!
Mă îmbrățișează brațele străbune ale Trecutului
cu acest dangăt de Dor al prezentului, cu cele vechi și noile, ca într-un hohot
ploile, ce-și vântură risipele de veșnicie clipele!
Mă leagănă trecutul în unda ivirilor, cu
sceptrul măririlor, în florile de har și dor, în legende și doine care nu mor, în
macii de jertfe și rubine de iubire, în vechile cazanii și psaltire, în
tremurul înmiresmatului-tărâm al florilor
celeste de salcâm.
În dimineața Zilei de 21 Mai, inundată de
mireasma suavă a florilor de salcâm, se pornește năvala macilor care deschid cu
purpura lor regală marea Sărbătoare a Sfinților Împărați Constantin și Elena
într-o maximă efuziune și un profund entuziasm al purtătorilor sfântului nume:
Constantin, Costea, Costin, Codin, Constanța, Tina, Elena, Ileana, Ela, Olena,
Lili, Nelly...
21 Mai 2024
+ Sf. Mari Împărați și întocmai cu
Apostolii, Constantin și mama sa, Elena
Întru mulți ani binecuvântați tuturor
sărbătoriților!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu