GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - Mireasma SALCÂMULUI în slova Marilor Poeți (partea a II-a)

 

Mireasma SALCÂMULUI în slova Marilor Poeți

(partea a II-a)

 

     „Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă.”

                            (Mihail Eminescu)   

   „Patria Salcâmului este satul valah

       binecuvântat de Dumnezeu!”

             (Valahiel Monahul)

 

   Satul românesc așezat de Bunul Dumnezeu pe pământul străbun valah își are rădăcinile înfipte adânc în Glia strămoșească și fruntea smerită, înaltă, eminesciană rezemată de Cerul sființilor săi, căpătând astfel dimensiuni cosmice nebănuite, atribute și virtuți nemaiîntâlnite care îl înalță într-o perspectivă uimitoare și vizionară, purtând o amprentă uluitoare și cerească.

   De aceea marele nostru filosof Lucian Blaga, mentorul eminentelor studente la Filologie, Aspazia Oțel, devenită după întemnițarea religioasă, marea eseistă creștin-ortodoxă,precum și a poetei creștine Zoritca Lascu- Maica Teodosia,  a dat nemurire versului, devenit o binecunoscută axiomă: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat!”   

      Salcâmul crește în toate locurile sacre ale Patriei noastre binecuvântate: la munte, la mare, pe câmpie, pe deal, pe văi, pe lunci, pe șesuri de nisip, cu aceeași grandoare, cu aceeași măreție!

      El se naște și crește, ajutat de om și de Dumnezeu, cu aceeași frumusețe princiară dacică!

   Salcâmul este Grănicerul ce veghează Casa, Satul, Moșia, Cetatea, Biserica și Vatra străbună!

   Salcâmul îmbrățișează cu corola sa Cerul, iar cu rădăcinile viguroase dă statornicie pământului!

   Salcâmul poartă ca un sacerdot dorurile, doinele, legendele, creația spiritului, înfrumusețând sufletul valahului creștin-ortodox, mărturisitor, din Grădina celestă - Dacia Maicii Domnului. 

                             SALCÂMII (partea I-a)

 

    „Cu rădăcini adânci, înfipte-n lut,/ suntem salcâmi cu lemnul greu și tare;/ cu fruntea crengilor privim spre soare./ Acel ce ne-a născut, murind a vrut/ să fim salcâmi și să fim țării scut.// Suntem salcâmi și creștem pe oriunde:/ pe râpi adânci, pe grui și pe podzol,/ pe sufletul și trupul țării gol,/ pe rariști sărăcite de osânde./ Suntem salcâmi și creștem pe oriunde.

   Noi creștem repede ca o furtună./ Călăii s-au temut de-atât elan…/ Cât se ridică bradul într-un an, noi creștem, vijelie, într-o lună./ Ne-a vrut puternici țarina străbună.” (Aurelian Guță, în Poeții După Gratii – Poezii, Ed. Elisavaros – Apriliea 2005)

    Luntrile norilor de azur plutesc peste neaua parfumată a salcâmilor, dirijând neprecupețitele zboruri ale rândunicilor.

   Țărmul ierbii verde de-Acasă se înfiripează purtând brâuri de mireasmă celestă.

   Apele albastre ale Cerului se revarsă în apele verzi ale Pământului, ca ochii fecioarei în privirea lor spre chemarea de Mamă.

   Salcâmul trăiește pretutindeni în Patria noatră ce poate fi numită, pe bună dreptate, Tărâmul salcâmilor. El se înmulțește înmiit. Frângi un lăstar, răsar zece. Tai doi-trei se ridică o sută. Ucizi mai mulți se înalță o legiune. Cavalcade de nori plutesc pe după dealuri în zigzaguri aviatice, precum marii Ași români ai aerului.

    Corola regală a Salcâmului se reflectă pe cer prefăcându-l într-o mare de ape înmiresmate ce se pogoară asupra noastră ca o Biserică cu vitraliuri aprinse de curcubeu.

                                  SALCÂMII (partea a II-a)

 „Deși ne adăpăm mereu cu fiere,/ nici un copac nu are flori ca noi./ Se strâng albine vesele în roi/ și iau nectarul să-l prefacă-n miere./ Suntem Salcâmi, suntem numai putere.// Noi nu voiam pe nimeni să-nspinăm,/ dar sunt dușmani ce ne lovesc de moarte,/ menindu-ne prigoanele drept soarte,/ iar ghimpii ne-au fost dați să ne-apărăm.// Suntem Salcâmi, răbdăm și rezistăm…/ Un dor aprins către destin ne mână,/ și unde unul a căzut rănit,/ o mie de vlăstari au răsărit./ Suntem Salcâmi și creștem din țărână,/ codrii de crez și datina română.”(Aurelian Guță, op.cit.)

În pământul statorniciei noastre valahe, Salcâmul este cel mai temerar ostaș.

Dimensiunea lui spre nemurire o dă verticalitatea, rezistența, jertfa și măreția sa.

      Florile sale, mici candelabre alb-roz, cern lumina mai pură, mai Lumină lină.

      Mireasma lui mult mai densă deschide larg ferestele sufletu  lui alb.

      Corola princiară pare dăruită dragostei și rodului ei. Unduirile sale regale netezesc ivirea versului ce ne cheamă grăbiți la porțile înțelesului.

   Deasupra salcâmului-candelabru bolta cerului atinge miracolul zării și deschide tainele lumii.

   O fecioară cu ochii verzi și părul de abanos caută mirată pânza cerului înstelat. Cântecul inimii ei îngână ruga sufletului în culori și splendori, țesute din raze, rouă și tină cu revărsări de lumină.

     În fața porții, salcâmii își flutură ușor frunzele, legănându-și florile parfumate, ca un bulgăraș de mister într-o cununie de lumini și cer.

     Un râu de răcoare botează grădina cu salcâmii înfloriți.

      Se revarsă o serenadă cernere ca-ntr-o neostoită ninsoare, neprihănita cupolă de floare...

                         SALCÂMII ALBI la VALEA NEAGRĂ

   „Înfloresc Salcâmii și noi tot închiși,/ coborâm în moarte frunți cândva rebele,/ frunțile sub care înfloreau narciși/ și-au dormit adesea turme de gazele.// Înfloresc Salcâmii, dar mireasma lor/ - pentru noi, odată, izvor de imagini -/ mai albe aprinde candele de dor/ peste suferințe și peste paragini.// Noaptea peste sârme toți ne aruncăm/ sufletele-n voie să umble prin țară,/ înfloresc Salcâmii, tot mai des visăm/ că e cea din urmă neagră primăvară.” (Gheorghe Stănescu, Jurnal din Prigoană, Ed. Venus, p. 52)

     În nelămuritul azur ce cade peste seara-catapeteasmă albă se înalță o biserică a Neamului.

    Mamele au fruntea adânc plecată, în ruga mult așteptată.

    Mireasmă să-ți cânt de alb suprafiresc și să te slăvesc!

     Privirile bătrânilor cad pe verdele proaspăt al Primăverii.

     Între crengile promoroacă ale florilor de salcâm se ridică rugile copiilor. Ei pun nădejde în ce-au crezut și cred iubirii de început.

    Zefirul dinspre dimineața firii, adie ca un preludiu al zămislirii.

     Luceafărul spală cu mâinile sale de raze trunchiul purității salcâmilor.

   În safirul înălțimii se mișcă tainic duhul vieții de mâine ca un abur venit din veșnicie.

   Duhul e sublimul mag fin, vestitor de senin, ca un licăr sacru de soare și de frumuseți viitoare. 

   Salcâmii înalți și verzi stau drepți ca legiunile împăratului Burebista cel Mare ori ale marelui rege Decebal, de strajă la hotare. Cu ochii-flori și brațele întinse către cer, ei cer arvuna luptelor neîntrerupte de totdeauna.

                                         SUNTEM SALCÂMI (partea I-a)

   „Cu rădăcina-nfiptă-adânc în lut,/ Suntem salcâmi cu lemnul greu și tare,/ Cu fruntea crengilor privim spre soare/ Și cel ce ne-a sădit a vrut/ Să fim salcâmi și să fim țării scut.// Suntem salcâmi și creștem pe oriunde,/ Pe râpi adânci și pe podzol, Pe trupul țării noastre gol,/ Pe siliști sărăcite de osânde,/ Suntem salcâmi și creștem pe oriunde.// Și creștem repede ca o furtună,/ Lălâii s-au temut de-atât elan./ Cât se îngroașe bradul într-un an,/ Noi creștem vijelie într-o lună,/ Suntem salcâmi și creștem din furtună.”(Poeții după Gratii-Mănăstirea Petru Vodă, 2010)

   O, voi, salcâmi senini, înveșmântați în sacre lumini, întindeți brațele voastre largi, ca niște temerare catargi, peste trupul meu de azur, cu o nouă primăvară în jur!

    În toată grandoarea lui, cu trunchiul prins între verdele ierbii și fruntea-corolă înspre albastru cer, pare un tablou ca un poem pictural, în care liniile, formele și culorile se întregesc și își răspund, exprimând amintiri, bucurii, regăsiri, sentimente nobile și mari stări sufletești.

     Copaci, arbori și pomi sunt fratele vostru grănicer, însetat doldora de pământ și de cer!

   Legiunea salcâmilor își flutură ușor flamurile verzi.

   Ghirlandele minunate de flori le încununează trunchiurile de biruitori.

   Mirificele frunze se mișcă ușor ca niște spice verzi de grâușor.

    Unul mai tânăr s-a logodit cu un tril de ciocârlie.

    S-aud în depărtări cântări și veselie.

    Se prelinge un dor, ca un fior, purtător de suspin, ca un clinchet divin. 

    Întreaga natură este cuprinsă de venerare, sub un patrafir de splendoare.

    E sărbătoare cu reflexe dalbe, cu raze aurii și cântece albe.

   Parcă natura se botează iar, prin iarba de cleștar, cu un sacru adânc hăulit de slava Celui în veci proslăvit.

   Prin ochii albaștri ai cerurilor, Fecioara Maria privește Patria Salcâmilor, lăsând voalul miresmei lor să se ridice ca o maramă celestă, complice, simțindu-se ca în ecoul regăsirii, în identitatea Ei, divină a iubirii.

   În preajma salcâmilor – aureolați în veșminte princiare de miri, se prefiră accentele surprizei, emoției, delectării, splendorii, ca năpădirea unui entuziasm al gândirii și al sensibilității, ca niște,

   „ființe delicate de polen spiritual, jocuri pe planuri de azur, produse fine servite pe tipsii de aer condensat, serioase bibeloruri ale duhului, descântece și cântece rotunjite înăuntru, procesiuni de respirații care, printr-o ușoar-magică și elegantă involuție, închid o taină grațioasă, un vis adânc, un înțeles qvasitulburător, - un mic basm de rafinată și extatică existență.” (Vasile Băncilă, O conștiință europeană, în Contemporanii mei Portrete, de Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta, Ed. Nicodim Caligraful, 2019)

                       SUNTEM SALCÂMI (partea a II-a)

   „Deși ne adăpăm mereu cu fiere,/ Niciun copac nu are flori ca noi,/ Se strâng albine vesele în roi/ Și i-au nectarul să-l prefacă-n miere,/ Suntem salcâmi, suntem numai putere.// Tineri fiind, aveam ghimpi să-ne-apărăm./ O! Mulți aflară mâinile-nspinate/ Când unelteau ca să ne-arunce-n moarte./ Noi n-am fi vrut pe nimeni să-nspinăm,/ Dar ghimpii ne-au fost dați să ne-apărăm.// Acum pădurea-i deasă ca un zid,/ Nici un topor nu ne mai doboară./ Unde-au lovit cu el odinioară,/ O sută de lăstare-au răsărit,/ Suntem salcâmi și prin cenușe-am biruit...” Penitenciarul Târgu Ocna, aprilie 1951. (Poeții după Gratii-Mănăstirea Petru Vodă, 2010)

   Soarele a dat cu razele dreaptei la-amiaz, perdeaua dimineții de turcoaz.

   Razele sărută catapetesma salcâmilor și corolele noastre de gânduri albe în hău.

    Împrospătată viața oferă miresme și flori sufletului ca o candelă de lumină într-un schit pe Rarău.

     Pe-un jgheab de cătină, cu lujer cât ața își întinde viața verdeața, cu un destin de safire îngemănat sub patrafire.

   Doamne, cât de minunat ai făcut Salcâmul, dar mai ales florile lui, care alină sufletul ca dorul altei lumi.

    Cugetul meu se prelinge printre miresmele lui, ca marea lanului de grâu în unduiri de rod, ca o lăcrimioară de apă din care se-adapă, visările, legănările și zările.

     Sub pleoapă, zarea se încolăcește într-o mireasmă, într-o viziune de adevăr,de mit și frumusețe asupra lumii creștine.

   În iatacul de verde și soare, mireasma se pogoară-n pridvoare, în proaspete scânteieri de azi și de ieri, într-o doldora risipă, în tăcerea de-o clipă, în zbor, în iureș și-avânt, între cer și pământ.

     Dialogul admiratorului cu salcâmul înflorit se înalță sonor de la pământ spre cer, din zonele senzoriale spre cele ale intelectului, îndrăznind spre lumina serafică, spre culmile spiritului.

      Aurora salcâmului înflorit pare o infinitate de efecte diafane într-o tonalitate majoră de sublim!

   În împărăția Copacilor, doar doi arbori regali sunt purtători de destin: Salcâmul și Stejarul. Niciunul nu se apleacă. Niciunul nu se îndoaie. Nici nu se frâng precum temerarul Brad. Stejarul însă crește destul de anevoie.

    Prin anul 2016, am plantat pe moșia mea, în Dealul Crucii – Oglinzi – Neamț, cca. 3000 de puieți de salcâm. Astăzi, ei sunt o Pădure înaltă și încântătoare.

     O legiune verde de toată frumusețea, întărind straja și vigilența la hotarele legendarei păduri a Răzășoaiei ! 

   În jurul Casei Cărților mele, am plantat de 1 April – 2024, 14 salcâmași de 3-4 m înălțime. Toți flutură voioși din flamurile lor verzi. În restul curților am salcâmi mari, falnici ca vâlcenii ori răzeșii bucovineni.

    Norii albi dinspre Răsărit le răsfață frunțile senine, brumate de rouă.

   Privirile aprinse ale Zorilor le proiectează trunchiul înspre Cer, unde se mai vede încă cercul în care a slujit Vestala nopții – Luna.

    Se resfiră peste tot parfumul florilor și surâsul enigmatic al zărilor.

    De câte ori îmbrățișez cu privirea plină, mireasma lor de lumină, îmi port dorurile înfrumusețate, cerești, din grădina vieții mele pământești.

   În coroana astrală toate luminile lui cresc și-nfloresc.

   Se cern pe pământ în sacru descânt.

   Se răsfiră dintr-o dată, peste iarba verde, imaculată.

     Într-o mireasmă se ridică petalele din martira țărână a pământului, tină peste înfrumusețata zeiască lumină.

       Când se zvârcolește un nestatornic vânt, mireama lui ia avânt, peste trilurile de pitpalac, zorind chemările din veac.

       Nici un Salcâm valah n-a fost culcat la pământ de furtună, ci doar de securea vrăjmașului!   

      Salcâmul e copac-pom, floare, poezie, baladă, doină, folclor, legendă, sonată, rapsodie, simfonie!

      Cu trupul adânc posternat în țărâna din care am fost ridicat, mă desprind ușor din țâțânile tinii, ca să slăvesc pe Făcătorul Luminii!

      Și Lui, numai Lui să mă-nchin, cât sunt pâine și vin, cât sunt cer și pământ, scrâșnet și cânt, viață și iubire, moarte și nemurire!

      Parfumul florilor de salcâm stăruie îmbietor ca mireasma sfinților sau a mucenicilor, arvună a învierilor, crez al mărturisitorilor, cărăruie de lumină, de luceferi și de tină, ce ne cuminecă lin sub al nostru cer senin!

    Salcâmule de la drum – efigie de album, printr-un cântec sfânt de doină, peste arșiți, sloate, moină, te impui stăruitor, Străjer al românilor, peste pajiște de zări, peste munți și peste mări, peste aprige văzduhuri, peste diafane duhuri, peste crestele de piatră, peste sfânta noastră Vatră!

 

   26 Mai 2024 – Descoperirea sfintelor moaște ale Mărturisitorului Crucii - Ioan Ianolide

                          GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU