AURA UNUI GENIU – GEORGE ENESCU
(partea I-a)
„Zânele care au
stat la leagănul lui George
Enescu i-au adus
– dându-i geniu în loc de
talent – un dar
foarte incomod...”
(Emile Vuillermoz)
La 4 zile de la
Adormirea – Învierea Maicii Domnului, respectiv 19 August 1881, deasupra satului Liveni-Vîrnav, care a intrat în veșnicie, din arealul încărcat de
legende Dorohoi-Botoșani, s-a pogorât o
cometă spre a vesti nașterea viitorului geniu al muzicii George Enescu. Tatăl său, fiu de preot ortodox, arendașul Costache, fost învățător în Vorniceni,
era un țăran plin de sănătate și robust. Pornit înspre calea preoției și obștea satului, a ales viața
contemplativă.
Maria,
fiica preotului Cosmovici, era o femeie frumoasă, evlavioasă și virtuoasă, care
după drama pierderii celor 7 copii, George fiind al 8-lea și-a pus toată
dragostea în acest vlăstar hărăzit de Bunul Dumnezeu și Fecioara Maria.
Părinții s-au mutat la Cracalia, când George avea 3 ani. Micul Jurjac – copilul
minune, a început să citească, să socotească adunarea, scăderea și să cânte la
vioară până a împlini 4 ani, îndrumat de vestitul lăutar Niculae - Lae Chioru.
Au urmat crochetul, călăria, încropirea unor
instrumente, nai, vioară, țambal, contrabas, acompaniate de fluierat. Așa s-a
întâlnit cu consoarta cerească – Muzica. Fiind elev silitor, părinții i-au
dăruit o vioară cu trei strune. Era o jucărie și copilul minune nu a
acceptat-o. A ars-o. A urmat o vioară adevărată. La scurt timp i-a cântat
tatălui celebrul vals Valurile Dunării al lui Ivanovici. Gâtuit de emoție, tulburat, cu vocea tremurândă,
Costache a strigat: Vei fi muzician!
La
vârsta de 5 ani, Costache l-a
prezentat la Iași lui Caudella, un elev al lui Vieuxtemps. Acesta l-a privit o
clipă și după ce l-a mângâiat ușor pe obraz i-a spus, înfoindu-se ca un păun:
„-Ei, micuțule,
vrei să-mi cânți ceva?
-Mai întâi cântă
dumneata să văd ce știi? Replica lui Jurjac
l-a transformat din păun într-un biet
curcan plouat..., dar totuși s-a abținut și i-a recomandat să învețe notația
muzicală. Ajunși acasă Costache i-a spus hotărât: -„Dacă vrei să faci muzică, trebuie să înveți notele. –Dar tată, muzica
se cântă, nu se citește! (Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu, trad. Romeo Drăghici și Nicolae
Bilciurescu, Ed. Muzicală, București, 1982, p. 29)
Un vecin inginer l-a învățat primele noțiuni
de scriere muzicală, apoi cu chibzuială a început să citească biografii de
Mozart, Saint Saens, Bach..., compunând arpegii cu multă voioșie. A debutat cu Sonata primăverii pentru pian și vioară,
în fa major, de Bethoven, urmată de Simfonii de Mozart, apoi Brahms și
Wagner. La 7 ani l-a revăzut fiind
împreună cu tatăl său, pe Caudella care i-a spus lui Costache: „Trebuie
cultivate darurile acestui copil și trimis la Viena...” (ibid., p. 31)
Știa puțină franceză, iar la pensionul
Wiedener-Hauptstrasse, a învățat germana și engleza. Capitala muzicii Viena,
fosta Cetate tracă Vindobona, nume
provenit de la vânturile puternice, a fost ridicată pe un braț al Istrului – Dunărea,
la confluența cu râul Wien, pe dealurile domoale, rude îndepărtate ale Munților
Wienerwald. Peste ulițele și grădinile Vienei se răspândea în puncte cardinale muzica
lui Schubert, Haydn, Mozart, Bach și Bethoven.
Despre mama, prezbitera credincioasă și
generoasă Maria, genialul compozitor avea să grăiască cele mai frumoase și mai
calde cuvinte: „Mama mea era ... mama! O mamă admirabilă, duioasă, prea iubitoare
poate. Nu am fost numai un copil răsfățat, ci și un copil iubit peste măsură,
până la sufocare.” (Bernard Gavoty, Amintirile
lui George Enescu, trad. Romeo Drăghici și Nicolae Bilciurescu, Ed.
Muzicală, Buc., 1982)
Mamă!
Ce mult și cu drag trebuie rostit numele tău!
Nici
un geniu nu este mai mare decât Mama iubitoare!
Mama-Profetul-Eroul-Martirul
și Sfântul sunt deasupra oricărui geniu!
O aură te învăluie și parcă din ceruri e
urzit și chipul tău! De pe țărmul Mării, privind goana talazurilor, chemarea ta
e un flux și-un reflux. Pe piscul de Munte chemarea ta e mai intensă. Ecoul se
propagă, parcă mai viu până departe... Înspre Câmpie chemarea ta se prelinge
peste mireasma florilor și zumzetul albinelor,
iar peste dealuri se îngână suav cu trilul păsărelelor.
Satul natal cu frumusețiile lui de basm, pur
și simplu i-au vrăjit copilăria coconului precoce:
„Am
crescut în aer liber, în mijlocul animalelor și plantelor, având sub ochi
nesfârșite lanuri de grâu, de orz, de ovăz și de porumb, cu fâșii de păduri
bătrâne, cu orizont întunecat și sate vechi care se pierd între mesteceni și
sălcii...
Satul meu are o
biserică frumoasă ale cărei icoane de aur par că prind viață în fumul de
tămâie. Locuiam într-o casă mică cu pridvor de lemn... Și acum mai văd țăranii,
în cămăși albe cu ilice albastre, cântând în asfințit. Ici, colo câte o fântână
cu cumpănă...
Mama era ca și
tatăl meu, dintr-o familie de preoți ortodocși. Iată-mă deci de două ori
pecetluit: ca om al gliei și ca mistic.
Pământul și religia au fost cele două
divinități ale copilăriei mele.” (Impresii din copilărie, în op. cit., p. 22,24)
Părinții, după o vreme s-au despărțit,
Costache rămânând la Cracalia, iar mama la Mihăileni. Deși muzica țiganilor a
exercitat un miraj deosebit pentru micul prinț al Muzicii, dovadă și mentorul
său Lae, cărora mai târziu când a devenit un nume-renume în universul muzicii, George Enescu le-a adus respectul
său, confirmând însă că „nu există nici
un punct comun între arta eterogenă a țiganilor și muzica populară românească, rafinată
în cel mai înalt grad și de o bogăție de necrezut.” (ibid., p. 26)
Muzica a fost marea sa chemare și alegere. A
fost destinul său încununat de geniu. Muzica – Arta sublimă din descătușeri divine i-a
zămislit aura și nemurirea, încununându-l eternității. „Nu a existat niciodată hotare între mine și
arta mea. Cred că gândirea, pulsația, viața mi-au fost întotdeauna împletite cu
muzica.” (ibid., p. 26)
Numai
într-o inimă mare de Român creștin în care pulsează poezia frumoasă, sufletul lui
în veșminte ortodoxe, strălucitoare începe să cânte sublim!
Când într-un suflet frumos susură poezia
pogorâtă din har, toată ființa poetului devine o vibrație a muzicii celeste!
Așadar, muzica împletită cu poezia întrupează arta pură prin excelență, în care
pulsează Viața cu tot ce are ea pământesc și ceresc, adică cu sublim și divin.
Poeții, Artiștii cu har, dăltuiesc din chipul
Nației lor, ipostaze sublime, sacre, întregindu-și Icoana Vieții într-o
varietate cromatică, de o frumusețe sonoră, serafică, într-o armonie celestă.
În
orice mare Poet viază un brav Artist, precum în orice brav Artist se răsfrânge
un mare Poet!
Poetul își alege cu grijă, cu migală, cu smerenie și măiestrie
cuvintele, înveșmântându-le într-o ținută princiară, în vreme ce Artistul se străduiește să inventeze
ritmuri noi, culori sonore, electrizări, vibrații, pentru a atrage mirabil cuvintele
astfel gătite în ispita celestă a Muzicii!
„Un
muzician compune asemeni poetului; ca și el caută – dibuind cuvinte, silindu-le
pe cele mai bune, printr-un fel de incantație, să iasă din ascunzișul lor.” (George
Enescu, în, op. cit., p. 97)
Viața este cer și pământ, lumină și umbră,
surâs și plâns, muzică și poezie, dor și dorință, rugă și foc, comedie și
tragedie, naștere și renaștere, sărbătoare și carnaval, descătușare și fulger,
liturghie și armonie, sofianism și filocalie, jertfă și martiriu, trecere și
înviere!
Maria
Matei, frumoasa poetă contemporană, susur din izvorul VIEȚII – MARIA și chibzuială dreaptă de Vameș, cu ochi frumoși și
mari ca floarea de măceș, ne-a zugrăvit un crâmpei de viață, dintr-o zvâcnire,
încropită prin câteva sclipiri abisale de stih în, Carnaval:
„Un
carnaval e viața/ Cioplită-n măști, zidită-n comedie/ Purtând pe umeri veșnica
sâmbrie/ În râs și-n plâns,/ În toi de noapte sau spre dimineață/ E totuși
viață!”
În Parnasul lui
Euterpe – Viena, l-a cunoscut direct pe Brahms, care era încântat de micul
prinț român, ce a fost admis excepțional la Conservator, la 9 ani, urmând
vioara. Profesorii erau eminenți. Accentul lui Jurjac a căzut însă pe armonie. A compus până la 11 ani variațiunile, sonata, rondoul și
uverturi inspirate de Wagner, învățându-le și memorându-le pe dinafară. Avea o
memorie fantastică. Toată ființa lui
armonioasă era personificată de muza muzicii.
„Îmi
trece prin minte multă muzică și nu uit niciodată nici o notă...Nimic pe lume
nu mă atrăgea mai mult decât muzica; experiențele pe care le făceam în diferite
domenii hrăneau și dezvoltau pasiunea mea pentru universul sonor. Adevărul meu era muzica.” (ibid.,
p. 38)
A urmat Parisul drept reședință, când el se
afla atunci într-o fază strălucitoare, dar Conservatorul era la polul opus față
de cel vienez. Totul prăfuit. Colbul stăpânea de la sălile de clasă până la
cabinetul directorului. Consternat micul prinț valah și-a clătit des privirea
cu miracolul Patriei sale dragi.
„Priviți lanțul
Carpaților și câmpia Moldovei. De o parte munți uriași, văgăuni, pământuri
vulcanice. De alta, văi cât cuprind ochii, cascade și acea câmpie atât de greu
de descris cui nu a văzut-o niciodată și care, totuși nu are nimic neobișnuit. (Bernard Gavoty, op. cit., p. 22)
L-a întâlnit pe Massenet, care i-a recomandat
contrapunctul, predat de Gedalge. Acesta l-a primit cald, afectuos, apoi
examinându-l sumar a grăit bucuros: „Va
fi un compozitor!” Prințul valah care la 11 ani cânta magnific, atât la vioară cât și la pian, a preferat să
compună. Cu Massenet a lucrat la clasa de vioară 3 ani. Profesorul era un om
spontan, natural, spiritual.
Într-o zi un indiscret i-a spus: -„Ce ciudat! Îl vorbiți foarte mult de bine
pe Reyer, și Reyer spune mult rău de dumneavoastră! ... –Ei, zise Massenet,
nici unul dintre noi nu spune ce gândește! (ibid., p.43) Într-o zi cu
soare, de bun augur pentru Enescu, Prințesa Marta Bibescu l-a prezentat pe
prințul Muzicii lui Edouard Colonne, întemeietorul concertelor Chatelet.
La Paris s-a bucurat de prețuirea colegilor Schmitt,
Halphen, Malherbe, Laparra, Maurice Ravel. Ultimul a scris o Uvertură la Șeherezada pe care a
cântat-o cu strălucitul coleg Enescu.
La 15 ani și jumătate, George Enescu a scris
Poema
Română. Era încărcat de emoție și de dragostea adolescentină, care și-a
pus amprenta pe libertate și pe spiritul său de creație, făcându-l să vibreze
prin toate coardele simțirii în care să se înfiripeze apoi toate armoniile
cerești. A pornit ușor în compunerea Poemei cu câteva scântei zvăpăiate din
copilărie...
„Suita
începe prin redarea unei seri de vară...sântem în ajunul unei sărbători... se
aud clopotele sunând pentru vecernie și, prin ușa larg deschisă, cânturile
preoților. Apoi se lasă noaptea cu lumina limpede a lunii...
În plină tăcere
răzbate deodată cântecul unui păstor, depănându-și în depărtare o doină
nostalgică. Totul se schimbă atunci, luna se învăluie, furtuna izbucnește, apoi
încet, încet furtuna s-a potolit, cocoșii cântă... Iarăși clopotele... toți se
prind în joc și, ca sfârșit imnul național român.” (Bernard Gavoty, op. cit., p. 49)
Primul care i-a dirijat Poema Română, fiind chiar marele Colonne. A fost un regal cu
frenetice aplauze, cu multe săgeți, dar și cu multe intrigi. De la fereastra
lui selenară, Bethoven savura cu un zâmbet dulce, armonia simfonică, lăsându-și
ușor capul său mare pe mână stângă și privind intens la tânărul valah frumos, răscolitor
ca un Apollo, care răsfira lumina lunii de pe clape și cu un gest de curtoazie
cavalerească a început a cânta angelic, vibrând bolțile de azur ale cerului.
În anul 1897, a compus Sonata I pentru pian și vioară, Suita I pentru pian în stil vechi și
Trei melodii. Deși lucrările au fost excepționale, faptul că aparținea unui
adolescent de 16 ani au fost
întâmpinate totuși cu o curiozitate rezervată.
Odată cu Sonata I a devenit el însuși.
Unui
astfel de geniu îi trebuie timp pentru a fi mai puțin tânăr!
Adolescentul valah, având frunte carpatină, cu chip
armonios, parcă conturat de marele Rubliov, cu ochii mari, frumoși, deschiși să
intre întreaga simfonie a lumii, a crescut admirabil în universul imperial al Muzicii,
în tărâmul muzicii sale, alături de nostalgia mirifică a frumuseților natale,
princiare, astfel că la 19 ani, Adonis, tracul de frumusețe zeiască
iubit de inegalabila Afrodita, putea
să-i spună cu venerație junelui Enescu: „sărut
mâna Magistre!”
„Chipul îi era
marcat de noblețe, fruntea boltită, cu o meșă suplă pe partea dreaptă, nasul
acvilin, ovalul figurii perfect..., digitația uimitoare, cu suplețea unică a
mâinii drepte care mlădia arcușul fără nici o dificultate în cele mai variate
ritmuri. „Meșteșugul” său consta în
contopirea cu instrumentul într-o singură entitate.” (Zoe Dumitrecu-Bușulenga, Contemporanii mei Portrete, Ed. Nicodim Caligraful, 2019, p. 9-10)
Toată viața lui, chiar de i-a fost scurtă, geniul său a
transformat-o într-o lungă și
nemuritoare poveste. A pendulat între voință și căutare, între muzică și
compunere, între neliniștile geniului și existența strălucită, între torentele
muntelui și adierea de zefir a câmpiei, între emoție și vibrație, între farmec
și esențial, între frumusețe și iubire.
A
crea frumos înseamnă a iubi sublim!
Dar a crea frumos înseamnă și să aparții acelei Patrii,
hărăzită de Dumnezeu și de Maica Domnului, unui Neam, unei Nații, unui Popor
demn de Strămoșii lui pământești și de Străbunii lui cerești. Unul dintre
Corifeii duhovniciei ortodoxe daco-române, de o frumusețe fizică și spirituală
cum numai Sfinții Părinți se aseamănă până la identificare în icoanele lor,
Părintele Arsenie Papacioc, grăia însuflețit
și frumos despre neamul nostru.
„Sunt
foarte convins că poporul daco-român va avea o misiune istorică. Neapărat
biblică. Comparându-l cu toate popoarele, este cel mai adaptabil prin fire,
prin moși și strămoși, biblic, în sensul că, poporul acesta, de la naștere a
suferit și suferă încă din partea dușmanilor.
Și el totuși se
menține și, în plus, a născut atâtea valori. Un Eminescu în literatură, Brâncuși în sculptură, Enescu în muzică, considerând
că arta, poezia, este o prorocire, la urma urmei.” (Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui apostol al iubirii, Ed. Sofia, București, 2023)
Părintele nostru drag – Patriarhul Mării
Albastre, poate să fie completat cu precizarea
altor valori inestimabile : Zamolxe,
Orfeu, Homer, Deceneu, Platon, Aristotel, Socrate, Dionisie Areopagitul, Ioan
Casian, Petru Cercel, Nicolae Olahus, Dimitrie Cantemir, Andrei Șaguna,
Varlaam, Coresi, Dosoftei, N.Densușianu,
B.P. Hașdeu, Ciprian Porumbescu, N. Grigorescu, Arsenie Boca, Nae
Ionescu, Petre Țuțea, M. Eliade, M. Vulcănescu, Radu Gyr, Andrei Ciurunga, Aron
Cotruș, Sofian Boghiu, Constantin Galeriu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu,
Mihail Diaconescu, Dumitru Stăniloae ș.m.a.
Lângă marile genii, Dumnezeu a așezat întru
jertfă, iubire, demnitate, cruce și înviere, Profeții, Mamele, Eroii, Martirii,
Mărturisitorii și Sfinții, de-a lungul timpului și mai cu seamă în secolul XX, prin
Mișcările de Elită spirituală precum: Rugul
Aprins, Oastea Domnului, Tineretul Creștin- Ortodox.
„Enescu
revarsă necontenit asupră-ne, mărturisea marea eminescologă Zoe Dumitrecu-Bușulenga – Maica Benedicta, bogăția de unde sonore care i-a covârșit
ființa și pe care le-a dăruit de-a lungul vieții sale oamenilor, cu o
generozitate inegalabilă. A trăit muzica, emana muzică, ființa lui însăși era o
armonie muzicală. Unde intra el, intra și pacea, pacea inefabilei arte a
sunetelor, aceea care înnobilează și înalță.” (Zoe Dumitrecu-Bușulenga, Contemporanii..., op. cit., p. 9)
Marele George Enescu a fost un muzician
complet, prin capacități interpretative infinite, atingând culmea muzicii prin
cele trei remarcabile performanțe: violonist, pianist și dirijor. „Printr-o magie indefinibilă, maestrul
devenea vioara, iar vioara devenea maestrul... Totul devenea incantație, lumea
vibra parcă de lumină, de căldură și culoare, ca pe vremea când divinitățile
miturilor antice mânuiau instrumentele lor...
Cu gravitate, ca
și cum ar fi oficiat într-o catedrală, își modera „tempi”, dădea sunetelor o
anume solemnitate, închizându-le, parcă, pe fiecare în sine, într-un fel care-l
apropia extraordinar de modelul său suprem.” (ibid., p. 10-11)
Toată ființa lui parcă nepământeană de o
percepție rarisimă participa la muzica lui cerească, transfigurând muzica în
sclipiri serafice de o frumusețe adâncă și de o stranie intonație încât
simțurile multora se prăvăleau în neant fără să prindă detaliile. Pur și simplu
te fermeca! Așa a fost fermecată și studenta de la Conservator, apoi profesoara
emerită și scriitoarea rafinată Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care i-a făcut cea
mai amplă radiografie muzicală, maestrului nostru.
„El
construia, cu sunete, arhitecturi celeste. Supunea ritmurile ca un poet stăpân
pe cele mai variate tipuri de versificație... Pe podium nu a avut niciodată
partitură. A dirijat totul din memoria aceea fabuloasă...
Cu mâinile
crispate într-un chip anume, cu trei degete strânse, iar cu cel mic și arătătorul
îndoite, el părea să țeasă cu încordare ițele melodice ale edificiului pe
care-l construia, desenând volumele armonice, subliniind grupele timbrale,
stăpânind inegalabil orchestra... Transfigurarea totală dădea operei conduse de
el unicitatea.” (ibid., p. 12-13)
Vioara magică s-a prins îmbujorată de gâtul
puternic și delicat, ca o îndrăgostită focoasă sub ochii lui ce se aprind și
licăresc deasupra mâinii albe, unice care descrie arabescuri de aur în
imaginare constelații ce cad pe pământ în nestemate rubine și mărgăritare de
lumină.
Undeva, aproape și departe, o Femeie
frumoasă privește cununa de stele deasupra Luceafărului ei, picurându-i
zâmbetul de pe buzele pline de nectar. E principesa consoartă Maria
Cantacuzino, cea iubită mult de muzician și totodată de filosoful metafizicii
creștine...
Maestrul a smuls sunetele din carapacea
gloriei lor înspre chemarea Sonetelor,
strecurându-le mrejele armoniei celeste, răscolitoare de o incantație sacerdotală
și o cromatică splendoare.
Notele mărunte și armonioase scrise de mâna
lui zeiască urcă și coboară portativele chemate de atracția Zburătorului
muzician.
Nerăbdarea gloriei țâșnește din arcuș și
vioară, din mâna pianisimo și din inima-meteor, pogorându-se cardinal înspre
public și înspre zările omenirii.
Răscolind lumina Lumii de pe clape, degetele
fachirice înfrățesc alte note, strecurându-se printre clapele alb-negre, lumini
aurii și umbre argintii, ca un suspin de îndrăgostit, ca un surâs înlăcrimat de
zână, electrizând astfel toate sonoritățile profane și celeste.
Revolta creației ațipită undeva pe brațele
coardelor diafane fu trezită de tremurătoarele lui mâini cu degete magice,
deșteptându-și privirea spre sala arhiplină ce aplauda și vuia frenetic, dând
gloriei, patima și patina sa.
Mulțumim permanent Bunului Dumnezeu, Duhului
Sfânt, Mântuitorul Hristos și Maicii Sale Maria, fiindcă ne-au binecuvântat în
toate timpurile Patria cu multe și diverse Genii celeste!
10
Iunie 2024 - + Sf. M. Mc. Theodor Stratilat
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu