Gică Manole - 1 iunie 1946-2024. 78 de ani de la comiterea unui asasinat odios

 

1 iunie 1946-2024. 78 de ani de la comiterea unui asasinat odios

Prof. dr. Gică Manole

02 Iunie 2024

 

 

La 1 iunie în acest an se împlinesc 78 de ani de la asasinarea la Jilava a celor patru români: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și Constantin (Piki) Vasiliu.

 

Legea-fără-de-lege Nr. 157/2018 (supra-numită și Legea Vexler), „moștenitoare” a OUG 31/2002   care – „lege” fiind - conține inexactități inadmisibile și condamnabile, una dintre acestea fiind: „Termenul antisemitism desemnează deopotrivă percepția referitoare la evrei exprimată ca ură împotriva acestora și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva evreilor, îndreptate împotriva evreilor sau ne-evreilor ori a proprietăților acestora, împotriva instituțiilor comunităților evreiești sau lăcașurilor lor de cult”.

 

DEX - încă valabil - definește termenul SEMIT, astfel: „Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc.”. Deci, legea concepută tendențios și votată la comandă externă sub supravegherea instituției Gestapovist-N.K.V.D.-iste I.N.S.H.R.-E.W. - este nulă ab initio prin inexactitățile conținute. Și nu este singura. Republicăm cu acest prilej un fragment din cartea „Ion Antonescu” - autor prof. dr. Gică Manole, Botoșani, Ed. Quadrat, 2022. (Ion Măldărescu, ART-EMIS)

 

Așa-zisul proces intentat lui Ion Antonescu de către ocupantul sovietic al României și slugile lui alogene instalate la guvernarea țării a fost o înscenare mârșavă, o mascaradă judiciară specifică totalitarismului stalinist. Întreg „procesul” lui Ion Antonescu a avut un caracter ilegal, desfășurarea lui s-a bazat pe acte/norme juridice ilegal create de ocupant, în afara Constituției României din acel timp. Am subliniat îndeajuns caracterul ilegal, anticonstituțional al înscenării juridice de la București, din mai 1946, iar dovezile aduse mă scutesc de alte comentarii, considerații.

 

Se înțelege, dacă respectivul „proces” a fost unul ilegal, deoarece a încălcat cu brutalitate în picioare toate Legile statului român din acel timp, cât și Constituția țării, și, hotărârea mascaradei judiciare staliniste cu care se încheie „procesul” a fost în afara Legii, ilegală. Prin Hotărârea nr. 17 din 17 mai 1946, așa-zisul tribunal al poporului, în baza unor acuzații false, nedovedite, de crime de război și crima de dezastrul țării, a pronunțat pentru Ion Antonescu pedeapsa cu moartea de 6 ori[1], detenție pe viață de 3 ori[2], 20 de ani de temniță grea[3], 10 ani degradare civică[4] etc..

 

Hotărârea prevede confiscarea „tuturor bunurilor”[5] lui Ion Antonescu în folosul statului „cu titlul de despăgubiri”[6] și cheltuieli de judecată. Tot la pedeapsa cu moartea au fost condamnați și Mihai Antonescu[7], Horia Sima[8], Constantin Pantazi[9], Gh. Alexianu, Constantin Vasiliu[10], Radu Lecca[11] și Eugen Cristescu[12]. Ședința a fost semnată de președintele așa-zisului tribunal, Al. Voitinovici, și judecătorul C. Balcu[13]. În aceeași zi de 17 mai 1946, Ion Antonescu oferă o procură avocaților săi, Titus Stoica și C. Bălăceanu, pentru a înainta recurs împotriva sentinței[14].

 

Pe data de 27 mai 1946, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiunea a II-a București[15], respinge recursul[16] lui Ion Antonescu menținând sentința de condamnare la moarte. Și recursurile lui Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, C. Z. Vasiliu au fost respinse. Recursurile înaintate de Radu Lecca, Eugen Cristescu, Constantin Pantazi au fost acceptate, pedeapsa cu moartea fiindu-le comutată la detenție grea pe viață.

 

La data de 31 mai 1946, Ion Antonescu adresează regelui Mihai o cerere de grațiere „cu respect”[17]. Cererea de grațiere a fost scrisă de avocații săi, actul neavând „semnătura autografă” [18] a sa. În aceeași zi de 31 mai 1946, și mama mareșalului, „Lița colonel Baranga”[19], în vârstă de 88 de ani, îl imploră pe regele Mihai „cu lacrimi în ochi”[20] să comute pedeapsa cu moartea pentru fiul său.

 

Înalta Mamă și Doamnă se umilește înaintea regelui Mihai exprimându-și „nădejde nestrămutată în nețărmurita solicitudine a Majestății Voastre și în înțelegerea nenorocirii abătute asupra mea”[21]. Și ceilalți condamnați la moartea au înaintat cereri de grațiere regelui Mihai. Cererile de grațiere au fost înaintate regelui Mihai de către ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, tot în ziua de 31 mai 1946[22].

 

Satrapii staliniști ai României de atunci erau foarte grăbiți să-l execute pe Ion Antonescu și cei câțiva colaboratori ai săi. Faptul se poate constata din rapiditatea cu care au acționat, graba lor extraordinară dovedită la proces și după. Așa, tot în 31 mai 1946, guvernul stalinist de la București, condus de Petru Groza, menține, confirmă regelui Mihai hotărârea luată de „tribunal” de a se aplica pedeapsa cu moartea pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și C. Z. Vasiliu[23]. Altor trei condamnați, Radu Lecca, Eugen Cristescu, Constantin Pantazi, pedeapsa cu moartea li s-a comutat[24]. Tot pe 31 mai 1946, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, înaintează regelui un Raport de respingere a cererilor de grațiere ale lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, C. Z. Vasiliu[25]. Motivația respingerii: „pentru înalte rațiuni de stat”[26]. Lucrețiu Pătrășcanu solicită regelui Mihai (prin același raport) comutarea pedepsei cu moartea pentru Radu Lecca, Constantin Pantazi și Eugen Cristescu[27]. Lucrețiu Pătrășcanu solicita regelui aprobarea „în întregime”[28] a Raportului său „având în vedere necesitatea satisfacerii marilor interese ale Țării noastre”[29].

 

La data de 1 iunie 1946, regele Mihai promulgă un Decret prin care comută pedeapsa cu moartea „în muncă silnică pe viață”[30] pentru Eugen Cristescu, Radu Lecca și Constantin Pantazi[31]. La aceeași dată de 1 iunie 1946, ministrul Justiției, Lucrețiu Pătrășcanu, ordonă Primului-Procuror al României „de aducere la îndeplinire a Sentinței nr. 17, din 17 mai 1946, în urma respingerii cererilor de grațiere făcute de I. Antonescu, M. Antonescu, C. Vasiliu și Gh. Alexianu” [32]. Raportul lui Lucrețiu Pătrășcanu conține o rezoluție prin care „d-nii procurori Alfred Petrescu și Gh. Săndulescu”[33] primesc ordinul de aducere la îndeplinire a Sentinței nr. 17 din 17 mai 1946. Iarăși, tot în aceeași zi de 31 mai 1946, știind că va fi executat în scurt timp, mareșalul Ion Antonescu scrie soției sale, Maria Antonescu, o scrisoare apreciată de către istorici drept „Testamentul său politic”[34].

 

În scrisoare, Ion Antonescu sintetizează viața, cariera sa, ambele puse în slujba „poporului de jos” [35], pe care l-a slujit dezinteresat, cu pasiune și dragoste[36]. Își roagă soția să se retragă „într-o mănăstire”[37]; cere să fie îngropat lângă „ai mei, care mi-au fost străbuni și călăuzitori, acolo, la Iancu Nou”[38]. Își exprimă speranța că Istoria îl va pune pe loc de cinste, cândva, în viitor. Nu regretă nimic, nu cere nimic nimănui în afara faptului că nu a putut face mai mult bine poporului român decât a făcut. Dreapta răsplată n-o așteaptă de la oameni, ci „acolo”, la Dumnezeu. „Nici o lacrimă”[39], în fața Morții, conchide Ion Antonescu.

 

Scrisoarea ultimă, cât și „Ultimul său Cuvânt”, din ziua de 17 mai 1946, definesc din plin personalitatea, fenomenul istoric numit Ion Antonescu, ivită din neant în viața publică și militară a României la începutul secolului al XX-lea.

 

Într-un Raport al unui Sub-Inspector de poliție care nu a semnat în clar documentul, din 3 iunie 1946, sunt prezentate lapidar evenimentele care au premers execuția lui Ion Antonescu, execuția însăși și orele de după execuție după ce cei împușcați pe 1 iunie 1946 au fost incinerați la crematoriul „Cenușa”. Anonimul sub-inspector de poliție declară că în ziua de 1 iunie 1946, ora 14, a sosit la „închisoarea militară Jilava”[40] pentru a asista „la convorbirile ce trebuie să aibă loc între marii criminali de război și rudele lor”[41]. După respectivul sub-inspector, la ora 14:45, la Jilava, a sosit Maria Antonescu „însoțită de doi agenți”[42]. Ion Antonescu și Maria Antonescu au vorbit între ei „în franțuzește”[43]. Soțul și-a îmbărbătat soția rugând-o să fie tare și să suporte cu seninătate vitregia soartei[44]. Maria i s-a plâns soțului că nu mai poate îndura „situația în care se găsește”[45]. Spre sfârșitul convorbirii celor doi, Ion Antonescu a rugat soția „să-l ierte pentru necredința în viața conjugală”[46]. Maria Antonescu, la ultima rugăminte a soțului ei, a răspuns că nu poate („nu pot”[47]). Dacă ar fi știut mareșalul că soția îi va refuza ultima rugăminte, ar mai fi scris Scrisoarea din 31 mai 1946? Cred că nu. Răspunsul Mariei Antonescu l-a dezolat adânc pe Mareșal, fapt pentru care, până la sfârșitul întâlnirii, „s-a arătat foarte rece”[48] cu ea. Când s-au despărțit pentru ultima oară „au plâns amândoi”[49]. În discuția cu mama sa, Ion Antonescu a spus Doamnei Mamă că „fiecare român trebuie să moară pentru patrie” [50]. Și că el este fericit că va muri pentru „idealul Țării Românești”[51]. După întâlnirea cu rudele, Ion Antonescu și cei trei, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu și C. Z. Vasiliu, au fost duși sub escortă „în capela închisorii”[52]. Aici, ei s-au spovedit și împărtășit. Doar Mihai Antonescu a refuzat să se împărtășească, fapt pentru care preotul închisorii se ținea după el rugându-l să accepte să o facă.

 

Întrerup analiza raportului subinspectorului anonim, cu privire la evenimentele de la 1 iunie 1946 la închisoarea militară Jilava, pentru a preciza că, tot în acea zi de 1 iunie 1946, la orele 15, comandantului Grupului de Gardieni Publici, maior Meriu Valentin[53], solicită Tribunalului Ilfov autorizația „ca plutonul de execuție să intre în închisoarea Jilava”[54]. Cererea specifica că detașamentul de gardieni publici, 30 la număr, formau plutonul de execuție „pentru ziua de astăzi 1 iunie 1946, orele 15”[55], fiind conduși de un individ numit Vasile Frugină[56]. În aceeași zi de 1 iunie 1946, prim-procuror Jean Nicolau eliberează autorizația detașamentului de gardieni pentru a putea intra în închisoarea Jilava[57].

 

Revenind la relatarea sub-inspectorului de poliție anonim, precizăm că, chiar în momentul când cei patru condamnați erau scoși pentru a fi conduși spre locul execuției, preotul „a tras de mână”[58] pe Mihai Antonescu, rugându-l să se împărtășească. Mihai Antonescu se întoarce câțiva pași „și s-a atins de lingurița cu împărtășanie, totodată având un surâs batjocoritor la adresa preotului”[59]. Apoi cei patru condamnați sunt scoși din închisoare, încadrați fiind de plutonul de execuție, mergând doi câte doi. Ion Antonescu și C. Z. Vasiliu au mers în rândul din față, iar în al doilea rând, Gh. Alexianu și Mihai Antonescu[60].

 

Când au ieșit pe poarta principală a închisorii, C. Z. Vasiliu, observând gardienii care formau plutonul de execuție, a spus tare: „Ăștia nu știu să tragă, or să ne chinuiască”[61]. Când grupul de paznici gardieni alături de cei patru condamnați au ajuns în fața clădirii principale a administrației închisorii, numeroși reporteri fotografi „ai diferitelor ziare străine și reprezentanții presei românești”[62] i-au fotografiat. „Convoiul”[63], nota subinspectorul de poliție anonim, a ajuns la locul execuției numit „Valea Piersicilor”, loc unde C. Z. Vasiliu a adresat rugămintea să fie legat la ochi și de stâlpul execuției, dând șefului plutonului de execuție fularul său. Comandantul plutonului de execuție a ordonat „foc”[64] la ora 18 și 2 minute[65]. Toți patru condamnații au căzut la pământ. La câteva clipe după împușcăturile plutonului, Ion Antonescu „s-a ridicat pe o mână și a strigat: „Domnilor, nu m-ați omorât”[66], după care „a recăzut jos”[67]. Mihai Antonescu și Gheorghe Alexianu nu au mai dat semne de viață după împușcături. Constantin Vasiliu însă „se zbătea gemând”[68]. Medicul legist a ordonat să se tragă „mai multe focuri până când viața a încetat în cadavrele muribunde”[69]. În C. Vasiliu s-a tras și cu o armă „fiindcă tot se mai zbătea”[70]. Subinspectorul anonim apreciază că focurile trase după salvele plutonului de execuție „au fost de prisos”[71], convulsiile, nota el, fiind „inerente în astfel de situații”[72]. La două ore după execuție, cadavrele celor patru au fost urcate „în două camioane ale Salvării”[73]. Camioanele Salvării au fost încadrate de câte o gardă fiecare. Mașinile Salvării au fost escortate până la crematoriul „Cenușa” de mașina prefecturii poliției. Medicul legist aflat la crematoriu a blocat arderea cadavrelor pe motive că nu existau „certificatele de verificarea morții”[74].

 

Și după ce l-au ucis pe Ion Antonescu, asasinii aveau neliniște și grabă, dovadă că le-a scăpat din vedere verificarea morții celor patru executați. Și prim-procurorul care a asistat la execuție, Gh. Săndulescu, „s-a opus la incinerare și a trebuit să se piardă timp până la 21 și 15 minute când a început incinerarea”[75]. Arderea fiecărui cadavru, nota subinspectorul anonim, a durat „o oră și jumătate”[76]. După fiecare incinerare, cenușa a fost pusă într-o urnă. Pe capacul urnei a fost scris numele celui ars. Incinerarea cadavrelor s-a încheiat „la ora 2, pe ziua de 2 iunie 1946”[77]. Urnele au fost duse de prim-procurorul Gh. Săndulescu și subinspectorul de poliție anonim la prefectura poliției București, fiind predate „sub semnătură”[78] comisarului de serviciu. Subinspectorul anonim își încheie raportul notând că, înainte de execuție, condamnații, trei dintre ei, nu și-au manifestat „nici o dorință, în afară de Mihai Antonescu, care a declarat că dorește ca biblioteca personală să fie dată facultății de drept”[79].

 

După ce Ion Antonescu și cei trei demnitari ai regimului său au fost executați, la ora 18:45 a zilei de 1 iunie 1946, medicul legist Al. Gr. Ionescu a întocmit un act de verificare a morții celor patru martiri asasinați bestial.

 

Concluzia medicului legist a fost că moartea lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, C. Z. Vasiliu „se datorește rănilor multiple produse prin proiectile de armă de foc, care au intersectat corpul și trunchiul”[80]. La ora 19:15 a zilei de 1 iunie 1946, procurorul Gh. Săndulescu a scris un proces-verbal „privind percheziția efectuată asupra cadavrelor celor executați”[81]. Percheziția a fost efectuată de către „un gardian public din grupa de execuție și de către d-l grefier al închisorii militare Jilava, Craioveanu Ștefan”[82]. Cele găsite în urma percheziției au fost trecute pe niște inventare care au fost anexate procesului-verbal[83]. Toate obiectele găsite asupra celor patru martiri au fost înmânate grefierului Ștefan Craioveanu, pe care le-a primit semnând pe fiecare inventar.

 

În seara zilei de 1 iunie 1946, ora 19:30, mama lui Ion Antonescu înaintează primului-procuror al tribunalului Ilfov cererea de a i se elibera cadavrul fiului ei „sau a urnei funerare a acestuia” [84]. Din cerere aflăm că Doamna Mamă avea domiciliul în București, Bulevardul Lascăr Catargiu, nr. 11A[85], iar corpul fiului sau urna cu cenușă solicita să-i fie predată „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”[86]. Pe cerere prim-procurorul scrie o rezoluție prin care confirmă că a primit cererea Doamnei Mame pe 1 iunie 1946, ora 19:30[87]. A refuzat, însă, cererea Doamnei Mamă. Cenușa fiului său, Ion Antonescu, nu i-au dat-o. În semn de ură și răzbunare din partea ucigașilor pe care același Ion Antonescu în cei 4 ani de guvernare i-a salvat de la moarte, cântându-le mereu în coarne. Aceasta a fost răsplata pentru Ion Antonescu: moartea. Obiectele găsite asupra lui Ion Antonescu, trecute într-un inventar scris la ora 19:45, 1 iunie 1946, au fost următoarele: „două batiste, o iconiță, o pălărie maron”[88]. Inventarul a fost semnat de primul grefier al închisorii Jilava, Ștefan Craioveanu[89]. Atât i-au lăsat ucigașii să aibă asupra sa, altceva nimic.

 

La ora 20 a zilei de 1 iunie 1946, s-a întocmit un proces-verbal scris de către Comisia formată de Parchetul tribunalului Ilfov pentru ducerea la îndeplinire a sentinței nr. 17 din 17 mai 1946 de condamnare la moarte a lui Ion Antonescu și celor trei demnitari-colaboratori ai săi[90]. Relatarea din procesul-verbal a fost efectuată de procurorul Alfred V. Petrescu, iar nu am îndoială că numele adevărat al acestuia era altul. Procurorul Alfred V. Petrescu, asistat de procurorul Gh. Săndulescu, ambii de la Parchetul Tribunalului Ilfov, și de grefierul Gh. Colac, grefier la așa-zisul tribunal al poporului, invocând respingerea cererilor de recurs și grațiere ale celor patru condamnați la moarte, de către rege și Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând ordinul lui Lucrețiu Pătrășcanu de punere în aplicare a Sentinței nr. 17 și, îndeosebi, „dispozițiunile articolului 14, alineat final din Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945”[91] privind normele de urmat în vederea executării pedepsei cu moartea, a trecut la îndeplinirea Sentinței. Adică, au trecut la asasinarea celor patru români.

 

Toate legile, normele juridice invocate de procurorul Alfred V. Petrescu erau în afara cadrului juridic constituțional care funcționa în România la acea vreme. Execuția lui Ion Antonescu, cât și a celor trei colaboratori apropiați ai săi, nu a avut niciun temei legislativ cu adevărat legal. În realitate, procurorul Alfred V. Petrescu, chiar dacă invoca autoritatea unor legi și regulamente juridice (ele însele ilegale), la 1 iunie 1946, a condus nu o execuție legală, ci un asasinat odios, un masacru în toată regula[92]. În spatele uciderii lui Ion Antonescu nu se aflau Legile invocate de procuror, ci U.R.S.S. și însuși Stalin. Ion Antonescu nu a fost executat pentru faptele ce i s-au pus în cârcă, ci din ura și răzbunarea atroce pe care i-au purtat-o Stalin și banda lui de asasini de la Kremlin.

 

Să urmărim relatarea procurorului Alfred V. Petrescu privind „filmul” execuției mareșalului Ion Antonescu, observând, în treacăt, că respectivul procuror era evreu și că numele său real era Petrescu cum este al meu Solomon. Iată relatarea sa: la ora 16:15 a zilei de 1 iunie 1946, procurorul Alfred V. Petrescu a sosit la închisoarea militară Jilava[93]. La intrarea în închisoarea Jilava, procurorul este întâmpinat de colonelul de jandarmi Dumitru Pristavu, comandantul închisorii, Mihail Gavrilovici, de la Direcția Poliției, delegat al Ministerului de Interne, de medicul legist Alexandru Gr. Ionescu și preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii Jilava[94]. Procurorul îi informează pe cei enumerați cine este și cu ce scop a sosit la Jilava. Tot el fixează ca ora execuției să fie ora 18:00.

 

Însoțit de comandantul închisorii, D. Pristavu, de avocații Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Constantin Stroe, Alfred V. Petrescu vizitează, începând de la ora 16:45, pe rând, pe cei patru condamnați la moarte aflați în celulele lor[95]. Vizitând celula în care se afla Ion Antonescu, procurorul îl interoghează asupra identității sale, comunicându-i că cererea de grațiere fusese respinsă de rege și că sentința nr. 17 din 17 mai 1946 a așa-zisului tribunal al poporului „va fi executată la ora 18:00” [96]. Întrebându-l pe Ion Antonescu care îi este ultima dorință, acesta i-a spus că vrea să „nu fiu legat de mâini și nici la ochi, când se va trage în mine”[97]. Trece, apoi, în celula lui Mihai Antonescu, căruia-i comunică aceleași chestiuni ca și lui Ion Antonescu. Ultima dorință a lui Mihai Antonescu a fost ca biblioteca sa „să rămână facultății de Drept București”[98]. Mihai Antonescu a cerut hârtie pentru a scrie familiei[99]. Mihai Antonescu mai declară procurorului Alfred V. Petrescu „că se săvârșește o mare greșeală prin executarea Mareșalului Antonescu”[100]. Cere ca cele spuse de el despre executarea lui Ion Antonescu să fie comunicate regelui. Adaugă că dorește ca „apărarea scrisă de mine și depusă la dosar” [101] să fie publicată. Ultima dorință a lui C. Z. Vasiliu a fost ca să-și vadă familia și să se spovedească[102]. Gheorghe Alexianu i-a comunicat procurorului Alfred V. Petrescu doar atât: „Doresc neamului românesc să-și îndeplinească idealurile pentru cari cad eu astăzi aici”[103].

 

Procurorul precizează că i-a pus hârtie la dispoziție lui Mihai Antonescu. Între orele 17:00 și 17:30, condamnaților li s-a permis să se vadă cu rudele lor apropiate, iar între orele 17:30 și 17:45, cei patru condamnați s-au împărtășit preotului Teodor Totolici[104]. La ora 17:45, condamnații sunt escortați de către patru gardieni ai închisorii Jilava spre locul execuției. Comandantul închisorii, colonelul Pristavu Dumitru, și preotul Totolici Teodor îi însoțesc pe condamnați până la stâlpii de execuție. La ora 18:00, comandantul trupei de gardieni îi raportează că sunt gata pentru îndeplinirea ordinului, după care Alfred V. Petrescu ordonă grefierului Gh. Colac să citească Hotărârea nr. 17 din 17 mai 1946 a așa-zisului tribunal al poporului. Asistenței i s-a prezentat o scurtă expunere a faptelor săvârșite de condamnați[105]. Apoi, procurorul întreabă condamnații dacă vor să fie legați la ochi și de stâlpul de execuție conform articolului 18 din regulamentul nr. 12/1942. Condamnații declară că vor să stea cu fața către grupa de execuție[106], fără a fi legați de stâlpi. C. Z. Vasiliu a cerut să fie legat la ochi cu fularul său. Alfred V. Petrescu dispune îndeplinirea dorințelor celor patru condamnați.

 

La ora 18:03, procurorul Alfred V. Petrescu a ordonat grupei de gardieni publici executarea condamnaților[107]. Comandantul grupei de gardieni, Vasile Rugină, ordonă încărcarea armelor, ochirea și executarea focului. După încetarea focului, medicul legist Alexandru Gr. Ionescu a constatat că cei executați încă dădeau semne de viață. Vasile Rugină a tras cu un revolver, în capul celor patru, „loviturile de grație”[108]. La ora 18:15, medicul legist a constatat moartea celor patru executați; cadavrele acestora au fost lăsate „pe loc timp de o oră sub paza unei gărzi formată dintr-un șef și opt gardieni publici” [109]. La orele 19:15, procurorul Gh. Săndulescu percheziționează cadavrele, notând în procese-verbale cele constatate. Am redat doar cele găsite asupra lui Ion Antonescu. Procurorul Gh. Săndulescu s-a ocupat cu transportul cadavrelor la crematoriul „Cenușa”. La ora 20:00, Alfred V. Petrescu și grefierul Gh. Colac au părăsit incinta închisorii militare Jilava[110].

 

Procesul-verbal a fost întocmit în patru exemplare, fiind semnat de Alfred V. Petrescu, procuror Gh. Săndulescu și Gh. Colac, grefier[111]. Regretatul istoric Gh. Buzatu a identificat și publicat un document neștiut privind executarea lui Ion Antonescu și a celor trei demnitari ai săi, din care înțelegem că, înaintea execuției, Mareșalul a refuzat să se împărtășească zicând preotului și de ce anume refuză: „Iartă-mă, părinte, dar refuz împărtășania deoarece am pe Mihai Antonescu pe conștiință; el trebuia să rămână la Universitate, unde era unul din cel mai emerit profesori, dar eu sânt vinovat de asta că l-am luat cu mine la cârma țării”[112].

 

La ultima dorință, ceea ce Alfred V. Petrescu nu a precizat, Ion Antonescu a solicitat să fie împușcat de către Armată. Refuzându-i-se dorința, Ion Antonescu a strigat asasinilor: „Canaliilor, canaliilor”[113]. Din document aflăm că atunci când s-a dat comanda „foc”, Ion Antonescu a salutat ridicând mâna dreaptă sus în care avea pălăria[114]. A căzut, dar s-a ridicat sprijinindu-se în mâna dreaptă zicând: „Nu m-ați împușcat, domnilor, trageți”[115]. Vasile Rugină, comandantul grupei de execuție, a mai tras două cartușe în capul lui Ion Antonescu. Medicul legist constată că Ion Antonescu încă nu murise, după care V. Rugină mai trage un foc de pistol în pieptul Mareșalului, după care acesta a murit[116]. Execuția lui Ion Antonescu a fost filmată de către două aparate „la care s-au aflat un român și un rus”[117].

 

Tot acest document precizează că pentru execuție s-au oferit voluntari 17 gardieni, dintre care au fost aleși 12[118]. Între aceștia erau și trei evrei.

 

Dintr-un Referat din 6 iunie 1946 asupra asasinatelor staliniste de la Jilava, din 1 iunie 1946[119], aflăm că Doamna Mamă, Lița Baranga, înainte de execuție, fusese asigurată de Ileana, sora lui Carol II, că va interveni pe lângă regele Mihai ca fiul ei să nu fie executat[120]. Apoi că, la ultima întâlnire cu mama sa, Ion Antonescu i-a declarat două chestiuni foarte importante. Întâi, a spus că moartea sa se datorează marii lui lupte și a României pentru a elibera Bucovina și Basarabia de sub ocupația U.R.S.S.: „Dacă mor, este pentru Bucovina și Basarabia. De ar fi să reîncep aș face la fel”[121]. Altă spusă a lui Ion Antonescu către mama sa îl privea pe regele Mihai: „Regele este un monstru moral, într-o bună zi își va pierde tronul”[122]. Nu ezit să-i dau dreptate lui Ion Antonescu în ceea ce-l privește pe fostul rege Mihai, acceptând ca extrem de pertinentă, veridică caracterizarea făcută regelui Mihai de Ion Antonescu.

 

Documentul de care vorbesc conține informații despre corespondenții străini ce au fost prezenți, atunci, la 1 iunie 1946, la Jilava. Agenția Associated Press avea la fața locului doi ziariști, O’Brien și F. Shea. Primul, nefiind lăsat să pătrundă în zona unde avea loc execuția, i-a declarat lui Avram Bunaciu, sub formă de reproș: „Am fost în munți, unde am văzut un cimitir cu sute de aviatori americani omorâți fiindcă criminalul Antonescu ne-a declarat război. Ca american, vreau să asist la execuția acestor criminali”[123]. Spusele ziaristului american erau în ton cu mistificarea generală a acelui timp, fiind pur și simplu neadevărate, invenții. Aviatorii americani au murit în luptele aeriene duse pe cerul României, cu aviația română și germană, și nu „uciși” de Ion Antonescu. Condițiile de prizonierat, pentru acei aviatori americani căzuți prizonieri, erau identice cu cele oferite de o pensiune de nivelul mediu din Elveția sau de un hotel de frunte din Munții Carpați din România. Propaganda mincinoasă contra regimului Ion Antonescu începuse din acel timp, iar diversiunea cu crimele de război ale lui s-a extins îndeosebi după 1990.

 

Remarc o altă spusă a ziaristului O’Brien, tot către Avram Bunaciu, în ziua de 1 iunie 1946, după care bugetul agenției de știri pe care o reprezenta, Associated Press, era „mai mare decât al României”[124].

 

Autorul Referatului de care vorbesc era un atent și versat observator al conduitei umane în situații extreme, de vreme ce a notat că mergând spre locul execuției a observat că Ion Antonescu „pășea destul de demn”[125], apreciind însă că „atitudinea lui era forțată”[126]. Mersul lui Ion Antonescu „părea mândru, fața îi era descompusă, bărbia ușor căzută și tremurândă”[127]. La reverul haine, Ion Antonescu avea o panglică tricoloră. Și acest martor afirmă că, în momentul salvei, Ion Antonescu „a salutat cu pălăria”[128]. Pentru a fi uciși Ion Antonescu și C. Vasiliu, după salva grupei de execuție, au mai fost trase încă „12 focuri suplimentare”[129].

 

Filmul execuției lui Ion Antonescu efectuat de doi operatori cinematografici a fost confiscat de prim-procurorul Jean Nicolau.

 

Execuția lui Ion Antonescu a produs mânie, durere și indignare în sufletele unei mari părți a poporului român. Tineretul universitar, de orientare liberală și național-țărănească, în semn de protest, a arborat pe haine o rozetă tricoloră „barată cu doliu”[130]. Un nepot al Mareșalului, acasă la Doamna Mamă, Lița Baranga, „un băiat tânăr și brun”[131], a declarat că îl va ucide pe rege, „această canalie încornorată care s-a pus în slujba jidanilor și a comuniștilor”[132]. Tânărul respectiv nu a rostit decât adevărul.

 

Autorul Referatului, anonim, de asemenea, a subliniat faptul că execuția celor patru martiri s-a realizat „în condițiuni mizerabile”[133], și că „atmosfera de improvizație se simțea cu ușurință”. Plutonul de execuție fusese format din oameni care „parcă nu mai ținuseră o armă de foc în mână”[134]. Preotul era „deprimat”, slab, de abia mișcându-se fiind incapabil „de a întări pe condamnații care trebuiau să moară”[135].

 

Execuția mareșalului Ion Antonescu, din aceste motive, în loc de a avea „un aspect sobru și justițiar, s-a transformat într-un spectacol penibil și sanguin”[136]. Adică într-un asasinat odios, un masacru regizat, organizat și executat de oamenii U.R.S.S.-ului și ai lui Stalin.

 

Revin precizând că după ce medicul legist Al. Gr. Ionescu a constatat moartea celor patru condamnați, cadavrele acestora au fost transportate „cu ambulanțele Salvării la crematoriul „Cenușa”[137. La ora 21:15 a început arderea cadavrelor, operațiune care s-a efectuat „pe rând”[138]. Cenușa rezultată din arderea celor patru corpuri a fost depusă în urne separate, pe care fusese scris „numele respectiv”[139]. Urnele s-au depus la Prefectura Poliției Capitalei, fiind predate comisarului de serviciu, Simion. Procesul-verbal cu privire la arderea celor patru corpuri a fost întocmit de procurorul Gh. Săndulescu, la ora 0:30 a zilei de 2 iunie 1946. La ora 1:00 a zilei de 2 iunie 1946, procurorul Gh. Săndulescu a scris un proces-verbal privind predarea urnelor cu cenușă comisarului Simion, aflat de serviciu la Prefectura Poliției Capitalei[140]. Urnele fuseseră depuse în acel loc „spre provizorie conservare”[141] până ce se va lua o hotărâre definitivă privind soarta lor. Procesul-verbal a fost semnat de procurorul Gh. Săndulescu și doi asistenți, chestor V. Ancuța și inspector Mihai Gavrilovici[142].

 

De la poliția Capitalei urnele cu cenușă au dispărut cu desăvârșire. Se presupune că, conținutul lor a fost aruncat în rețeaua de canalizare a Capitalei.

 

Asasinarea bestială a mareșalului Ion Antonescu și a trei dintre colaboratorii săi a fost condamnată, dezaprobată de majoritatea absolută a poporului român, chiar dacă, atunci, România, poporul român, căzuse în robie. Mai puțin de către gruparea comunistă care fusese instalată la conducerea României de ocupantul sovietice numită P.C.R.. Gruparea comunistă se constituise într-o bandă trădătoare aflată în slujba U.R.S.S.-ului, compusă în mare parte din alogeni, care bandă organizase mascarada stalinistă prin așa-zisul Tribunal al Poporului, cât și masacrul de la Jilava din 1 iunie 1946.

 

În mai 1946, Mareșalul Ion Antonescu nu a avut parte de o judecată dreaptă, sub auspiciul legilor existente în România, iar acuzațiile aduse lui din punct de vedere al Codului Penal existent atunci nu au fost dovedite de nimic. Tribunalul care i-a înscenat judecata lui Ion Antonescu nu a fost unul al poporului român, ci un tribunal al ocupantului sovietic care i-a pus stăpâni peste țară, în anii 1944-1945, pe evreii comuniști. Tribunalul zis al poporului a fost, în realitate, un tribunal stalinist evreiesc. Acuzatorii, judecătorii, procurorii, executanții comuniști ai asasinării Mareșalului Ion Antonescu au fost, cu toții, evrei comuniști staliniști, nu români. Așa de mult reprezentau poporul român autorii înscenării juridice de la București din mai 1946, încât când l-au executat pe Mareșal s-au folosit de niște unelte netrebnice, gardieni publici între care s-au infiltrat și câțiva evrei. În asemenea situație nu se poate vorbi de judecată, de proces legal, de sentințe legale, ci ilegale, de crime odioase.

 

Ion Antonescu, în mai 1946, nu a fost condamnat în baza prevederilor Codului Penal funcțional în statul român la acel timp, ci în baza unor legiuiri ilegitime, create de ocupantul sovietic cu scopul de a-l pedepsi cu orice preț pe Mareșal și demnitarii regimului său. În baza acestor acte normative staliniste, ilegale, tot ce avea mai valoros, și curat, și mai bun poporul român la acel timp va fi acuzat, judecat și condamnat, asasinat. Nu pot ignora sau minimaliza rolul regelui Mihai în această tragedie, căci începutul nenorocirii României pleacă de la lovitura de stat din 23 august 1944. Mihai, căruia noblețea titlului de rege ar trebui să i se refuze, prin actul său din august 1944, a ușurat dușmanului de moarte al României, U.R.S.S., ocuparea țării. Fără remușcări, individul s-a pus în slujba ocupantului sovietic, a aprobat, girat toate actele acestuia, a validat sutele, miile de crime ale U.R.S.S. împotriva poporului român, de dragul de a-și salva coroana. A fost complice, deci, la genocidul contra poporului român.

 

Începând de la data 23 august 1944, regele Mihai, prin faptele sale, s-a așezat temeinic alături de bunicul său, Carol I, și de tatăl său, dezertor, ucigaș și hoț, Carol II, ca un individ fără nicio compasiune și iubire față de România și poporul său, fiind complice la crime în masă înfăptuite de ocupant contra poporului român. Ion Antonescu l-a definit pe Mihai ca pe un monstru moral, iar judecata Mareșalului încă este blândă față de această creatură hidoasă a istoriei noastre. Cum putem uita, și ierta, faptul că individul numit Mihai, „regele” României, imediat după actul de la 23 august 1944 a predat inamicului de moarte al Țării, U.R.S.S., pe comandantul Armatei Române, Ion Antonescu, cât și șeful Statului român, caz nemaiîntâlnit în istoria Lumii? Cum putem uita că, ca urmare a ordinului său, Armata Română a capitulat în fața rușilor, iar în zilele de după 23 august 1944, peste 150.000 de ostași români au fost luați prizonieri de către Armata Sovietică și trimiși în Siberia? S-au mai întors câteva sute, după ani și ani. Nimeni cât a trăit nu i-a reproșat individului odioasa crimă, cât și înalta trădare.

 

Recapitulez: Ion Antonescu, prin actul de acuzare al tribunalului stalinist, și conform sentinței nr. 17 din 17 mai 1946, a fost condamnat la detenție grea pe viață pentru că, „militând pentru hitlerism sau fascism”, a acceptat venirea trupelor germane în România. Avem de a face cu infracțiuni imaginare, în afara oricărui adevăr istoric. Nu Ion Antonescu a invitat trupele germane în România întâia oară, ci regele Carol II, în iulie 1940, după ce U.R.S.S. a amenințat România cu războiul anexând de la țara noastră Basarabia și Nordul Bucovinei, așa cum am notat în cartea de față. Ion Antonescu nu a „militat” pentru fascism cu niciun chip, iar regimul său politic nu a fost unul fascist sau hitlerist. Cititorul cărții de față, ajungând până aici, cunoaște, a înțeles un adevăr istoric elementar: Mareșalul Antonescu nu a avut cum să militeze pentru „fascism” pentru simplul și foarte cunoscutul motiv că tocmai el a distrus definitiv mișcarea fascistă din România, scoțând-o în afara Legii în ianuarie 1941.

 

Venirea trupelor germane în România, începând cu luna octombrie 1940, așa cum am subliniat apăsat în carte, a constituit cea mai serioasă și solidă garanție a supraviețuirii statului român în acel timp. Venirea trupelor germane în octombrie 1940, în România, nu a însemnat ocuparea țării de către Germania, ci a fost făcută în interesul poporului român. Prezența trupelor germane în țara noastră a oprit definitiv actele de agresiune ale Uniunii Sovietice contra României. Întreb, de când un șef de stat poate fi acuzat de dușmanul acelui stat (am în vedere U.R.S.S.) că apărând ființa statului respectiv, aliind-se cu un stat mult mai puternic, ar fi comis un act de trădare, o infracțiune? Infracțiune gravă sinonimă cu înalta trădare a comis nu Mareșalul Ion Antonescu că a acceptat pe teritoriul țării trupe germane, ci regele Mihai, care, la 23 august 1944, a înlesnit, cu ajutorul unui grup criminal organizat, Camarila regală, ocuparea țării de către Uniunea Sovietică.

 

De asemenea, Mareșalul Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru că a hotărât declararea războiului contra U.R.S.S., continuându-l până în 1944, august. Am scris despre această temă dând suficiente detalii, amănunte în cuprinsul cărții. Subliniez, din nou, faptul că Ion Antonescu nu a declarat războiul contra U.R.S.S. în iunie 1941, pentru simplul motiv că Uniunea Sovietică însăși a atacat România în vara anului 1940, cotropindu-ne o parte din țară. Pe parcursul intervalului iulie 1940 – iunie 1941, Imperiul Sovietic se pregătea intens să anexeze și restul Moldovei dintre Prut și Carpați, Delta Dunării și Dobrogea de la România. Numai un străin de țară, un trădător poate să interzică unui guvern, unui șef de stat, indiferent care ar fi fost acela, unui popor să lupte pentru a-și elibera o parte a teritoriului național ocupat de un dușman istoric mai puternic. În loc de a fi infracțiune, acuzația în cazul de față devine absurdă dovedind că ocupantul țării și slugile alogene din guvernul României căutau pretexte pentru a-l ucide pe Mareșalul Ion Antonescu, pentru a-l pedepsi că a avut curajul să înfrunte cu arma în mână pe Stalin și U.R.S.S.

 

Am citat, în cartea de față (din Actul de acuzare), cum că Ion Antonescu și România „au atacat” U.R.S.S., în iunie 1941, chipurile, care U.R.S.S. ne întindea o mână frățească, din dragoste față de poporul român! O asemenea aberație, minciună odioasă a atins culmea absurdului. „Dragostea”, „iubirea” Imperiului Rus sau Sovietic către România, poporul român a experimentat-o în ultimele trei secole din istoria sa, îndeosebi în vara anului 1940! Mai mult decât ca o infamie fără egal, odiosul tribunal stalinist considera că Ion Antonescu a purtat un război de cucerire, nedrept, pe însuși teritoriul său național dintre Prut și Nistru. A acuza un șef de stat, un popor că a luptat pentru a-și elibera o parte din patrimoniul său teritorial național nu este altceva decât o monstruoasă absurditate bolșevică. Doar bolșevicii erau în stare de o asemenea îngrozitoare „acuzație”.

 

Tot la moarte a fost condamnat Mareșalul Ion Antonescu, a doua oară, pe motiv că nu ar fi respectat legile, regulile internaționale ale războiului. Nicio probă nu a fost adusă de către tribunalul stalinist care să dovedească vinovăția lui Ion Antonescu în acest caz. Adevăratul motiv, ascuns în spatele pretinsei infracțiuni la legile războiului, era ura și răzbunarea ocupantului sovietic contra României, țară mică, care s-a ridicat și a luptat cu arma în mână pentru a-și elibera pământul său cotropit de către U.R.S.S.. Aici, în loc de infracțiune, avem de a face cu un act prin care poporul român a dovedit curaj, demnitate, onoare, vitejie. El, dar și conducătorul său, Ion Antonescu.

 

Ion Antonescu a primit o condamnare de 20 de ani temniță grea pentru tratament inuman aplicat, chipurile, prizonierilor de război sovietici și aliați. Iarăși nicio dovadă, nicio probă nu a fost adusă de tribunalul stalinist în sprijinul acuzației. Prizonieri de război sovietici în România au fost tratați cu omenie, iar hrana lor zilnică era aidoma cu aceea a soldatului român. Unde este tratamentul „inuman”? Invenții, mistificări specifice stalinismului. Altceva nimic.

 

Că acuzația nu avea niciun temei documentar, fiind, în realitate, o minciună sfruntată, o dovedesc cu cele afirmate de Ion Antonescu în cadrul ședinței de guvern din „dimineața”[143] zilei de 16 decembrie 1941. Astfel, în cadrul discuțiilor, cu privire la „drumurile”[144] construite și cu ajutorul prizonierilor de război sovietici, la care participau inginerul C. Bușilă și șeful guvernului, Ion Antonescu, îndeosebi, acesta după ce a precizat că a investit 25 de miliarde de lei în „chestiuni economice”v[145]]. Apoi inginerul C. Bușilă zise că „antreprenorii noștri au făcut mult rău”[146, Ion Antonescu îi replică: „Ce măsuri ați luat? Nu te dezavuează nimeni dacă împuști un tâlhar”[147]. Știind că drumurile aflate în lucru se făceau și cu munca prizonierilor de război sovietici, fără ca cineva să-i spună sau ceară ceva, șeful guvernului, Ion Antonescu, zise pe neașteptate: „În ce privește prizonierii, vă atrag atenția că până acum au murit peste 600 de prizonieri”[148]. După care sublinie apăsat că în cazul prizonierilor de război „e o chestiune de umanitate. Când luptăm putem fi duri și trebuie să fim duri, dar apoi să devenim oameni. Când sunt în mâna noastră, trebuie să-i tratăm omenește”[149]. Afirmă că a trimis „un control”[150] privind situația prizonierilor. A constatat că „barăcile abia acum se fac, n-au haine pentru iarnă și a început tifosul exantematic printre ei”[151]. Continuă zicând că echipa de control a găsit „rezultate groaznice”[152]. Declară că satul român, în cazul prizonierilor, „are o răspundere internațională”[153]. Imediat face trimitere la tratamentul aplicat prizonierilor de război de către U.R.S.S., declarând: „Rușii își pot permite orice. Ei pot să-și bată joc de o națiune, pentru că și-au bătut joc de propria națiune și sânt tratați pe plan internațional cum sânt tratați”[154]. După care subliniază că România, statul român nu-și poate „permite acest lucru, pentru că n-avem insensibilitatea rusească”[155]. Continuă că statul român are nevoie de acești prizonieri drept pentru care „trebuie să-i scoatem din iarnă în condiții suficient de bune. Să le asigurăm existența ca să-i putem întrebuința tot în folosul economiei naționale”[156].

 

Așadar, Ion Antonescu, ca șef de stat, a ordonat ca prizonierii de război sovietici și nu numai să fie tratați „omenește”. Unde se găsește atunci tratamentul „inuman”, de vreme ce, tot atunci, la aceeași ședință de guvern, generalul Constantin Pantazi, ministrul de război, a informat plenul guvernului că prizonierii sovietici „primesc exact același fel de hrană ca și soldații noștri cari muncesc”[157]. Acuzația tribunalului stalinist, privind acuzația la care fac trimitere, nu a fost decât o invenție, o minciună sfruntată.

 

Ion Antonescu a primit pedeapsa cu moartea a treia oară pentru că ar fi ordonat acte de cruzime, de teroare sau de suprimare asupra populației în teritoriile în care s-a purtat războiul. Este dat ca exemplu cazul Odessa, caz în care Mareșalul a ordonat represalii ca urmare a uciderii a zeci de ofițeri români (22 noiembrie 1941) și a asasinării a mii de soldați și ofițeri români de „inocenta” populație civilă sovietică a Odessei. Civilii sovietici, la Odessa, au ucis circa 20.000 de soldați și ofițeri români, cum chiar ei înșiși au declarat, sau doar 6.000 de soldați și ofițeri, cât a declarat însuși Mareșalul în timpul interogărilor din 1946. Crimele populației civile, actele ei de teroare și banditism contra Armatei Române erau interzise și sancționate de convențiile internaționale. În cazul Odessa, Ion Antonescu a acționat doar conform prevederilor legislației internaționale, iar Alex Mihai Stoenescu a demonstrat acest fapt în cunoscutul său studiu citat de noi de mai multe ori în această carte. Fac trimitere la volumul Armata, Mareșalul și Evreii a cunoscutului istoric.

 

În cazul Odessa, așa cum am și demonstrat ceva mai sus, Ion Antonescu a acționat în acord cu legislația internațională privind ducerea războiului. În acest caz, el nu a comis nicio infracțiune, ci a acționat în legitimă apărare. La „procesul” intentat, Mareșalul a declarat că, în asemenea caz, ca cel de la Odessa, el era obligat să apere viețile soldaților Armatei pe care o conducea. Am redat cele declarate de el ceva mai sus, așa că nu le mai repet.

 

Ion Antonescu a fost condamnat la moarte a patra oară pentru că ar fi ordonat „represiuni colective sau individuale în scop de persecuție sau din motive rasiale asupra populației civile”. Ion Antonescu a dispus evacuarea unor populații ce s-au dovedit ostile statului român, impunându-le să locuiască, să trăiască și să muncească într-o anumită zonă geografică a țării. Scopul era de a asigura siguranța statului român. Evacuarea unor populații, în condiții de război, au fost măsuri legitime pe care statul român, conducătorul lui din acei ani, a avut obligația și dreptul să le ia. Nu exact la fel a procedat statul american, după 7 decembrie 1941, când a intrat în război contra Japoniei, internând în lagăre pe toți cetățenii americani de origine japoneză? Nu pentru a-i extermina sau din ură rasială a evacuat Ion Antonescu, la Est de Nistru, pe evreii din Basarabia, Nordul Bucovinei și câteva mii din județul Dorohoi. Cetățenii evrei evacuați în Transnistria au dovedit prin fapte că nu au fost și nu erau loiali statului român, că reprezentau un pericol pentru România, fiind loiali doar U.R.S.S., Imperiului Sovietic, pe care ei o considerau patria lor adevărată.

 

Evreii din Nordul Bucovinei și Basarabia, o mare parte dintre ei, comuniști plătiți de Kremlin, în vara anului 1940, au dovedit dușmănie și agresivitate ieșite din comun împotriva statului român. Și totuși, la acel timp (1940 - n. a.), acei evrei erau cetățeni ai României, iar actele lor de agresiune, crimele lor contra Armatei Române, atacarea instituțiilor statului român, a populației românești a probat ostilitate ieșită din comun. Ion Antonescu a evacuat la Est de Nistru pe unii evrei nu pentru că aceștia ar fi fost evrei, ci pentru că erau comuniști aflați în solda și slujba unui stat dușman, U.R.S.S.. De ce Ion Antonescu nu a deportat niciun evreu din România de la Vest de Prut (cu excepția cazului celor 5.000 de evrei din Dorohoi), ci doar din teritoriile anexate de U.R.S.S. în 1940? Răspunsul e limpede.

 

Așadar, nu persecuții rasiale, nici ură de rasă, cu atât mai puțin exterminare, ci măsuri luate din necesitatea asigurării securității și apărării statului român.

 

Iarăși, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte pentru a cincea oară pe motiv că ar fi dispus, ordonat și organizat „munci excesive sau deplasări și transporturi de persoane în scopul exterminării acestora”. Atât deplasarea de persoane, cât și evacuarea acestora, munca efectuată în zonele stabilite s-au efectuat nu în scopul exterminării acestora. Am subliniat de ce și pentru ce au fost ele evacuate și modul cum au fost tratați prizonierii de război ceva mai sus. Am văzut cu ce spaimă, cu ce groază așteptau evreii aflați în Transnistria evacuarea lor la Est de Bug, în anii 1941 - 1942. Evreii trimiși dincolo de Bug au fost măcelăriți de germani, iar când autoritățile române au aflat ce fac germanii cu evreii încăpuți în mâna lor (Est de Bug), au refuzat să-i mai trimită acolo, oprindu-i în Transnistria. Adică le-au salvat viața, i-au protejat.

 

În Transnistria, evreii nu au fost supuși unui regim de exterminare în masă cum se susține de către mistificatorii de ieri și de azi. Dacă au murit evrei acolo, au murit din cauza epidemiilor, foamei, frigului. Că în Transnistria nu poate fi vorba de exterminarea populației evreiești evacuate acolo se constată din faptul următor: când frontul, operațiunile militare se apropia din Transnistria, statul român, administrația românească a readus pe toți evreii din acea zonă în Țară asigurându-le protecția acestora față de germani.

 

Nu cu acuzații lipsite de dovezi se confirmă intențiile lui Ion Antonescu de a-i extermina pe evrei, ci cu probe materiale solide, irefutabile, cu documente istorice interpretate corect, nu măsluite. Ion Antonescu a fost un antisemit moderat, de „nuanță spirituală” culturală, cum l-a definit atât de bine Mihai Antonescu. Uneori, a făcut declarații dure la adresa evreilor de la Est de Prut. Avea uneori obiceiul de a fi retoric și radical în declarații. Dacă Ion Antonescu ar fi urmărit exterminarea populației evreiești din România, faptul l-ar fi putut face foarte simplu: accepta cererile repetate ale Germaniei de a le preda, lor, pe evreii români. Reamintesc cele spuse de Hitler lui Ion Antonescu la întâlnirea lor de la Klessheim, din 13 aprilie 1943, cum că el, Mareșalul, nu s-a aliniat Germaniei și Ungariei în a-i extermina pe evrei, așa cum au procedat germanii și ungurii.

 

Cu acel prilej, iar faptul l-am subliniat la locul și momentul potrivit în carte, Ion Antonescu a spus răspicat lui Hitler că România nu-și extermină cetățenii de origine evreiască, nu acceptă soluții radicale contra lor.

 

În acest sens, deosebit de revelatoare a fost și rămâne declarația președintelui Israelului, Shimon Peres, din august 2010, când a vizitat România: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat viețile multor evrei de aici, 400.000 de evrei, care au venit în Israel și au contribuit și contribuie la construirea Israelului; ei iubesc Israelul, dar nu și-au uitat iubirea pentru România, și-au păstrat cultura românească. Pentru aceasta, doresc să mulțumesc poporului român și să îi spun că aceasta este o prietenie care nu se va termina și care va continua multă vreme în viitor, nu doar în istorie. Mă simt aici ca acasă, mă simt ca într-o țară prietenă, și nu vorbesc doar despre trecut, ci și despre viitor”[158]. În sprijinul lor, cei care îl acuză pe Antonescu că ar fi exterminat pe evrei aduc ca probe unele declarații ale sale în unele ședințe de guvern, scoțând din context respectivele declarații și acordându-le statut de fapte istorice certe, de sine stătătoare. O aberație, desigur.

 

Astfel, într-o ședință de guvern din 6 octombrie 1941, unde s-au dezbătut de către guvern chestiuni despre regimul economic al Basarabiei[159], cât și despre alte câteva zeci de probleme social-economice ale țării, Ion Antonescu, când s-a început a discuta despre comerțul românesc, a spus: „În privința comerțului, incontestabil trebuie s-o luăm de la început, pentru că i-am exclus pe jidani și încet, încet îi scot și pe ceilalți străini, în afară de cei cari au comerțul vechi acolo. Dar tendința mea este să fac o politică de purificare a rasei românești și nu voi da înapoi în fața unei piedici ca să realizez acest deziderat istoric al Neamului Nostru”[160]. Înțelesul spuselor sale e clar: comerțul românesc trebuia să aparțină românilor și nu străinilor indiferent cine ar fi fost aceștia. El vorbea de „purificarea” comerțului românesc, a economiei românești prin îndepărtarea străinilor, și nu de exterminarea acestora, de purificare etnică. În opinia lui Ion Antonescu, rostită tot în cadrul ședinței de guvern menționată, „omogenitatea și puritatea rasei”[161] dau forță, temelie statului român și nu frontierele sale. Și în acest caz, Antonescu se referea la „omogenitatea” rasei românești în sens comercial, economic. Statul român trebuia să-i izgonească pe străini din comerțul românesc, să-l purifice nu în sens etnic, și nici prin exterminarea străinilor, ci ca aceștia să nu mai aibă rol determinant în viața economică a țării.

 

Când, în alte ședințe de guvern, Ion Antonescu a vorbit că va omogeniza poporul român, iar pe străini îi va face să plece, el avea în vedere pe evreii comuniști, pe ruși și ucraineni. Acestora li se permitea să plece în țara pe care ei o iubeau și pe care o considerau a lor: U.R.S.S.. Și foarte mulți au și plecat acolo. Iar alți evrei au fost ajutați să emigreze în Palestina, ca și în cazul vasului Struma[162]. Dacă vasul n-a ajuns la destinație, vina nu e a guvernului român.

 

În cadrul altei ședințe de guvern, cea din 8 aprilie 1941, între sutele de probleme dezbătute, rezolvate, când s-a discutat despre nevoia tipăririi unor hărți istorice care să includă toate provinciile istorice locuite de români, Ion Antonescu face apologia studiului istoriei, a trecutului eroic al Neamului pentru dezvoltarea sentimentelor patriotice, naționale. Ion Antonescu credea că „educația copiilor și a tinerilor din punct de vedere patriot și național”[163] ar fi nimerit să se facă cu ajutorul poeziilor și cântecelor de acest gen[164]. Tineretul românesc, spunea Antonescu, copiii din școli ar trebui educați în sensul acesta: „ura împotriva dușmanilor nației”[165]. Spusele lui Antonescu erau făcute, așa cum am subliniat din plin în paginile cărții, într-un timp când milioane de etnici români, intrați în stăpânirea Imperiului Sovietic și al Ungariei horthyste, erau uciși, schingiuiți, deportați, exterminați. În acest context istoric a declarat Ion Antonescu ceea ce a declarat și nu dintr-o xenofobie manifestă și patologică cum se minte de decenii. Ce ar fi trebuit să declare Ion Antonescu, atunci, la 8 aprilie 1941, când dinspre Ungaria și U.R.S.S. veneau vești cutremurătoare despre crimele contra românilor de acolo? Să declare dușmanilor, ucigașilor în masă ai românilor din acele provincii românești dragoste, iubire veșnică? Dacă românii nu ar fi fost supuși unor stăpâniri criminale, genocidare de către cele două state, desigur că nu ar fi apărut aceste violențe de limbaj la Ion Antonescu. De altfel, de când o declarație a unui șef de stat care cuprinde expresii verbale tari, unele violențe de limbaj la adresa unor străini înseamnă, au însemnat, automat, crime în masă, ură de rasă? Dacă a luat unele măsuri împotriva evreilor comuniști, Ion Antonescu nu a făcut-o din ură de rasă, ci pentru că erau comuniști și reprezentau un pericol pentru România, din nevoia de a avea liniște în țară. Cine nu respecta Legile, suporta rigorile acestor Legi, gândea el și nu numai el.

 

Am analizat și argumentat, în cuprinsul cărții, atunci când am scris despre ședința de guvern din 8 aprilie 1941, cu privire la afirmațiile dure ale lui Ion Antonescu cu privire la străinii care trădau Țara, așa că nu mai insist. Cititorul poate reciti acel capitol din carte pentru a se informa și edifica dacă argumentele, justificările aduse de mine, în sprijinul poziției șefului statului român de atunci, sunt corecte și în acord cu contextul istoric existent la acea vreme.

 

Nicolae Steinhardt în „Jurnalul Fericirii” atribuie lui Ion Antonescu salvarea evreilor din România în anii ultimului război mondial. N. Steinhardt a trăit în acel timp, a fost martor direct, iar afirmațiile lui poartă pecetea autenticității: „Despre Antonescu însă nu pot să nu arăt că, oricum, singurul în toată Europa a cutezat să i se opună lui Hitler, să-i țină piept într-o chestiune de onoare personală... Antonescu i-a ținut piept în propriul lui bârlog de la Berchtesgaden; dârz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte câteva sute de mii de suflete de evrei”[166]. Și Radu Lecca, aflat în acceași celulă, la Jilava (în 1962 - n. a.), cu N. Steinhardt, a afirmat despre Antonescu că evreii din România au fost salvați de Ion Antonescu „cu prețul câtorva zile de lucru de opt ore și dormit acasă, câtorva apartamente”[167]. Mihail Sebastian confirmă în Jurnalul său despre obligarea evreilor de către regimul Antonescu, în octombrie 1941, de „a preda statului efecte de îmbrăcăminte”[168]. Evreii trebuiau să dea boarfe în funcție de venitul fiecăruia, fiind împărțiți în „7 categorii distincte”[169]. Măsura luată de regimul Ion Antonescu i s-a părut lui Mihail Sebastian „extravagantă”[170], „neașteptată”[171], cu aspecte comice[172].

 

În legătură cu munca la care ar fi fost supuși evreii, după cum afirmase Radu Lecca, citat de N. Steinhardt, în ședința de guvern din 19 noiembrie 1941, guvernul a decis ca „munca de folos obștesc”[173] evreii să o răscumpere în bani. Suma propusă de ministrul N. Stoenescu pentru răscumpărarea muncii evreilor trebuia să fie de 30.000 lei de persoană, propunere pe care Ion Antonescu nu o acceptă: „Să nu puneți 30.000 lei, că n-au să poată plăti toți suma aceasta. Contribuția fixă s-o socotiți în raport cu impozitele plătite fiscului”[174]. Mai mult, în noiembrie 1941, în plină epocă de „holocaust”, nu-i așa (!), Ion Antonescu refuză să-i pună pe evrei la muncă, în schimbul căreia „fiecare evreu să plătească”[175]. Șeful statului era preocupat nu de uciderea în masă a evreilor români, ci de faptul că guvernul pe care îl conducea să dea „o soluție dreaptă”[176] în așa fel încât „ca fiecare să plătească în raport cu posibilitățile și câștigurile lui”[177]. Fiind vorba de bani la mijloc, Ion Antonescu a solicitat guvernului să identifice o soluție „care să nu dea posibilitatea unui funcționar necinstit ca să stoarcă pe evrei”[178]. Evreii care nu puteau răscumpăra cu bani valoarea muncii, dispuse Ion Antonescu, erau obligați să „facă muncă în folosul obștesc”[179]. Iar în cazul când erau evrei care nu puteau munci, nici plăti, „Comunitatea”[180] evreiască va plăti „pentru ei”[181]. După Ion Antonescu, dacă evreii nu vor să lupte, „sânge nu varsă pentru neamul acesta” [182] să contribuie „cu foarte puțin la greutățile lui”[183]. Ale neamului românesc, adică.

 

Referitor la munca evreilor și răscumpărarea acesteia în caz că ar fi refuzat s-o facă, redau, in extenso, declarația făcută de Ion Antonescu, în ședința de guvern din ziua de 19 noiembrie 1941, care infirmă, iarăși, minciuna, mistificarea cum că el ar fi ordonat, urmărit exterminarea în masă a evreilor români: „Acei care au fost scoși din viața economică sânt supuși la muncă de folos obștesc. Dacă cineva nu poate s-o facă, plătește. Acela care n-are posibilitatea să plătească, plătește Comunitatea pentru el. Dacă nu, este expediat din țară, pentru că noi nu ținem paraziți în țară”[184].

 

Revenind, precizez că Ion Antonescu a fost condamnat la moarte a șasea oară pentru că în închisorile românești prizonierii, deținuții cei internați ar fi fost supuși unor „tratamente neomenoase”. Și în cazul acestor acuzații aduse Mareșalului, tribunalul nu a adus nicio dovadă.

 

Faptele, realitatea istorică infirmă asemenea acuzații. În sute de luări de poziție, Ion Antonescu a dispus limitarea abuzurilor, pedepsirea autorilor acestora; desele vizite unde erau depuși cei internați, de la Crucea Roșie Internațională la Nunțiul Papal, Andrea Cassuolo, de la lideri politici la ziariști străini, infirmă asemenea acuzație. Acuzația e doar o afirmație nesusținută de fapte, de nimic dovedită, o invenție, o mistificare.

 

Sentința de condamnare a lui Ion Antonescu a fost și rămâne un exemplu de justiție specifică regimului stalinist. Legea 312 din 24 aprilie 1945 a fost creată special pentru a putea fi pedepsit Ion Antonescu. În baza Legii 312, el a fost condamnat și asasinat.

 

Demonizarea lui Ion Antonescu după anul 2000, la atâtea decenii după război, printr-o campanie mistificatoare fără precedent, având ca rezultat impunerea unor legi liberticide de tip stalinist, nu are nimic de a face cu adevărul istoric.

 

Este limpede că Ion Antonescu, în anii guvernării sale, nu a ordonat masacre contra evreilor sau a altor populații din România. Cum se explică că imediat după 1944 și până în 1990, nimeni nu a scris un cuvânt despre exterminarea în masă a evreilor români de către regimul Ion Antonescu în anii 1940-1944? De ce nu au făcut-o? Pentru că știau adevărul: Ion Antonescu i-a salvat pe evreii români de la exterminare. Nimeni în anii ’50 nu a scos o vorbă despre „holocaustul” românesc, deși mare parte din guvernanți erau evrei. Ce scopuri se ascund în spatele culpabilizării poporului român de genocid, la opt decenii de la evenimente??? De ce este făcut răspunzător statul român, poporul român, Ion Antonescu de exterminarea în masă a populației evreiești de-abia după anii 2000? De ce această acuzație nu a fost făcută imediat după război, când trăiau mii, zeci de mii, sute de mii de martori care ar fi putut mărturisi adevărul?

 

Cei care îl acuză pe Ion Antonescu de genocid antiiudaic trebuie să aducă în sprijinul lor nu declarații efectuate în ședințe de guvern, să nu facă afirmații, să nu legifereze în sensul dorit de ei, ci să aducă în sprijin documente istorice autentice. Nu cu mărturii orale, la 70-80 de ani după evenimente, nu cu fapte inventate se pot dovedi Crimele în Masă, ci cu documente istorice autentice. O Lege nu poate ține loc de adevăr istoric. O ordonanță de guvern nu poate ține loc de adevăr istoric. Nu se substituie acestuia.

 

Este limpede că Ion Antonescu nu a înfăptuit nici una din crimele ce i s-au pus în seamă de către tribunalul stalinist în mai 1946.

 

Ion Antonescu a servit, în cei patru ani ai guvernării sale, cu cinste, devotament, loialitate, credință și responsabilitate statul și poporul român. Uciderea lui a fost un asasinat barbar înfăptuit de ocupantul sovietic și slugile lui alogene din România. Ion Antonescu nu a fost și nu este criminal de război, nici autor de genocid, ci un mare fiu al Națiunii Române, un erou-martir, o personalitate istorică de dimensiuni grandioase în istoria poporului român.

 

În concluzie, Ion Antonescu, departe de a fi fost ceea ce susțin mistificatorii de ieri și de azi ai adevărului istoric, rămâne în istoria românilor, așa cum reiese din mii de documente istorice oficiale, singura întrupare a ideii de român absolut.

 

Notă - Fragment din volumul „Ion Antonescu”, autor Gică Manole, Botoșani, Ed. Quadrat, 2022.

 

Aranjament grafic - I.M.

 

----------------------------------------------------------------

[1] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, pp. 278 – 279.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 278.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, p. 280.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem, p. 282.

[9] Ibidem, p. 285.

[10] Ibidem, p. 305.

[11] Ibidem, p. 306.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 308.

[14] Ibidem, p. 309.

[15] Ibidem, p. 312.

[16] Ibidem, p. 324.

[17] Ibidem, p. 420.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem, p. 421.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 422.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 423.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, p. 427.

[31] Ibidem, p. 428.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Gh. Buzatu, Execuția Mareșalului Antonescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2009, p. 151.

 [35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 159.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

 [53] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, p. 429.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem, p. 430.

[58] Gh. Buzatu, op. cit., p. 160.

Vasiliu, profesorul Alexianu. Pe mareșal, năvalnica spaimă a lui Ică (Mihai Antonescu – n. ns.), refuzul de a se împărtăși, starea de prostrație pe care o căuta și obținea prin folosirea de barbiturice, îl indispunea grozav. Îi făcea aspre reproșuri”.

[59] Ibidem; vezi și N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, în idem, Opere 1, Editura Mănăstirea Rohia–Polirom, Iași, 2008, p. 244: „Spre seară, Lecca (Radu – n. ns.), destins și el, ne povestește ultimele zile ale Antoneștilor și celor osândiți la moarte odată cu ei: Pantazzi, Piki

60] Gh. Buzatu, op. cit., p. 160.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

 [67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, p. 431.

[81] Ibidem, p. 432.

[82] Ibidem, p. 433.

[83] Ibidem.

[84] Ibidem.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

[88] Ibidem, p. 434.

[89] Ibidem.

[90] Ibidem, p. 435.

[91] Ibidem.

[92] Vezi Gh. Buzatu, Execuția Mareșalului Ion Antonescu, pp. 154 și urm.

[93] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, p. 435.

[94] Ibidem, p. 436.

[95] Ibidem.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem, p. 437.

[101] Ibidem.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] Ibidem.

[105] Ibidem, p. 438.

[106] Ibidem.

[107] Ibidem.

[108] Ibidem.

[109] Ibidem.

[110] Ibidem.

[111] Ibidem, p. 439.

[112] Gh. Buzatu, op. cit., p. 165.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem, p. 166.

[116] Ibidem.

[117] Ibidem.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem, p. 161.

[120] Ibidem.

[121] Ibidem.

[122] Ibidem.

[123] Ibidem, p. 162.

[124] Ibidem.

[125] Ibidem.

[126] Ibidem.

[127] Ibidem.

[128] Ibidem.

[129] Ibidem.

[130] Ibidem.

[131] Ibidem, p. 163.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem.

[136] Ibidem.

[137] Procesul Mareșalului Antonescu. Documente, vol. II, p. 442.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem, p. 443.

[141] Ibidem.

[142] Ibidem.

 [143] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V (octombrie 1941 - ianuarie 1942), Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă și Maria Ignat, București, 2001, p. 440.

[144] Ibidem, p. 453.

[145] Ibidem.

[146] Ibidem.

[147] Ibidem.

[148] Ibidem.

[149] Ibidem.

[150] Ibidem.

[151] Ibidem.

[152] Ibidem.

[153] Ibidem, p. 454.

[154] Ibidem.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem.

[157] Ibidem.

[158] Alex Mihai Stoenescu, Armata, Mareșalul și Evreii, Editura RAO, București, 1998, p. 4.

[159] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V (octombrie 1941 – ianuarie 1942), Ediție de documente întocmită de: Marcel-Dumitru Ciucă și Maria Ignat, București, 2001, p. 1.

[160] Ibidem, p. 8.

[161] Ibidem.

[162] Vezi Stenogramele..., vol. V, p. 203, unde Ion Antonescu a afirmat: „pe mine mă interesează ca acești ovrei să plece din țară”.

[163] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. III (aprilie – iunie 1941), București, 1999, p. 105.

[164] Ibidem.

[165] Ibidem.

[166] Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 245.

[167] Ibidem.

[168] Mihail Sebastian, Jurnal. 1935 – 1944, Editura Humanitas, București, 2016, p. 405.

[169] Ibidem.

[170] Ibidem.

[171] Ibidem.

[172]  „Umorul” măsurilor lui Ion Antonescu a avut urmări benefice: a salvat 400.000 de evrei români de moarte.

[173] Stenogramele..., vol. V, p. 165.

[174] Ibidem, p. 173.

[175] Ibidem.

[176] Ibidem.

[177] Ibidem.

[178] Ibidem.

[179] Ibidem.

[180] Ibidem.

[181] Ibidem.

[182] Ibidem.

[183] Ibidem.

[184] Stenogramele Ședințelor Consiliului de Miniștri. Guvernarea Ion Antonescu, vol. V, p.p. 174.